Wilhelm Dancă

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14.

Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus Christos. Prima veste surpriză e că nu toți oamenii primesc invitația. A doua veste surpriză se referă la „haina de nuntă”. Haina în cazul de față este spiritul sărbătorii. Oricum haina trădează starea interioară a omului.

Am vorbit puțin și de Sfânta Tereza de Avila. Ea spune că aripile care îl ridică pe om la Dumnezeu sunt două: teama și iubirea. Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Dar, pe măsură ce crește iubirea, teama se micșorează. În cele din urmă rămâne doar iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat Fericirile din Evanghelia după Luca (6.17-20-26).

În prima parte am citit Fericirile de la Luca privind în oglindă Fericirile de la Matei (5,1-12). Am subliniat câteva diferențe și asemănări.

Apoi am arătat că dorința de fericire sau de bine este naturală. Se găsește în fiecare om. Afirmația îi aparține lui Aristotel. Uneori mijloacele pentru a ajunge la fericire nu sunt oneste. De aceea, unii confundă vizibilitatea, puterea sau lauda semenilor cu fericirea.

În continuare am subliniat că omul fericit din Biblie are rădăcinile plantate în „fluviul” ce se numește Dumnezeu. Sau, cum spune sfântul Augustin, omul fericit biblic are rădăcinile în cer.

Fericirea evanghelică este un adjectiv, nu un substantiv. Este o condiție de viață sau un mod de a fi care se traduce prin focusarea totală a existenței pe încrederea în Dumnezeu. Fericirea înseamnă acceptarea unei absențe materiale sau umane pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu. De aceea, bogații, cei care râd, cei sătui și cei ce caută laude nu au timp de Dumnezeu. Sunt plini de ei înșiși. În schimb, sunt fericiți cei săraci, cei flămânzi, cei care plâng, cei persecutați în măsura în care singura lor mângâiere e Dumnezeu.

Am adus la zi fericirile evanghelice cu ajutorul Fericitului Vladimir Ghika. Am găsit la el patru fericiri. „1). Fericiți cei care caută pentru că au și găsit deja. 2). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din adevăr. 3). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din bucuria proprie. 4). Fericiți cei care îl iubesc pe Dumnezeu, că aceia nu se vor gândi dacă sunt fericiți sau nu.”

În fine, la Sfântul Luca ucenicul fericit este și profet. De aceea, el e chemat să vorbească celor plini de ei înșiși despre viața centrată pe încrederea în Dumnezeu. În concluzie am spus că, astăzi, avem mare nevoie de acest fel de profeție. Două sunt motivele principale. Primul, în Biserică bântuie molima naricisismului ecleziastic. Al doilea, în societate bate vântul narcisismului ideologic inspirat de curentul „cancel culture”.

Detalii în articolul postat mai jos.

Chipul lui Christos, milostivirea lui Dumnezeu, a fost deformat de-a lungul istoriei chiar de ucenicii lui. Astfel, s-a întâmplat, și nu de puține ori, ca discipolii, în loc să-l vestească pe Christos, mângâierea lui Dumnezeu, să se predice pe ei înșiși și problemele lor legate de identitatea Bisericii, dogme, tradiții, ritualuri, confesiuni, etc. Instituțiile ecleziale, din ferestre spre Dumnezeu, au devenit ziduri despărțitoare. Din păcate. Christos a dispărut parțial, uneori cu totul, în fața importanței acordate regulamentelor, legilor, obiceiurilor și devoțiunilor.

La începutul Evangheliei de astăzi (Mt 9, 36 – 10, 8) sfântul Matei spune că Isus Christos, „văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite și părăsite ca niște oi care nu au păstor” (v. 36). Lui Isus „i s-a făcut milă”. Adică, văzând poporul strivit de forța legii și a obiceiurilor care hrăneau un stil de viață superficială, formalistă, Domnului i s-a rupt inima de durere. A văzut mizeria neputinței poporului și a fremătat de durere în inima lui. Am încercat să explic sensul cuvântului „milostivire”, care în limba latină se traduce cu „misericordia” și înseamnă a-ți da inima celui mizer, sărac, în nevoi. A fi milostiv, așadar, implică trăirea unei iubiri ce tresaltă de emoție, de durere, de milă la vederea suferințelor celorlalți. Dar această simțire cu celălalt, compasiune, nu este o trăire doar interioară. Se transformă într-un act concret de iubire pe care l-am numit mângâiere.

Oprindu-mă la acest ultim sens al milostivirii active am vorbit despre chipul lui Christos, mângâierea activă a lui Dumnezeu pentru noi. În contextul pandemiei actuale, când multă lume este obosită din cauza frustrărilor de multe feluri sau lipsită de ajutor în fața fragilității vieții umane, lui Christos i se face milă de noi.  Încă o dată. I se rupe inima din cauza mizeriei noastre și ne alege, ca pe vameșul Matei, trimițându-ne ca apostoli ai mângâierii lui în lume (cf. Mt 9, 9). Care sunt condițiile pentru a deveni, astăzi, apostoli ai mângâierii divine? Oare cei obosiți din jurul nostru simt mângâierea lui Dumnezeu care emană din noi? A, nu putem să-i mângâiem pe alții? Dar oare de ce? Avem inima prea strâmtă, prea mică? Cum să o lărgim? Propuneri de răspunsuri în omilia postată mai jos.