Wilhelm Dancă

Lumea a avut întotdeauna nevoie de consolatori, de oameni care să-i încurajeze pe cei mai slabi de înger, fragili psihic, căzuți în disperare sau descurajare. Lucrul acesta se simte cu multă intensitate în timpul încercărilor colective, cum ar fi foametea, războiul, ciuma, holera, pe scurt, pandemiile biologice, ideologice sau spirituale. Acum lumea în care trăim se confruntă cu pandemia de Covid-19. Mulți oameni suferă din cauza izolării sau distanțării fizice. Unii au alunecat deja în depresie, alții sunt îngrijorați pentru că și-au pierdut locurile de muncă, veniturile, prietenii etc. În fine, alții și-au pierdut sănătatea sau chiar au murit.

În acest context a căzut foarte bine textul din Evanghelia după Ioan (14, 15-21), în care se vorbește despre modul cum am putea să devenim consolatori în Duhul Sfânt Mângâietorul. Domnul Isus ne-a spus astăzi: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi!” (In 14, 18). Iar ceva mai sus ne-a asigurat că Tatăl ne va da „un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14, 16). Acest Consolator este Duhul Adevărului, Duhul Vieții, Duhul Iubirii. A căzut bine Evanghelia de astăzi pentru că, într-un context marcat de griji cu privire la ziua de mâine, la serviciu, la pâinea de fiecare zi, într-o vreme plină de confuzie, nesiguranță și descurajare, ne-a vorbit despre Mângâietorul sau Promisul Tatălui care vine să ne ridice moralul. A venit la începuturile Bisericii, la Rusalii. A venit când am fost botezați și vine ori de câte ori participăm la sacramente (în special Euharistia și Spovada) și ne rugăm singuri sau împreună cu alții. De aceea putem spune că suntem chemați prin Duhul Sfânt primit la Botez să devenim consolatori ai semenilor care au nevoie de alinare, mângâiere spirituală.

Evanghelia despre Duhul Sfânt Mângâietorul a căzut bine și în contextul aniversărilor la mijloc de lună mai din Biserica noastră locală și universală: 16 mai (1954) – nașterea pentru cer a Fericitului Vladimir Ghika, 17 mai (1888) – nașterea pentru viața acestui pământ a Fericitului Anton Durcovici și 18 mai – aniversarea a o sută de ani de la nașterea Sfântului Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920). Acești trei sfinți au fost plini de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului și al Iubirii, de aceea nu s-au temut de pandemiile cărora unii le-au căzut victimă: pandemia ideologiei bolșevice, comunist-ateiste sau pandemia necredinței în Dumnezeu din zilele noastre. Deși au fost striviți de durere, au găsit curajul (prin Duhul Sfânt din rugăciunile proprii) să fie consolatori ai durerilor altora. Astfel, fără să fie nimic, fără să aibă nimic, ne-au dat ceva din Dumnezeu (Fer. Vladimir Ghika). Consolatori plin de curaj în fața morții și a persecuției. Ne-au îndemnat să nu ne fie teamă! Să fim prudenți în fața pandemiilor de orice fel, da, păstrând distanța fizică și spirituală, dar nu înfricoșați. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

Astăzi, la liturghia de la 12. 15, la catedrala sf. Iosif din București au fost foarte puțini credincioși, aproximativ 100. Am respectat ceea ce au cerut autoritățile civile cu privire la prevenirea infectării cu virusul Covid-19. 50 au fost în biserica de sus, iar ceilalți în capela de la subsolul catedralei. Aceștia au urmărit liturghia pe un ecran amenajat ad hoc. Aceste măsuri civile nu ne plac, dar sunt utile. Cum să le comentezi rău când știi că astfel pot fi evitate cazuri de îmbolnăvire?
Există și măsuri spirituale. La acestea m-am referit în predica de astăzi. În Evanghelie a fost vorba despre dialogul lui Isus cu femeia samariteană (In 4, 5-42).

Pornind de la acest dialog am comentat două versete. Primul: „a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim” (v. 21). Iar al doilea: „adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (v. 23). De-a lungul istoriei Bisericii aceste versete nu au fost interpretate ca îndemn la eliminarea oricărei construcții în care să se adune credincioșii pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, ci ca deschidere a lăcașurilor sfinte spre toate națiunile pământului prin adorația Tatălui în spirit și adevăr. Adică, avem aici o invitație de a nu cultiva o relație egoistă, idolatră sau de comoditate cu biserica. Biserica nu este doar pentru noi. Din păcate unii vin la biserică doar ca să primească daruri spirituale, dar nu învață să dea mai departe darurile primite. Nu știu sau nu reușesc să transforme aceste daruri în gesturi concrete de credință trăită în adevăr și bucurie și, evident, împărtășite altora.

În mod concret, printre măsurile spirituale provocate de contextul crizei de azi, cred că bisericile deschise este una dintre ele. Mai întâi la propriu pentru ca să intre credincioșii în mod individual, când au ocazie, și să se hrănească cu plusul de speranță de care au nevoie. Apoi în sens metaforic. În acest sens este nevoie să căutăm să deschidem bisericile transformându-le în locuri de maturizare a credinței, de educare a discernământului, de plămădire a simțului estetic și uman.

Putem să vedem în criza coronavirus o oportunitate de a redimensiona relația noastră cu biserica.
În contextul Evangheliei de astăză, femeia samariteană constituie un model de deschidere a bisericii sau templului pe care îl frecventează și, mai ales, de trăire în adevăr și bucurie a credinței în Christos. Știe puțină teologie, ca mulți dintre noi. De asemenea, este harnică, tot așa, ca mulți dintre noi. În fine este însetată de apa dătătoare de viață veșnică. Aici nu știu dacă ne regăsim în situația femeii samaritane. Să ne examinăm și să încercăm să schimbăm frica sau plictiseala de a fi într-o sete de sens prin întâlnirea cu Mântuitorul Christos. El poate fi găsit în Cuvântul proclamat în biserici, în celebrarea sacramentelor mântuirii, în rugăciunea personală, domestică, dar și în solidaritatea cu cei nevoiași. Mai multe detalii în predica postată mai jos.