Wilhelm Dancă

Astăzi am meditat epifania Domnului din Evanghelia după Ioan 1, 29-34. Aici Sfântul Ioan Botezătorul îl arată pe Domnul spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”. De fapt, Ioan Botezătorul spune că Mielul lui Dumnezeu, Binele infinit, învinge răul uriaș din lume. Suntem invitați să devenim epifanici și să-l arătăm pe Domnul trecând de partea lui, adică de partea Binelui. Miza este uriașă și, probabil, unii dintre ucenicii lui Isus nu-și dau seama în ce luptă sunt antrenați.

Am atras atenția la două capcane ale iluziei că suntem de partea binelui.

Prima este tehnologia. Să fim mereu conștienți de caracterul ei ambiguu. Mă refer aici la instrumentele de comunicare și de „îmbunătățire” a vieții: telefoane, tablete, computere, mașini electrice etc. Tehnologia este un instrument cu care putem face și bine, și rău. Din păcate, de cele mai multe ori, tehnologia ne transformă în sclavi, nu ne vindecă, ci ne îmbolnăvește. În loc să avem parfumul lui Christos, sentimentele și gândurile lui împotriva răului, suntem pătrunși de parfumul tehnologiei.

A doua este reprezentată de „comoditățile” spirituale, care pot fi de multe feluri. De exemplu, în numele respingerii ritualismului, formalismului, tradiționalismului, fugim de cunoașterea mai profundă a lui Christos. Astfel amânâm să ne lăsăm pătrunși de parfumul lui Christos și trăim „parfumul bolnav” al turmei. Mă refer aici la criticile gratuite împotriva instituției Bisericii, a slujitorilor consacrați, a credinței creștine și așa mai departe. Unele critici sunt întemeiate, dar cele mai multe sunt hrănite de „parfumul” alinierii ideologice sau de „parfumul” opiniei publice manipulatoare. Pentru a fi de partea lui Christos să-l adorăm în genunchi pe Mielul lui Dumnezeu ce învinge răul uriaș al lumii.

Pe scurt, pentru a avea parfumul lui Christos, să ne hrănim cu iubirea sa dezinteresată. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În duminica intitulată „Botezul Domnului”, creștinii catolici de rit latin au încheiat timpul Crăciunului sau al Nașterii Domnului. Am meditat Epifania de la botezul Domnului din Evanghelia după Matei 3, 13-17. Atunci cerurile s-au deschis și s-a auzit un glas din cer: „Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc bucuria”.

Am structurat meditația în trei părți.

Mai întâi, am pus întrebarea: Oare de ce s-a botezat Isus? Întrebarea se bazează pe rezerva Sfântului Ioan Botezătorul care zice: „Eu trebuie să fiu botezat de tine”. Aici avem două răspunsuri. Primul, ca să confirme ceea ce învăța Sfântul Ioan. Învățătura lui era constituită din trei elemente importante. Acestea sunt: împărăția lui Dumnezeu e aproape, omul are nevoie de curățarea de păcate și de convertire. Al doilea răspuns, Isus inaugurează un botez nou, și anume botezul în oceanul iubirii trinitare.

Apoi, am arătat că botezul lui Isus marchează începutul vocației sale de a-i sluji pe oameni în mod desăvărșit. Astfel a renunțat la sine, la binele său ca om, și în locul său i-a pus pe ceilalți și binele lor.

În fine, am subliniat că botezul lui Isus este misionar și la fel trebuie să fie botezul nostru. Dar, pentru a fi misionari se cere să trăim în adevăr. Astăzi nu este ușor, fiindcă suntem invadați de minciună, fake-news, jumătăți sau sferturi de adevăr. Pentru a fi misionar al dreptății în adevăr pe care a adus-o Isus sunt necesare câteva gesturi mari. De pildă, să combinăm fermitatea cu blândețea, frățietatea cu determinarea, adevărul cu umilitatea sau răbdarea.

În concluzie am sugerat (re)vizionarea filmului „Misiunea” din 1986, evident, pentru cei care au la îndemână mijloacele necesare. Pe scurt, în această duminică am fost invitați să devenim epifani ai iubirii trinitare prin asumarea promisiunilor de la botez. De aceea, cine vestește adevărul iubirii trinitare, deschide cerurile pentru sine și pentru alții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit despre credința magilor de la Betleem, pornind de la Matei 2, 1-12. Prezența lor în contextul Nașterii Domnnului semnifică voința universală a lui Dumnezeu de mântuire a tuturor popoarelor. Nu doar un singur popor e chemat la mântuire, ci toate. Ar trebui evitat orice derapaj naționalist, mai ales când vine vorba despre oferta de mântuire în Christos.

Mai întâi, am subliniat faptul că magii sunt în căutare, sunt neliniștiți. Ei caută un sens, un adevăr pe care să-și construiască viața. Dar și Irod și autoritățile de la Ierusalim sunt neliniștiți, deși tulburarea lor e diferită, are alte cauze. Oricum tulburarea face bine acelora care se complac să celebreze Nașterea Domnului doar printr-o credință sentimentală sau emoțională. Magii invită pe credincioșii în Isus Christos să treacă de la credința-emoție la credința-căutare.

Apoi am arătat că steaua care îi călăuzea pe magi uneori lumina, alteori se stingea. Găsim aici o exemplificare a stelei din viața noastră, care e Christos și credința în El. Ce anume face ca steaua vieții noastre să nu lumineze? Prejudecățile izvorăte din practici repetate ale indiferenței? Ignorarea aproapelui/străinului din cauza unor tradiții religioase concentrate pe specificul național, local? Absența căutării de motivații pentru a crede potrivit vârstei fiecăruia?

În fine, am meditat „testamentul magilor”, care, după ce l-au întâlnit pe Christos, și-au schimbat viața. Ar trebui să-i urmăm. În ce constă schimbarea vieții lor? Slujirea aproapelui a devenit prioritară. Lucrul acesta l-au înțeles la Betleem.

Pe scurt, lecția Nașterii Domnului la Betleem e simplă: lucrând pentru mântuirea altora, ne mântuim pe noi înșine.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În duminica a II-a după Nașterea Domnului, am meditat din nou Prologul Sfântului Ioan 1, 1-18. Am pornit de la faptul că doar creștinismul vorbește despre participarea omului la viața divină. Mistica orientală (budistă, hinduistă) pretinde că omul poate să fie chiar Dumnezeu. Islamul și iudaismul susțin o distanță radicală între Creator și creatură. Pentru a ilustra participarea omului la viață divină am selectat trei versete din Prolog.

Primul: „Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume” (v. 9). Prin Cuvântul sau logosul (în greacă) care exista înainte de crearea lumii, au fost făcute toate lucrurile. De aceea, unii Sfinți Părinți au vorbit despre fragmente ale logosului în creație. Dacă logosul este lumina care luminează creația, atunci în lucrurile făcute există frânturi de lumină. Primul pas pentru a participa la viața divină e să respectăm lumina din oameni, animale și lucruri. Să nu păcătuim împotriva luminii din făpturile creației!

Al doilea: „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit” (v.11). În cazul de față „ai săi” poate avea mai multe sensuri. Astfel, poate să facă trimitere la poporul iudeu. Am spus că „respingerea lui Christos” nu poate fi imputată întregului popor iudeu, ci doar unora dintre iudei. Sensul profund este că „ai săi” semnifică umanitatea în ansamblu și persoana fiecărui om în concret. Aici este vorba despre respectul sau iubirea față de demnitatea ireductibilă a fiecărui om. Participarea omului la viața lui Dumnezeu implică un asemenea comportament „divin”.

Al treilea: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (v. 14). Este un verset celebru din Evanghelia după Ioan. Am subliniat termenul „a locuit”. A locui într-o locuință și a primi pe cineva în propria locuință. Din perspectiva omului, locuința înseamnă stabilitate. Acest termen înseamnă să fim stabili în relația cu Dumnezeu. Din perspectiva lui Isus Christos, locuirea între noi înseamnă răbdare cu fiecare om până când El este acceptat sau primit.

În final, am spus că Goethe are dreptate când afirmă în introducerea poemului „Faust” că „l-a început a fost fapta”. „Cuvântul” în română e traducerea lui „Verbum” din latină, care înseamnă și verb, adică acțiune sau faptă. În participarea omului la viața divină contează faptele, nu vorbele. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.