Wilhelm Dancă

În prima duminică din Postul Mare am meditat la ispitirile Domnului Isus din Evanghelia după Matei 4, 1-11. Am afirmat că ele trebuie puse în legătură cu Botezul Domnului din Iordan. Am luat această idee de la sfântul John Henry Newman. De asemenea, am remarcat că ele au ceva în comun și cu ispitirea primilor oameni din Paradisul pământesc despre care se vorbește în prima lectură a Duminicii, și anume Geneza 2, 7-9; 3,1-7. Astfel înțelegem că, pe de o parte, Duhul Sfânt îl „împinge” pe Isus, Noul Adam, în pustiu ca să repare ceea ce a stricat primul Adam. Iar, pe de altă parte, ispitirile lui Isus sunt o actualizare a mizei din Paradisul pământesc. În Eden, într-adevăr, diavolul îi sugera (ispita) omului să-și depășească limita de creatură și să fie Dumnezeu însuși. În pustiu, acolo unde Duhul l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu ce a îmbrăcat natura umană, diavolul îl invită/ispitește să se comporte ca și cum ar fi Dumnezeu însuși.

Am luat ispitirile pe rând.

Prima tentație a fost despre transformarea pietrelor în pâini. Diavolul îi spune Domnului că prin acest gest ar dovedi că este Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus îi răspunde că „nu numai cu pâine trăiește omul”. Ispita vizează pervertirea misiunii lui Isus. El, în loc să se ocupe de hrana spirituală, ar fi trebuit să aibă grijă de hrana materială a oamenilor. Ispita a revenit de multe ori în istoria Bisericii și în in istoria sistemelor politice ale lumii. De exemplu, când Biserica a derapat în activismul social sau Statul și-a propus „să dea pâine la toată lumea”, confiscând libertatea oamenilor.

A doua tentație este în legătură cu spectacolul puterii divine. Isus e invitat/ispitit să se arunce de pe coama templului, adică să facă un fel de show prin care să demonstreze identitatea/puterea lui divină. Domnul va recurge la atotputernicia sa, dar o va face mereu în mod motivat și cu un scop precis. Va vindeca bolnavi, va merge deasupra apelor, va învia morți, va înmulți pâinile etc., dar mereu cu intenția de a-i învăța pe ucenici și de a-i invita să creadă în El. Astfel, puterea se primește și se exercită cu scopul de a face binele, nu de a face show sau spectacol.

A treia tentație este în legătură cu libertatea iresponsabilă sau demonică. Această libertate este „fără limite” sau „fără Dumnezeu”, pentru că nu ține cont de condiția de creatură a omului. Dar libertatea umană primită de la Dumnezeu are drept limită binele aproapelui, de aceea spunem că libertatea adevărată nu înseamnă libertinaj. Omul creat de Dumnezeu este liber în sensul că are puterea să facă binele. Prin întrupare, Domnul Isus, deși are o putere nelimitată, s-a limitat la condiția de creatură umană ca să-i arate omului că a fi liber înseamnă să faci binele.

Trăim astăzi într-o cultură marcată de sloganul „go beyond your boundaries”, cu orice preț. Mulți devin victime ale competitivității duse la extrem sau ale trăirii libertății fără limite. De aceea, unii se substituie lui Dumnezeu și decid potrivit propriilor interese/competențe genul sau durata vieții biologice a semenilor lor.

În concluzie am spus că Postul Mare e un timp potrivit pentru convertire. M-am referit din nou la Sfântul John Henry Newman. El afirmă că momentul convertirii este acela când înțelegem cu mintea noastră că „erezia” sau sistemele de gândire care falsifică/marginalizează conținutul credinței sunt o problemă.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Meditațiile la Predica de pe Munte din Matei 5-7 s-au încheiat astăzi. Începând cu duminica viitoare vom fi în Postul Mare și vom avea alte pericope evanghelice.

Am reușit să parcurgem doar trei momente din acest Discurs formidabil, la propriu. Primul a fost despre invitația de a trăi în lumea fericirilor evanghelice, adică în prezența lui Dumnezeu. Al doilea s-a referit la imaginea ucenicilor ca sare a pământului și lumină a lumii. Al treilea, cel din această duminică, este despre câteva principii și norme de viață morală. Respectarea lor condiționează intrarea în împărăția cerurilor. Pentru mai multe detalii despre Evanghelia de astăzi recomand lectura din Matei 5, 17-37.

Nu am subliniat conținutul normelor morale, ci spiritul în care trebuie puse în practică. De aceea, am aprofundat trei expresii sau formulări.

Prima este „inima împietrită”, care se găsește la Matei 19, 8. Acest verset explică discursul lui Isus despre drama și pericolele divorțului. El spune că Moise a permis despărțirea soților din cauza „împietririi inimii” oamenilor, dar la început nu a fost așa. Cum adică? La început oamenii aveau inimă de carne sau inimă de fii. Ei bine, aceasta e condiția de a (re)intra în împărăția cerurilor. Omul cu o inimă de fiu îl iubește pe Dumnezeu și, din iubire, trăiește în cuvântul său. Noi putem să ne reînnoim inima de fiu în cadrul celebrărilor liturgice, prin ascultarea Cuvântului și participarea la Euharistie.

A doua formulare este despre „dreptatea îmbelșugată” a ucenicilor. În raport cu fariseii și cărturarii care respectau minimal și ipocrit Legea lui Dumnezeu, ucenicii o trăiesc cu bucurie. Dreptatea lor este abundentă, debordantă, pentru că fac ceea ce fac nu din frică, nu constrânși, nu din supunere, ci din iubire. Deci, o fac cu bucurie și în libertate.

A treia formulare este despre reconcilierea cu fratele înainte de a aduce jertfa la altar. Observăm că împăcarea cu fratele cu care avem vreun litigiu este o acțiune concretă. Acolo unde lipsește spiritul de reconciliere asistăm la fel de fel de conflicte, care duc în cele din urmă la omucideri, violențe, moarte. Împăcarea este lucrarea Duhului Sfânt, care schimbă inima împietrită a omului în inimă de carne. De aceea, trebuie invocat Duhul Sfânt care să vină și să schimbe inimile noastre de piatră în inimă de fii.

În concluzie, în împărăția lui Dumnezeu nu intră oamenii fricoși sau ipocriți, ci oamenii liberi, și anume oamenii care fac ceea ce fac din iubire.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi celebrele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia după Matei 5, 13-16. Adresându-se ucenicilor, El le spune: „voi sunteți sarea pământului”. Apoi adaugă: „voi sunteți lumina lumii”. Am subliniat contextul în care sunt rostite aceste cuvinte, și anume Predica de pe Munte. Ea începe cu proclamarea fericirilor. Prin urmare, în raport cu lumea, ucenicul e „sare” și „lumină” dacă este sărac, blând, curat cu inima și făcător de pace.

Am dezvoltat rolul sării în viața oamenilor. Am observat că termenul „sal-is” din latină a intrat în rădăcina multor cuvinte din limba română. De exemplu, salvator, salvare, salutare, salariu și altele. Toate au de-a face cu funcția sării, și anume aceea de a conserva viața și de a da gust sau savoare bucatelor. În calitate de „sare a pământului”, ucenicii sunt chemați să dea savoare lumii în care trăiesc. Cum? Prin „faptele lor bune”, cum spune Evanghelia. Trăind și folosind limbajul carității, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. Așadar, ucenicii sunt sarea pământului, dacă trăiesc „adevărul” lui Christos, care s-a jertifit pentru oameni din iubire. Orice formă de conformism la spiritul egoist al lumii face ca discipolii să nu mai fie relevanți, de aceea vor fi călcați în picioare. Viața zidită pe Adevărul/Iubirea de oameni fără rest a Domnului Christos dă savoare lumii.

Am aprofundat și tema luminii subliniind două aspecte, unul subiectiv și altul comunitar. Lumina ucenicului este Christos, care a spus „Eu sunt lumina lumii”. Dacă el participă la această lumină, ea trebuie să lumineze pe cei din jur. Lumina nu trebuie mușmalizată, nu trebuie acoperită, nu trebuie ascunsă. Dacă se întâmplă așa ceva, atunci trăim la nivel subiectivist legătura cu Christos „lumina luminii”. Avem aici o influență a timpurilor marcate de individualism și relativism, fie cele trecute, fie cele prezente. Lumina este lumină dacă se distribuie, dacă face comunitate.

Pe scurt, ucenicii sunt „sare” și „lumină” în raport cu lumea, dacă sunt relevanți, dacă au ceva de „spus”. Dacă nu sunt criticați sau contraziși de lume, atunci ceva nu e în regulă cu identitatea și chemarea lor. Să ne rugăm ca toți discipolii lui Isus să redescopere pasiunea pentru adevăr și transparență. De asemenea, să o pună în practică, chiar dacă trebuie să sufere, căci, nu-i așa, orice pasiune doare.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.