Wilhelm Dancă

Crăciunul sau Nașterea Domnului este o solemnitate care se celebrează în trei liturghii unite între ele. Una la miezul nopții, alta dimineața și încă una în timpul zilei de Crăciun. Ele reprezintă trecutul, prezentul și viitorul. Doi evangheliști descriu conținutul celebrărilor: Luca și Ioan. Luca vorbește despre nașterea lui Isus la Betleem (trecut) și despre păstorii care primesc vestea nașterii Domnului (prezent). Ioan vorbește despre viitorul celor ce cred în Isus, adică vor deveni copii ai lui Dumnezeu.

Pentru a intra în interiorul acestui mister am propus trei icoane desprinse din cei doi evangheliști. Prima, Iosif și Maria care călătoresc spre Betleem. Mesajul icoanei: omul/biserica/lumea nu poate cuprinde Adevărul Betleemului, ci este pe drumul care duce către acest Adevăr. A doua, păstorii reprezintă categorii păcătoșilor care-l primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Lecția icoanei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu eliberează omul de păcatele sale actuale. A treia, copilul care se naște e Cuvântul făcut trup sau/și pâine. Semnificați icoanei: Copilul înseamnă creativitate, noutate, de aceea el hrănește viitorul nostru. Să luăm de mână copilul din noi și să mergem la ieslea din Betleem!

În final, am vorbit despre Sfântul Francisc care a organizat prima reprezentare a Nașterii Domnului. În timpul acelei liturghii din 1223, la Greccio, plângea de bucurie la gândul că Dumnezeu și-a făcut milă de oameni și s-a născut printre noi sub chip de Prunc.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Crăciun cu bucurie!

În a IV-a duminică din Advent am comentat Evanghelia după Matei 1, 18-24. Aici este vorba despre căsătoria dintre Iosif și Maria din Nazaret. Am remarcat criza prin care a trecut Iosif înainte de a o lua la sine pe logodnica sa. Pornind de la textul Evangheliei am subliniat câteva trăsături ale personalității Sfântului Iosif. Ele pot fi preluate de fiecare dintre noi ca invitații de a celebra un Crăciun al păcii între oameni.

Prima se referă la faptul că Iosif, „fiind drept” nu a vrut să o facă de ocară pe Fecioara Maria. De fapt, se aflase că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif nu o condamnă, nu o judecă, ci caută să înțeleagă ce s-a întâmplat. Are o atitudine empatică față de aproapele. A doua e legată de „Buna Vestire” adresată Sfântului Iosif. Un înger îi spune că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt și că fiul pe care îl va naște, Isus, va mântui poporul de păcate. Iosif caută să înțeleagă semnele prin care lucrează Dumnezeu mântuirea lumii. Căutarea este îmbibată de multă tăcere și rugăciune. Astfel, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu și a participa la mântuirea noastră, avem nevoie de o inteligență rugătoare. A treia subliniază gestul lui Iosif de a o lua la sine pe Maria. Procedând astfel, el a încălcat legea, dar de dragul Mariei. Putem spune că a pus pe primul loc omul, persoana, din iubire, în raport cu legea.

Am dat ca exemplu pe Gimpel Nebunul, un personaj din romanul lui Isaac Singer. Gimpel era atât de distrat, încât nu închidea niciodată poarta, ușa sau fereastra. De aceea, în noaptea când a venit Mesia, a intrat la el, pentru că toți ceilalți, inclusiv rabinul, aveau porțile, ușile și ferestrele ferecate.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în „Duminica Bucuriei” (simbolizată de haina roz), am comentat Evangelia după Matei 11, 2-11. Meditația are un ritm ce marchează o anumită creștere de intensitate.

Am început cu nedumerirea lui Ioan Botezătorul, care îi trimite pe ucenicii săi să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Înțelegem de la acești mesageri că Ioan avea dubii. De ce? Pentru că el credea că Mesia este altfel. Și anume, Mesia este un restaurator al dreptății lui Dumnezeu pe pământ. Atât și nimic altceva. Cum va restabili dreptatea? Folosindu-se de puterea sa divină, va îndepărta orice fărădelege, păcat, formă de nedreptate. Pe scurt, Ioan avea o concepție oarecum „justițiară” despre Mesia. Am remarcat că dubiile sunt de mai multe feluri. Unele provin din opinia vehiculată de mass media, altele din privirea radicală a lumii în alb și negru, altele dintr-o defecțiune de caracter sau de comportament public. Toate aceste forme de dubii nu permit „înflorirea” speranței sau a bucuriei așteptării Domnului. Doar dubiul lui Ioan este rodnic, pentru că el se întreabă dacă are o imagine adevărată sau proprie despre Fiul lui Dumnezeu. Care e imaginea noastră despre Dumnezeu?

În partea a doua am comentat răspunsul lui Isus la întrebarea ucenicilor lui Ioan. El își dezvăluie identitatea vorbind despre faptele de milostivire pe care le săvârșea. Și anume, „orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se curăță, morții învie, iar săracilor li se vestește Evanghelia” (v. 5). Avem aici șase fapte de milostenie. A șaptea va fi victoria Iubirii divine asupra păcatului și morții prin Cruce. Aceasta este schimbarea profundă pe care o aduce Dumnezeul creștin cu privirea la înțelegerea ființei sale. Dumnezeu vestit de Isus se deosebește, dar nu radical, de Dumnezeu mărturisit de Ioan. Dumnezeu este Iubire, în cazul lui Isus, iar în cel al lui Ioan, Dumnezeu este Dreptate. Discipolii lui Isus vor purta mereu în suflet și „sinagoga”, și „biserica”. În lumina iubirii revelate, prima este umbra, iar a doua imaginea realității lui Dumnezeu iubire. Viața ucenicilor este o trecere continuă de la dreptate spre iubire.

În partea finală am meditat a zecea fericire din Evanghelii. Domnul spune: „Fericit acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire” (v.6). Această sentință este de mare actualitate. Din păcate, mulți se poticnesc de Christos și decid să coboare din barca Bisericii. Fie că este vorba de alegeri morale cu valențe publice, fie că intră în joc decizii din interiorul Bisericii, Domnul Christos provoacă și invită la asumarea unui risc de apartenență. Se observă că numeroși „ucenci” intimidați sau manipulați de curentele culturale la modă nu-și mai asumă riscul de a fi cu Christos, prin Christos și în Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În solemnitatea „Neprihănita Zămislire” am aprofundat adevărul de credință despre pata păcatului strămoșesc. Pornind de la faptul că Fecioara Maria a fost scutită de urma păcatului originar, Georges Bernanos spune că e „mai tânără decât păcatul”. Meditația s-a bazat pe Evanghelia după Luca 1, 26-38, unde este vorba despre vizita îngerului Gabriel.

În introducere am arătat că singurul adevăr de credință care poate fi demonstrat este cel despre păcatul strămoșesc. Celelalte adevăruri teologice sunt crezute. În termeni „pozitivi”, păcatul strămoșesc înseamnă neascultarea de Dumnezeu, din cauza slăbiciunii umane și a mândriei. Omul nu ascultă de planul lui Dumnezeu cu privire la destinul omenirii, ci urmează glasul naturii sale „căzute”. În termeni „negativi”, înseamnă absența prieteniei naturale cu oamenii și cu Dumnezeu, sau lipsa armoniei firești dintre creatură/creaturi și Creator. Păcatul originar rămâne strâns lipit de natura umană. Urma acestui păcat se înlătură prin botez, care e fântâna întineririi umane. Însă, dacă omul pierde harul sfințitor al botezului, trăiește din nou drama consecințelor păcatului strămoșesc. Adică, simte în interiorul său o sfâșiere între bine și rău, între adevăr și minciună, între păcat și har. Lucrul acesta a fost spus de Sfântul Paul: „Nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Romani 7, 19).

Icoana a ceea ce fiecare om vrea să fie în adâncul sufletului său este Neprihănita Zămislire.

Am desprins din Evanghelia sărbătorii două invitații de a trece de la iubirea de admirație la iubirea slujitorială.

Prima este legată de „tulburarea” , „teama” Mariei la întâlnirea cu îngerul. Această stare de confuzie anunță ceva bun, în mod paradoxal, dar presupune curajul abandonării sinelui în oceanul iubirii lui Dumnezeu. Din păcate, astăzi, mulți creștini și Biserica, în ansamblul ei, sunt ahtiați după siguranță de sine. Nu au curajul să se dezlipească de ei înșiși și să se arunce în grija Providenței. Suntem și noi printre aceștia?

A doua se referă la lucrarea Duhului Sfânt în ființa umană. Maria arată cum l-a primit pe Duhul Sfânt și îndată a trecut la slujirea aproapelui. Evanghelia spune că a plecat la Elisabeta, verișoara sa, să o ajute. (Vezi Luca 1,39-56). Așadar, Duhul Sfânt face ca slujirea să devină spontană, firească, căutată cu ardoare, nu așteptată sau amânată.

Sfânta Fecioară Maria, femeia „mai tânără decât păcatul”, să inspire în noi aceste două atitudini profund evanghelice: „tulburarea” sinelui și slujirea grabnică a aproapelui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Timpul Adventului este un timp de pregătire pentru întâmpinarea, cu bucurie, a Domnului care vine. În această perioadă de pregătire, un moment important e „convertirea”. De fapt, ce înseamnă convertire? Schimbare de direcție în viață? Trecere de la un mod de a fi la un altul? Se poate vorbi despre convertire în timpurile noastre?

Meditând Evanghelia după Matei 3, 1-12 am descoperit că, în vremea lui Ioan Botezătorul, convertirea avea un sens precis. Și anume, convertirea însemna trecerea de la lumea Vechiului Testament la lumea Noului Testament. Prima lume era dominată de atitudine rigidă față de lege, față de ritual și tradiții. A doua e controlată de puterea iubirii, care „relativizează” totul. Prima lume, din cauza respectului exagerat față de lege, obtura drumul spre Dumnezeu. A doua lume, unde iubirea este legea, lasă deoparte detaliile și se concentrează pe lucrurile esențiale. Sfântul Ioan Botezătorul ilustrează acest comportament prin predica și faptele sale.

În lumina Evangheliei din a doua duminică de Advent pare să fie un personaj aspru, exigent și rudimentar. Potrivit lui Iosif Flavius, un scriitor evreu care l-a cunoscut, Ioan Botezătorul era un om bun. Comportamentul său coerent și esențializat îi făcea pe cei din jur să simtă ipocrizia sau falsitatea în care trăiau. Pornind de la exemplul său de viață am identificat trei comportamente care pot deveni criterii pentru convertirea noastră, astăzi. Nu este vorba de trecerea de la iudaizanți la creștini, de la păgâni la creștini sau de la lumea secularizată la lumea lui Dumnezeu. Astăzi se pune problema trecerii de la necredință la credința în Isus Christos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Am identificatat trei gesturi la Ioan Botezătorul care sunt actuale în zilele noastre. Primul, a căuta un „pustiu”, un refugiu, un loc special unde să-l putem asculta doar pe Dumnezeu. Al doilea, să trecem de la zgomotul lumii la liniștea exterioară, apoi la liniștea interioară. Să prețuim tăcerea și să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă simțim nevoia, să vorbim și noi, dar mai puțin și mai rar. Dumnezeu să vorbească mai mult. Al treilea, Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și meditat să fie transformat în mărturie exterioară. Aici se vede trecerea de la necredință la credință. Dacă Isus Christos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci este contemporanul nostru. El este Dumnezeu care vine, se apropie, cum zice Ioan Botezătorul. Dacă nu avem credință, Isus Christos rămâne un om al istoriei, și nimic mai mult. Această atitudine este specifică neo-arianismului. Din păcate sunt mulți care se comportă cu indiferență față de Christos, pentru că nu au făcut trecerea de la necredință la credință.

Tema pentru acasă este următoarea: în timpul săptămânii care urmează să încercăm să vorbim unii cu alții despre conținutul meditației propuse în această duminică. E mult? E puțin?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.