Wilhelm Dancă

În drumul nostru spre Paști am ajuns astăzi pe Tabor. Aici Isus și-a schimbat fața și veșmintele în lumina divină. (Vezi Matei 17, 1-9). Astfel, a dorit să-i încurajeze pe ucenici ca să reziste în fața lui când va fi Răstignit pe Calvar.

Am rezumat mesajul acestui eveniment de rugăciune la îndemnul de a-L asculta pe Isus. El este Cuvântul definitiv al Tatălui. Cum putem actualiza ascultarea lui Christos, astăzi?

Am identificat trei etape.

Prima dintre ele e constituită din inspirațiile și propunerile bune. Ele sunt rezultatul participării la liturgia din Postul Mare. Dar, la fel de bine, pot veni după momente de rugăciune personală sau lecturi sfinte. În această etapă au rămas apostolii pe Tabor, deoarece aveau propuneri și sentimente față de Cristos și cam atât.

A doua constă în a trece la fapte. Întrebarea care se pune aici este: ce trebuie să fac? Petru le spune primilor chemați la credință să se boteze. Important e să nu rămânem la prima etapă, ci să facem un pas mai departe. Aici are loc convertirea, schimbarea direcției de mers în viață.

A treia constă în trecerea efectivă de la necredință la credință, de la infedelitate la fidelitate. Christos și Cuvântul său, prezența lui Dumnezeu în noi devin criterii de orientare spirituală și morală.

Pentru a urma acest parcurs avem nevoie de un „Tabor”. Am apelat și la ajutorul lui Lucio Dalla pentru a spune că Dumnezeu este peste tot dar nu se descoperă oricând și oriunde. E nevoie de un loc potrivit și un timp special. Evident, apoi trebuie să trecem la ascultarea Lui, care e prezent în Isus Christos, dar și în noi.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.

Am început meditația la Evanghelia după Luca 18, 1-8 cu o amintire personală. Am redat conținutul unei conversații cu părintele Gheorghe Patrașcu. Vorbeam despre felul în care își ocupa timpul în închisoare. El mi-a spus că nu-i ajungea ziua întreagă pentru a-și termina rugăciunile. Astfel am dorit să transmit o idee despre ce înseamnă să fii om religios. De asemenea, am intenționat să subliniez imaginea Bisericii care se roagă în interior pentru cei din afară. Aici interiorul este o închisoare sau o mănăstire, ori o biserică.

În Evanghelia duminicii a fost vorba despre parabola văduvei care cere insistent dreptate de la judecătorul nedrept. Într-un anumit fel văduva simbolizează creștinul din orice timp, Biserica. De ce? Pentru că ilustrează condiția existențială fragilă, limitată, nevoia de ajutor.

Am arătat că e o legătură strânsă între rugăciune și credință. În cazul de față credința se înțelege ca încredere, relație personală cu cineva care te iubește necondiționat. De aceea putem spune: crede omul care se roagă și se roagă omul care crede.

Am dezvoltat apoi câteva considerații cu privire la rugăciune. Am spus că rugăciunea bună este precedată de tăcere, interiorizare, ascultare. Este vorba despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a înțelege voința Sa cu privire la noi. Pornind de aici înțelegem că suntem ființe limitate, insuficiente nouă înșine. De aceea ne rugăm la alții, la Dumnezeu.

Rugăciunea este de multe feluri: de mulțumire, de adorație, de contemplație, de laudă, de cerere. Cea mai folosită dintre toate este rugăciunea de cerere. Se poate spune că omul este într-un anumit fel ceea ce cere. Am aprofundat în continuare legătura dintre rugăciune și credință. Am dat de exempul pe copiii care se roagă. Ei cer de la părinții lor tot felul de lucruri pentru că simt că sunt iubiți. Prin urmare nu te poți ruga decât Aceluia în care crezi. Cu alte cuvinte, te rogi, ceri ceva de la omul pe care îl simți că te iubește.

În fine am arătat că rugăciunea responsabilizează ființa umană. Rugăciunea are legătură strânsă cu iubirea de aproapele. Dar rugăciunea nu este o formulă magică. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru pace, nu așteptă să facă Dumnezeu ceea ce ar putea face el. Într-adevăr, rugăciunea este gestul cel mai semnificativ al vieții creștine. Totodată este un gest care îmbogățește umanitatea noastră.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am celebrat sfânta liturghie, astăzi, 24 mai 2020, în curtea catedralei sfântul Iosif din București. Au participat aproximativ două sute de persoane. Cred că ar fi fost mai mulți dacă nu mai era necesară respectarea distanței legale. Sperăm ca restricțiile de participare să se ridice cât mai curând. Am meditat la predică despre începuturile Bisericii, care au fost marcate de sentimente de teamă, confuzie, tristețe, degringoladă, dar și de rugăciune stăruitoare. Ucenicii împreună cu Maria, mama lui Isus, îl așteptau pe Cel Promis, pe Duhul Adevărului, în camera de sus (Fap 1,12-14). Rugăciunea perseverentă a pregătit terenul inimilor pentru primirea Duhului Sfânt la Rusalii.

Invitându-i pe cei prezenți să pășească pe urmele discipolilor din Cenacolul de la Ierusalim, am arătat că primul lucru pe care trebuie să-l facem e să vedem cum ne rugăm. Se știe motto-ul vieții spirituale educate: trăim așa cum ne rugăm și ne rugăm așa cum trăim! Pornind de aici m-am întrebat dacă rugăciunile noastre sunt făcute în spirit de umilință. Asta înseamnă că, de fapt, rugăciunea nu este lucrarea noastră, ci lucrarea lui Isus care a promis că este mereu cu noi și se roagă cu noi, pentru noi. Și încă ceva, că omul care se roagă nu este singur, niciodată, pentru că se roagă cu Isus din inima sa. Apoi, am încercat să vedem dacă rugăciunea este făcută cu spirit de încredere filială. Când în rugăciune există acest spirit atunci simțim că suntem atrași mai mult de Dumnezeu Tatăl, Creatorul nostru, și nu atât de darurile lui. În fine, m-am întrebat dacă în rugăciune manifestăm iubire statornică față de Isus, prietenul nostru cel mai bun (oare așa este?), care a murit și înviat din iubire față de noi. El ne-a numit prietenii săi, dar noi suntem prietenii lui fideli?

Duhul Sfânt coboară în inima fiecărui om care se roagă. Prin rugăciune inima lui se transformă într-un colț de cer, devine Biserică ambulantă, cameră de așteptare a Duhului Sfânt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!