Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În ultima duminică din octombrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am meditat împreună cu credincioși prezenți despre iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Nu există nici un fel de competiție între aceste două feluri de iubire. Dimpotrivă. Ele sunt complementare. Iubirea lui Dumnezeu este autentică dacă se deschide spre iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este adevărată dacă pornește de la Dumnezeu și se împlinește în orizontul iubirii lui Dumnezeu, care este în mod fundamental iubire jertfire de sine. Înainte de a asculta predica, vă propun să citiți câteva gânduri ale sfântului Augustin despre capacitatea iubirii de a curăța inima și ochii noștri astfel încât să putem vedea binele din viața aproapelui și mai binele din noi. Fericirea noastră constă în participarea la mișcarea circulară a iubirii care vine, ne învăluie și ne poartă spre Dumnezeu iubire.

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea Ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă Tu ai devenit ajutorul meu (Cfr. Ps 29, 10). Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu[1], deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup[2], și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște[3].

O, Tu, Adevăr etern, și Tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru Tine suspin eu și zi și noapte. Și atunci când Te-am cunoscut pentru prima dată, Tu m-ai primit (Cfr. Ps 27, 10) ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea[4]. Dar Tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-Ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de Tine, de parcă aș fi auzit vocea Ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă Eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să Mă mănânci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, așa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen[5]. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar Tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, Eu sunt, Cel Care sunt”[6]. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă mai îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.»

Din Augustin, Confesiuni, 7, 10, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 256-257.

[1] În comentariul la evanghelia după Ioan, In Ioanem, 38, 8, 3, Augustin spune: „mens nostra est oculus animae” – mintea noastră este ochiul sufletului.

[2] Aceasta era credința maniheilor. Cfr. Augustin, Contra Faustum, 22, 9; Idem, Contra adversarium legis et prophetorum, 1, 7, 10: „Una este lumina care este Dumnezeu, și alta lumina pe care Dumnezeu a făcut-o”.

[3] În Contra Faustum, 32, 18, Augustin afirmă: „nu se poate pătrunde înlăuntrul adevărului decât prin iubire”.

[4] Augustin se referă aici la Mt 5, 8: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.

[5] În Ps 38, 15, citim: „ca omul ce nu aude și nu iese răspuns din gura lui”.

[6] Cfr. Ex 3, 14: „Dumnezeu i-a zis lui Moise: Eu sunt cel care sunt. Și a adăugat: Așa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi”.

Mai jos puteți să ascultați predica din 29 octombrie 2017:

Dragi prieteni,

La întrebarea farizeilor și irodienilor cui trebuie să dăm tribut, Cezarului sau lui Dumnezeu, Isus răspunde că și Cezarului, și lui Dumnezeu, dar mai întâi lui Dumnezeu a cărui imagine este întipărită în conștiință, și apoi Cezarului a cărui imagine este imprimată pe monedă. În orice împrejurare Dumnezeu trebuie servit mai întâi, apoi patria, bunurile și treburile pământești. Dar, în mod paradoxal, îndeplinindu-ne cum se cuvine datoriile pământești, îi aducem cult lui Dumnezeu. Oricum raportul este greu de gestionat.

Înainte de a asculta predica despre posibilele relații tensionate dintre datoriile față de Biserică și cele față de Stat, dintre datoriile religioase și cele civile, vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Thomas Morus către fiica sa Margareta, pentru că ating această problematică. Dând ascultarea conștiinței sale, nu a semnat „Actul de Suveranitate al Bisericii Engleze” și, implicit, ruptura de Biserica Romei. Pentru acest motiv și-a pierdut bunurile, patria și chiar viața. Biserica catolică îl sărbătorește pe sfântul Thomas Morus în ziua de 22 iunie, ca model de curaj în mărturisirea credinței în situațiile grele în care tributul acordat Cezarului contravine legii lui Dumnezeu.

«Draga mea Margareta, știu că din cauza răutății mele aș merita să fiu părăsit de Dumnezeu, totuși, nu pot decât să mă încred în bunătatea sa milostivă, pentru că harul său m-a întărit până acum și a dat inimii mele atâta seninătate și bucurie încât m-a făcut disponibil ca mai degrabă să pierd bunurile, patria și chiar viața decât să jur împotriva conștiinței mele. El a făcut ca regele să fie de partea mea, așa încât s-a limitat să-mi ia numai libertatea. Îți voi spune mai mult. Harul lui Dumnezeu mi-a făcut mult bine și mi-a dat o așa putere spirituală, încât consider închisoarea ca principala binefacere care mi-a fost făcută. De aceea, nu pot să mă îndoiesc de harul lui Dumnezeu. Dacă el va voi, va putea să-l mențină binevoitor față de mine pe rege, ca să nu-mi facă nici un rău. Dar dacă el decide ca eu să sufăr pentru păcatele mele, cu siguranță că harul său îmi va da puterea să accept toate cu răbdare și, poate, chiar cu bucurie.

Bunătatea sa infinită, pentru meritele prea marii sale pătimiri, va face ca suferințele mele să folosească pentru a mă elibera de suferințele purgatoriului și să-mi dobândească răsplata dorită în cer.

Mica mea Margareta, nu pot și nu vreau să mă îndoiesc de el, chiar dacă mă simt așa de slab. Chiar și atunci când ar trebui să-mi fie așa de frică încât să fiu înfrânt, îmi voi aminti de sfântul Petru care, din cauza credinței sala slabe, a început să se scufunde în lac la prima adiere de vânt și aș face cum a făcut el, adică l-aș invoca pe Cristos și l-aș ruga să mă ajute: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). Fără îndoială, în acel moment el mi-ar întinde mâna sa sfântă pentru a nu lăsa să mă înec în marea agitată.

Dacă el ar permite ca eu să-l imit și mai departe pe sfântul Petru, cedând, jurând și tăgăduind (să mă ferească și să mă elibereze Domnul prin pătimirea sa preaiubitoare și mai curând să mă facă să pierd decât să înving cu prețul acestei nimicnicii), și în cazul acesta nu aș înceta să mă încred în bunătatea sa, fiind sigur că el și-ar îndrepta spre mine privirea sa milostivă, așa cum a făcut sfântul Petru, și m-ar ajuta să mă ridic și să mărturisesc din nou adevărul pe care-l simt în conștiința mea. M-ar face să simt aici, pe pământ, rușinea și durerea pentru păcatul meu.

Oricum, Margareta, știu bine că, fără vina mea, Dumnezeu nu va permite niciodată ca eu să pier. Pentru aceasta, mă încredințeze lui în întregime, plin de cea mai puternică încredere. Chiar presupunând pieirea mea din cauza păcatelor mele, chiar și atunci aș sluji spre lauda dreptății divine. Am însă încredere statornică, Margareta, și trăiesc speranța sigură că mila plină de iubire a lui Dumnezeu va mântui sărmanul meu suflet și mă va învrednici să laud milostivirea sa.

De aceea, buna mea fiică, să nu se tulbure niciodată inima ta pentru orice mi s-ar întâmpla în lumea aceasta. Nu se întâmplă nimic fără ca Dumnezeu să vrea și eu sunt sigur că, dacă el vrea, orice s-ar întâmpla, oricât de rău ar părea, în realitate, va fi întotdeauna spre mai bine.»

Din „Scrisoare către fiica mea”, Margareta, scrisă în închisoare de Thomas Morus, în: Liturgia orelor, III, Iași 2011, 1369-1371.

Mai jos puteți să ascultați predica din 22 octombrie 2017:

Dragi prieteni,

În parabola despre nunta pe care regele a pregătit-o pentru fiul său se vorbește despre noi care am fost chemați, fără nici un fel de discriminare, să facem parte dintre fiii Bisericii. Înainte sau după ce veți asculta predica în care am interpretat această frumoasă parabolă a Împărției lui Dumnezeu, vă invit să citiți comentariul sfântului Grigore cel Mare.

«„Împărăția lui Dumnezeu este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său” (Mt 22, 2). Dumnezeu Tatăl a făcut nuntă pentru Dumnezeu Fiul când l-a unit cu natura umană în sânul Fecioarei … Apoi i-a trimis pe servitorii săi ca să-i invite pe prieteni la această nuntă. I-a trimis o dată și i-a trimis din nou fiindcă i-a făcut să devină predicatorii ai întrupării Domnului mai întâi pe profeți, apoi pe apostoli. Așadar, de două ori i-a trimis pe servitori ca să ducă invitațiile, de fapt, prin intermediul profeților a spus că va avea loc întruparea Unicului născut și, apoi, prin intermediul apostolilor a spus că ea a avut loc. Dar, fiindcă primii care au fost invitați la banchetul nupțial nu au voit să vină, la a doua invitație se spune: „Iată, am pregătit ospățul, taurii mei și animalele îngrășate sunt tăiate și toate sunt gata” (Mt 22, 4).

Și (Evanghelia) continuă: „Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus care la ogorul său, care la negustoria lui” (Mt 22, 5). A merge la propriul ogor înseamnă a se dărui într-o manieră exagerată treburilor pământești; a merge la propriile afaceri înseamnă a căuta cu orice preț câștigurile lumești. Într-adevăr, cine este concentrat pe treburile pământești și cine este subjugat de afacerile acestei lumi arată că nu se gândește la misterul întrupării Domnului și nu trăiește potrivit acestui mister, refuză să vină la nunta regelui asemenea unuia care merge la ogor sau la treburi. Și deseori – iar lucrul acesta este mai grav – unii nu doar resping harul aceluia care îi cheamă, ci îl și persecută. De aceea, (Evanghelia) adaugă: „ceilalți i-au prins pe servitori lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie și, trimițând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o” (Mt 22, 6-7). I-a ucis pe criminali, pentru că i-a făcut să piară pe persecutori. A dat foc cetății lor, pentru că în flacăra gheenei eterne este chinuit nu doar sufletul, ci și trupul în care au locuit.

Iată, odată cu calitatea comesenilor s-a spus clar că în această nuntă a regelui este simbolizată Biserica din timpurile noastre, în care se adună împreună și cei buni, și cei răi. Ea este alcătuită din fii diferiți; pe toți practic îi naște la credință, dar nu pe toți, fiind nevoie de schimbarea vieții, îi conduce la libertatea harului spiritual, din cauza piedicii puse de păcat. Atâta vreme cât trăim aici jos pe pământ este necesar să mergem laolaltă unii cu alții pe drumul acestei lumi. Vom fi separați când vom ajunge acolo sus. De fapt, doar cei buni vor fi în cer, iar cei răi, în iad. Acum această viață care este pusă între cer și iad, pentru că se află într-o stare intermediară primește cetățeni din ambele părți; totuși, cei care sunt primiți laolaltă de Biserică, la sfârșitul lumii vor fi despărțiți. Deci, dacă sunteți buni, cât sunteți în viața aceasta, suportați-i cu răbdare pe cei răi. Fiindcă cine nu-i suportă pe cei răi, își dovedește sieși că nu este bun, tocmai din cauza nerăbdării sale.

Oricine, fiind comesean la nuntă, nu are această (haină), să fie plin de neliniște și de frică, căci la sosirea regelui va fi aruncat afară. Iată, de fapt, cum se spune: „Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitați, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă”. Noi, fraților preaiubiți, suntem acei comeseni de la nunta Cuvântului, care au deja credința Bisericii, se hrănesc la banchetul Sfintei Scripturi și se bucură pentru faptul că Biserica este unită cu Dumnezeu. Uitați-vă, vă rog, dacă ați venit la această nuntă cu haina de nuntă, analizați-vă cu atenție gândurile voastre. Controlați-vă inimile voastre până în cele mai mici detalii, dacă nu cumva urâți pe cineva, dacă nu invidiați fericirea altuia, dacă nu v-ați gândit să-i faceți rău altuia prin răutatea voastră.

Iată că regele intră în sala de nuntă și vede haina inimii noastre, iar celui pe care nu-l vede îmbrăcat în caritate îi spune îndată cu mânie: „Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?” (Mt 22, 12). Merită să vedeți bine lucrul acesta, fraților preaiubiți, și anume faptul că-l cheamă prieten pe acesta și totuși îl condamnă, ca și cum l-ar fi chemat prieten și dușman în același timp: prieten pentru credință, dușman pentru fapte. „El a amuțit” (Mt 22, 12), adică – și nu putem să vorbim fără să ne doară – la ultima sa aspră judecată nu va mai fi posibilă nici o scuză, pentru că Acela care reproșează din exterior va fi și glasul conștiinței care acuză sufletul din interior.

Însă, aceia care acum se lasă fără rezistență prinși de vicii, atunci contra voinței lor vor fi legați de chinuri. Este just să spunem și că vor fi aruncați în întunericul de afară. Numim întunericul interior orbirea inimii și (numim) întuneric exterior noaptea eternă a condamnării. Fiecare condamnat, așadar, nu este trimis în întunericul interior, ci în cel exterior, pentru că acela care în mod voluntar cade în orbirea inimii, împotriva voinței lui, este aruncat în noaptea condamnării. Se spune că acolo va fi plâns și scrâșnire de dinți, adică vor scrâșni dinții acelora care s-au bucurat de plăcerea poftelor și vor plânge acolo ochii acelora care s-au lăsat în voia dorințelor păcătoase; astfel, vor fi supuse chinurilor toate acele membre care aici au fost în slujba vreunui viciu.

După ce a fost expulzat acesta, în care este simbolizată mulțimea celor răi, îndată se dă sentința generală, care zice: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt 20, 16). Este ceva cutremurător, fraților preaiubiți, ceea ce am ascultat! Iată că noi, chemați prin intermediul credinței, am venit deja la nunta regelui ceresc, credem și mărturisim misterul întrupării sale, ne hrănim cu hrana Cuvântului divin, dar regele încă nu a venit la judecată. Știm că am fost chemați: nu știm însă dacă vom fi aleși. De aceea, este necesar ca fiecare dintre noi să se umilească tot atât de mult pe cât nu știe dacă va fi ales. Într-adevăr, unii nici nu încep să facă binele, alții nu sunt statornici deloc în binele pe care au început să-l facă. Unul a fost văzut trăind aproape toată viața în păcat, dar spre sfârșitul ei se convertește de la păcatul său prin lacrimile unei sincere păreri de rău; altul pare să trăiască viață de ales și, totuși, spre sfârșitul existenței sale i se întâmplă să cadă în nedreptatea greșelii. Unul începe bine și sfârșește rău; altul face răul încă din copilărie și sfârșește făcând aceleași lucruri rele după ce a devenit și mai rău. Tot atât de mult cineva trebuie să se teamă având grijă, pe cât de mult nu știe ceea ce îl așteaptă, fiindcă – trebuie să o spunem deseori și să nu o uităm niciodată – „mulți sunt chemați, dar puțini aleși”».

Din sfântul Grigore cel Mare, Omilii 38, 3.5-7.9.11-14, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Sper ca predica despre via arendată viticultorilor să miște inimile ascultătorilor astfel încât să spună la sfârșit: „Doamne, vie împărăția ta în inima mea!” Înainte sau după ascultarea predicii, vă recomand să meditați cuvintele sfântului Augustin despre această invocație.

«Vie împărăția ta (Mt 6, 10). Cerem sau nu cerem lucrul acesta, (împărăția) cu siguranță va veni. De fapt, Dumnezeu are o împărăție eternă. A fost oare vreun moment când nu a domnit? În care clipă a început să domnească? De vreme ce împărăția sa nu are început, niciodată nu va avea și un sfârșit. Dar ca să știți că facem această rugăciune pentru noi și nu pentru Dumnezeu – fiindcă nu spunem: Vie împărăția ta, ca și cum ne-am dori ca Dumnezeu să domnească – noi vom fi împărăția sa, dacă având credință în el vom crește în colaborarea cu harul său. Toți cei credincioși, răscumpărați cu sângele Fiului său unic, vor fi împărăția sa.

Dar împărăția sa va veni când va avea loc învierea morților, pentru că atunci va veni chiar el în persoană. Și, după ce morții vor învia, îi va despărți – după cum spune el însuși – și-i va așeza pe unii la dreapta sa, iar pe alții la stânga sa. Celor care vor fi la dreapta sa le va spune: Veniți, binecuvântații Tatălui meu, intrați în stăpânirea împărăției (Mt 25, 34). Iată ce anume ne dorim când spunem: Vie împărăția ta, adică să vină în noi. Într-adevăr, dacă noi vom fi păcătoși, împărăția va veni în alții, nu în noi. Însă, dacă vom fi din numărul acelora care fac parte dintre membrele Fiului unic născut al lui Dumnezeu, împărăția sa va veni în noi și nu va întârzia. Oare rămân tot atâtea secole câte au trecut?

Apostolul Ioan spune: Copii, este ceasul de pe urmă (1 In 2, 18) Dar, dacă îl comparăm cu ziua cea mare, ceasul este lung; voi puteți să vedeți din câți ani este alcătuit acest ultim ceas. Totuși, pentru voi, acest ceas să fie ca pentru acela care, stând de veghe, adoarme, dar se trezește și domnește. Acum suntem treji, vom adormi când vom muri, dar la sfârșitul (lumii) vom învia și vom domni pentru totdeauna.»

Din Augustin, Discursul 57, 5.5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica din duminica XXVII, anul A:

Dragi prieteni,

În ziua de 1 octombrie 2017, am concelebrat sfânta liturghie de hram la parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus” din București, alături de IPS Ioan Robu, de numeroși preoți și credincioși. Am vorbit la predică despre Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe ca specialistă în știința iubirii și despre felul în care putem, împreună cu ea, să cântăm evanghelia iubirii în viața de zi cu zi.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați două imagini despre iubirea divină și iubirea umană – torentul vijelios și fierul înroșit – pe care Tereza cea mică le descrie în autobiografia sa, Istoria unui suflet:

«El m-a făcut să înțeleg aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor: „Cheamă-mă, hai să alergăm după mireasma parfumurilor tale” (cfr. Ct 1, 3). O Isuse, nu mai este nevoie să spun: Cheamă-mă. Chemându-mă, chemi sufletele pe care le iubesc. Simplele cuvinte: „Cheamă-mă” ajung. Doamne, înțeleg că atunci când un suflet s-a lăsat prins de adierea îmbătătoare a miresmei tale, el n-ar putea să alerge singur, toate sufletele pe care le iubește sunt chemate să-l urmeze; fără constrângere, fără osteneală, este o firească urmare a chemării tale. Așa cum un torent care se varsă înspumat în ocean poartă cu el tot ce întâlnește în cale, la fel, o, Isuse al meu, sufletul care se cufundă în oceanul fără margini al iubirii tale duce cu sine toate comorile pe care le are … Doamne, Tu știi, nu am alte comori decât sufletele pe care ți-a plăcut să le unești cu al meu; aceste comori mi le-ai încredințat tu, de aceea îndrăznesc să împrumut cuvintele pe care le-ai adresat Părintelui Ceresc în ultima seară când ai mai fost văzut pe pământul nostru călător și pieritor. Isuse, Preaiubitul meu, nu știu când mi se va sfârși exilul … va trece mai mult de o seară auzindu-mă cântând în exil îndurările tale (cfr. Ps 88, 2), dar va veni și pentru mine ultima seară; aș dori atunci să-ți pot spune, o, Doamne: „Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o; am făcut cunoscut numele tău celor pe care mi i-ai dăruit: ai tăi erau și tu mi i-ai dat (…). Părinte, doresc ca acolo unde voi fi eu să fie cu mine cei pe care mi i-ai dăruit pentru ca lumea să știe că tu i-ai iubit așa cum m-ai iubit pe mine” (cfr. In 17, 4-24)». (pp. 304-305).

«Știi bine, Doamne, n-am dorit niciodată altceva decât să te iubesc, nu am râvnit altă mărire. Iubirea Ta m-a întâmpinat încă din copilărie, a crescut odată cu mine, iar acum este un abis a cărui profunzime nu o pot pătrunde. Iubirea cheamă iubire; o, Isuse al meu, iubirea mea se avântă spre a ta, ar dori să umple abisul care o cheamă, dar vai! Nu este nici măcar o picătură de rouă pierdută în ocean! … Pentru a te iubi așa cum mă iubești tu, trebuie să împrumut propria ta iubire, numai atunci îmi găsesc odihna. O, Isuse al meu, poate este o părere, dar mi se pare că tu nu poți copleși un suflet cu mai multă iubire decât l-ai copleșit pe al meu; pentru aceasta îndrăznesc să-ți cer să-i iubești pe cei pe care mi i-ai dăruit așa cum m-ai iubit pe mine (cfr. In 17, 23)». (pp. 305-306).

«A cere să fii Chemat, ce poate însemna altceva decât a te uni lăuntric cu cine îți înlănțuie inima? Dacă focul și fierul ar fi înzestrate cu rațiune și acesta din urmă i-ar spune celuilalt: Cheamă-mă, nu ar arăta oare că dorește să se identifice cu focul astfel încât să-l pătrundă și să se îmbibe cu substanța-i arzătoare părând a se face una cu el? Maică preaiubită, iată rugăciunea mea, îi cer lui Isus să mă unească atât de puternic cu El, încât să trăiască și să lucreze în mine (cfr. Gal 2, 20). Simt că, pe măsură ce focul iubirii îmi va mistui inima, cu atât mai puternic voi spune: „Cheamă-mă” și cu atât mai mult, sufletele care se vor apropia de mine (sărmană bucată de fier nefolositoare, dacă m-aș îndepărta de focul divin) vor alerga înaripat în adierea miresmei Preaiubitului lor, căci un suflet mistuit de iubire nu poate rămâne inactiv (…)». (pp.307-308).

Din Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, trad. E. Cosma și M. Fara, Editura Pauline, București 2003, 304-308.

Mai jos puteți să ascultați predica: