Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte, dar atingerea unui bolnav face cât zece mii de cuvinte. Mai multe detalii despre semnificația acestui gest uman și creștin puteți găsi în predica din 11 februarie 2018 de la catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a asculta predica vă invit să meditați câteva gânduri spirituale din comentariul sfântului Chromatius de Aquileia (407/408) la minunea vindecării leprosului.

«Mare este credința acestui lepros și desăvârșită mărturisirea sa! Mai întâi, de fapt, a făcut un act de adorație, apoi a spus: Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți (Mt 8, 2). Prin actul său de adorație a arătat că a crezut în acel Dumnezeu pe care l-a adorat, pentru că legea prescria că nu trebuie să adori decât un singur Dumnezeu.

Când spune Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți se adresează atotputerniciei sale și naturii puterii divine fiind mișcat de voința sa pentru ca să-l dorească doar pe Domnul, ca purificare, pentru că știa că eficacitatea puterii divine depindea de voința sa. Pe cale de consecință, deoarece a crezut că doar la Fiul lui Dumnezeu voința însemna (era) putere, iar puterea voință, de aceea a spus: Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți.

Nu fără motiv Domnul care cunoștea sufletul devotat și fidel al leprosului care credea în El, pentru a confirma credința sa îndată l-a răsplătit cu darul sănătății zicând: Vreau. Curăță-te! (Mt 8, 3). Așadar, întinzându-și mâna, l-a atins. Și îndată, lepra lui s-a curățat. (Mt 8, 3).

Făcând aceste lucruri în public, s-a proclamat Domn al puterii absolute așa după cum crezuse leprosul. Îndată și potrivit voinței sale puterea sa a arătat voința sa. De aceea, a spus: Vreau. Curăță-te. (…) Și îndată, lepra lui s-a curățat. Iar Isus i-a spus: Ai grijă să nu spui nimănui, dar mergi, arată-te preotului și adu oferta pe care a poruncit-o Moise ca mărturie pentru ei (Mt 8, 4). Domnul îi poruncește celui căruia i-a curățat lepra să se prezinte în fața preotului și să ofere sacrificii pentru sine așa cum prescria legea. Prin aceasta a voit să arate că s-au împlinit în El misterele legii și, totodată, să-i acuze pe preoți de necredință, pentru că după ce au văzut că leprosul s-a curățat, dar nici legea, nici preoții nu au putut să-l curețe, ar fi trebuit să creadă că El era Fiul lui Dumnezeu și să recunoască faptul că El însuși era stăpânul legii. Astfel, din cauza dreptății și a credinței leprosului și a mărturiei lucrării sale, au fost acuzați de necredință.

Într-adevăr, cine ar fi putut cu ajutorul propriei sale puteri să-l vindece pe lepros, pe unul pe care legea nu putea să-l curețe, dacă nu acela care este stăpânul legii și care este Domnul tuturor puterilor; despre dânsul citim ceea ce stă scris: Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeu lui Iacob este un turn de scăpare pentru noi (Ps 46, 8). Mai înainte de a fi fost curățat, leprosul a crezut și a mărturisit printr-o religioasă mărturisire de credință că Fiul lui Dumnezeu era Dumnezeu; preoții, în schimb, nici după ce puterea divină a săvârșit minunea nu au voit să creadă.

Așadar, să înțelegem că Domnul i-a poruncit celui pe care îl curățase de lepră să ofere sacrificiile prescrise de lege pentru sine tocmai ca să arate prin aceasta că el era autorul poruncii date și că misterele care mai înainte au fost manifestate ca prevestiri acum s-au împlinit cu adevărat.»

Chromatius de Aquileia (335/340-407/408), In Matth. Tract., 38, 10, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

În prima duminică din februarie 2018, tema lecturilor de la sfânta liturghie a fost dovedirea identității divine a lui Isus prin puterea sa de a vindeca orice formă de boală, inclusiv cea spirituală. În centrul evangheliei a fost vindecarea soacrei lui Petru. Febra de care suferea această persoană a devenit prototipul tuturor formelor de boală care ar trebui să se transforme în ocazii de experiență a fragilităților umane, dar și de întâlnire cu aproapele și cu Dumnezeu. Boala poate fi ocazie de alunecare în egoism sau în straturile adânci ale iubirii. Rețeta propusă a fost „quaerere Deum” sau/și „quaerere Iesum”. Într-adevăr, căutarea lui Isus poate vindeca orice „soacră” de orice boală. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte ale episcopului Petru Chrysologul despre vindecarea soacrei lui Petru.

«Cei care au ascultat cu atenție evanghelia de azi știu pentru ce Domnul cerului a intrat în sărăcăcioasele locuințe pământești. De vreme ce a venit să-i întărească pe toți oamenii, nu e de mirare că a voit să ajungă în toate locurile. „Intrând Isus în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră” (Mt 8, 14). Vedeți care este motivul ce l-a condus pe Christos la Petru: nicidecum dorința de a se așeza la masă, ci slăbiciunea bolnavei; nu nevoia de a servi masa, ci prilejul de a înfăptui o vindecare. Voia să pună în practică puterea sa divină, nu să participe cu oamenii la un ospăț. La Petru nu au vărsat vin, ci lacrimi (…).

De asemenea Christos nu a intrat în această casă pentru a-și lua porția de hrană, ci pentru a reface viața. Dumnezeu este în căutarea oamenilor, nu a lucrurilor omenești. Vrea să le dăruiască binefacerile cerești; nu dorește să vadă bunurile pământești. Christos a venit aici jos pentru a ne lua cu el; nu a venit să caute ceea ce avem.

„Intrând în casa lui Petru, Isus a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră”.  Din momentul în care a intrat la Petru, Christos a văzut ceea ce pentru care venise. Aspectul casei nu a atras atenția sa, nici mulțimea venită ca să-l întâlnească, nici omagiul celor care îl salutau, nici familia care îl presa. Nu a aruncat nici măcar o privire la măsurile luate pentru a-l primi; dar auzea gemetele bolnavei și s-a uitat la febra care o cuprinsese. A văzut că era într-o stare disperată și, de asemenea, și-a întins mâinile ca ele să săvârșească lucrarea lor divină. Iar Christos nu s-a așezat la masa oamenilor înainte ca femeia să se ridice din patul său pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

„I-a atins mâna”, spune evanghelia, „și febra a lăsat-o” (Mt 8, 15). Vedeți cum febra o părăsește pe aceea a cărei mână o ține Christos. Boala nu rezistă în fața autorului sănătății/mântuirii. Nu există loc pentru moarte, acolo unde a intrat Principele vieții.»

Din Petru Chrysologul (sfârșitul sec. IV – 450), Predici 18, 1-3, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Vă invit să ascultați o meditație despre influența benefică a autorității morale asupra celor din jurul lor și despre dezastrul cu care se confruntă o comunitate în fruntea căreia se află cineva care, în loc să-și exercite misiunea de conducere cu autoritate spirituală, se comportă ca un simplu funcționar. Înainte de a asculta predica rostită duminică, 28 ianuarie 2018, la catedrala sf. Iosif din București, vă invit să medităm câteva explicații ale sfântului Ieronim la două versete din capitolul 1 al evangheliei după Marcu. Aici este vorba despre Isus care învăța cu autoritate într-o zi de sâmbătă în sinagoga din Cafarnaum și iudeii, ascultându-l, erau uluiți de învățătura lui. Da, și noi putem să creștem în autoritate prin victoria asupra răului, mai exact participând la agonia și biruința lui Christos asupra Celui Rău.

«Au venit la Cafarnaum (Mc 1, 21). Semnificativă și fericită este această schimbare: au lăsat marea, au lăsat barca, au lăsat funiile năvoadelor și au venit la Cafarnaum. Prima schimbare constă în faptul că au lăsat marea, barca, bătrânul tată, au lăsat viciile de odinioară. Într-adevăr, prin lăsarea năvoadelor și a funiilor năvoadelor au lăsat viciile vechi. Fiți atenți la schimbare. Au lăsat toate acestea. Și de ce au făcut-o, ca să găsească ce? „Au venit – spune Marcu – la Cafarnaum”, adică au venit în ogorul mângâierii. „Cafar” înseamnă ogor „Naum” înseamnă mângâiere. Sau (de vreme ce cuvintele evreiești au semnificații diferite, în funcție de pronunție căpătând un sens diferit), „Naum” vrea să spună nu doar mângâiere, ci și frumusețe. Așadar, Cafarnaum poate fi tradus cu ogorul mângâierii sau ogorul foarte frumos …

„Au venit la Cafarnaum. Și îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă și a început să-i învețe” (Mc 1, 21), îi învăța să lase odihna de sâmbătă și să înceapă lucrarea Evangheliei. „El îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor” (Mc 1, 22). Nu spunea „Domnul zice lucrul acesta” sau „cine m-a trimis vorbește astfel”, ci era el însuși cel care vorbea, după cum deja mai înainte vorbise prin gura profeților. Una e să spui „este scris”, altceva e să spui „Domnul spune lucrul acesta”, și altceva e să spui „cu adevărat vă spun”. Priviți în altă parte. „Este scris – spune el – în lege: să nu ucizi, să nu-ți lași soția”. Este scris, dar de cine este scris? De Moise, despre porunca lui Dumnezeu. Dacă este scris cu degetul lui Dumnezeu, cum de îndrăznești tu să spui „cu adevărat vă spun”? Poate ești tu acela care cândva ne-a dat legea? Nimeni nu are curajul să schimbe legea, doar regele însuși. Dar legea a dat-o Tatăl sau Fiul? Răspunde, ereticule! Orice ai răspunde, voi accepta cu plăcere; eu cred, într-adevăr, că au dat-o amândoi. Dacă Tatăl a dat-o, el este cel care o schimbă, deci Fiul este egal cu Tatăl, pentru că o schimbă împreună cu cel care a dat-o. Dacă unul a dat-o și altul o schimbă, atunci cu aceeași autoritate a fost dată și acum este schimbată. Într-adevăr, nimeni nu poate schimba legea, decât doar acela care este rege.

„Și erau uluiți de învățătura lui” (Mc 1, 22). De ce, mă întreb, învăța ceva nou, spunea lucruri nemaiauzite? El spunea cu gura sa aceleași lucruri pe care le spusese deja prin gura profeților. Iată, de ce se uimeau, pentru că își prezenta învățătura cu autoritate, nu în felul cărturarilor. Nu vorbea ca un învățător, ci în felul Domnului; nu vorbea prin autoritatea unuia mai mare decât el, ci vorbea cu propria sa autoritate. În fine, vorbea și zicea astăzi ceea ce spusese deja prin profeți: „Eu sunt cel care voi zice în ziua aceea: Iată-mă!” (Is 52, 6).»

Din Sfântul Ieronim, Comentariu la Marc 1, 21-22, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Azi mulți dinte noi suntem frământați de tensiunea dintre carieră și vocație. Din păcate mulți își sacrifică vocația (de creștin, de tată, de mamă, de preot etc.) în favoarea carierei. Dar, dacă în viața de zi cu zi credința lasă urme, atunci cariera nu contrazice vocația, dimpotrivă, cariera se poate împlini în orizontul vocației; vocația poate să dea un sens profund profesiunii sau meseriei. Mai multe despre acest important raport existențial din viața noastră în predica din 21 ianuarie 2018, predică ținută la catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a asculta predica vă propun să meditați câteva dintre avantajele pe care le aduce credința în viața omului potrivit explicațiilor Sfântului Toma de Aquino.

„Primul lucru de care are nevoie un creștin este credința, fără de care nimeni nu se numește pe sine creștin fidel.

Însă credința produce patru bunuri.

1). Primul este acela că, prin credință, sufletul este unit cu Dumnezeu. Căci prin credință sufletul creștin aproape că se căsătorește cu Dumnezeu, [potrivit cu] Osea, 2, 20: te voi logodi cu mine în credință. Iar faptul că, atunci când este botezat, omul mai întâi mărturiseşte credinţa, când este întrebat: ‘crezi în Dumnezeu?’, vine din faptul că botezul este primul sacrament al credinței. Şi de aceeaomnul [spune] în Marcu, 16, 16: cine va fi crezut și se va fi botezat se va mântui. Căci botezul fără credință nu este de folos. Şi de aceea trebuie știut că, fără credință, nimeni nu este primit de Dumnezeu, [potrivit cu] Evrei, 11, 6: fără credință, este imposibil să îi fii plăcut lui Dumnezeu. Şi de aceea, [comentând] Romani, 14, 23, Augustin afirmă: tot ceea ce nu vine, însă, din credință este păcat, fiindcă unde nu există cunoașterea adevărului etern și neschimbător, virtutea este falsă chiar şi în cazul celor mai bune moravuri.

2). În al doilea rând, deoarece prin credință începe în noi viața eternă. Într-adevăr, viața eternă nu este altceva decât a-l cunoaşte pe Dumnezeu; de aceea zice Domnul în Ioan, 17, 3: viața eternă aceasta este, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat. Dar această cunoaștere a lui Dumnezeu începe pe pământ prin credință, dar va deveni perfectă în viața viitoare, în care îl vom cunoaște pe el așa cum este. Şi de aceea se afirmă în Evrei, 11, 1: credința este substanța realităților în care trebuie să sperăm. Aşadar, nimeni nu poate să ajungă la fericire, care constă în cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, dacă nu l-a cunoscut mai întâi prin credință, [potrivit cu] Ioan, 20, 29: fericiți cei care nu au văzut și au crezut.

3). În al treilea rând, deoarece credința îndrumă viața prezentă. Într-adevăr, pentru a-și trăi bine viața, omul trebuie să cunoască cele necesare pentru viaţa cea bună. Iar dacă ar trebui să le învețe prin studiu pe toate cele necesare pentru a-și trăi bine viața, ori nu ar reuși [niciodată] să atingă lucrul acesta, ori [ar reuşi] după mult timp. Dar credința ne învață toate cele necesare pentru a trăi bine viața. Căci ea ne învață că există un singur Dumnezeu, care îi răsplătește pe cei buni și îi pedepsește pe cei răi, că există o altă viață și altele de felul acesta prin care suntem atrași destul spre bine și evităm răul, [potrivit cu] Habacuc, 2, 4: cel drept al meu va trăi prin credință. Şi aceasta reiese, deoarece, înainte de venirea lui Christos, nici unul dintre filosofi, în ciuda întregului său efort, nu a putut să cunoască despre Dumnezeu și despre cele necesare pentru [a dobândi] viața eternă atât cât știe prin credință o bătrână, după venirea lui Christos. Şi de aceea se spune în Isaia, 11, 9: pământul a fost umplut de cunoașterea Domnului.

4). În al patrulea rând, deoarece credinţa este aceea prin care învingem tentațiile, [potrivit cu] Evrei, 11, 33: sfinții prin credință au cucerit regate. Şi aceasta reiese, pentru că orice tentație vine ori de la diavol, ori de la lume, ori de la carne. Diavolul te tentează să nu asculţi de Dumnezeu și să nu i te supui lui. Iar această tentație este învinsă prin credință, pentru că prin ea aflăm că Dumnezeu este Domnul tuturor și că, de aceea, trebuie să-l ascultăm, potrivit cu I Petru, 5, 8: dușmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită; împotriviți-vă lui, tari în credință. Lumea, însă, ne tentează sau ademenindu-ne cu bogății, sau înspăimântându-ne cu nenorociri. Dar și pe aceste [tentații] le învingem prin credință, care ne face să credem într-o viață mai bună decât aceasta, şi de aceea să disprețuim bogățiile acestei lumi și să nu ne fie frică de nenorociri, [potrivit] cu I Ioan, 5, 4: aceasta este victoria care a învins lumea, credința noastră. De asemenea, pentru că ne învață să credem că există rele mult mai mari, cum sunt cele ale infernului. Carnea însă ne tentează atrăgându-ne spre plăcerile momentane ale vieții prezente. Dar credința ne arată că, prin acestea, dacă ne alipim de ele într-un mod necuvenit, pierdem delectările eterne, [potrivit cu] Efeseni, 6, 16: în orice circumstanță, să luați scutul credinței. Reiese astfel că este foarte folositor să avem credinţă”.

(Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, 45-49).

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Asemenea apostolilor de la începuturile Bisericii, astăzi, și noi suntem chemați să dăm lumii ceea ce nu avem, adică suntem chemați să-l dăm lumii pe Christos, căutându-l mereu și cu ardoare. Asta înseamnă că suntem invitați să dăm nu din prea plinul nostru sau din prea puținul nostru, ci din ceea ce nu avem. Acesta este paradoxul, curajul creștinismului cald și disponibil. Christos se dobândește căutându-l. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte din comentariul Sf. Toma la evanghelia după Ioan, cu referire la evanghelia duminicii a II-a de peste an (B).

«Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Christos” – și l-a adus la Isus» (In 1, 41-42). Ioan prezintă aici intervenția rodnică a lui Andrei; și pentru a sublinia perfecțiunea convertirii acestuia din urmă, începe prin a spune în cine a produs rod: în fratele său.

Într-adevăr, așa cum în Itinerariul lui Clement (o lucrare apocrifă, n.n.) i se atribuie lui Petru aceste cuvinte, și anume că un semn evident al convertirii desăvârșite a unui om constă în faptul că, după ce s-a convertit, cu cât cineva îi este mai apropiat, cu atât mai mult se străduiește să-l convertească la Christos. De aceea, Andrei, după ce s-a convertit așa cum se cuvine, nu a păstrat pentru dânsul comoara pe care a descoperit-o; se grăbește și aleargă degrabă la fratele său pentru a-i împărtăși bunurile pe care le-a primit: Andrei „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon”, pe care îl căuta ca să-l facă pe fratele său de sânge să-i devină frate de credință – Un frate care-și ajută fratele este ca o cetate întărită (Prov 18, 19, versiunea LXX) – Iar cel care aude să spună „Vino !” (Ap 22, 17).

Apoi Evanghelistul prezintă cuvintele lui Andrei către fratele său: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Christos (Uns)”. Potrivit lui Chrisostom, Andrei răspunde tacit unei întrebări. A fost întrebat ce anume i-a învățat Cristos, iar răspunsul este imediat: Isus l-a făcut să recunoască pe deplin, cu ajutorul mărturiilor Scripturilor, că el era Christos. De aceea, spune: „L-am găsit”. Acest cuvânt subliniază printre altele că l-a căutat de multă vreme și cu ardoare – Fericit este omul care află înțelepciune (Prov 3, 13).

Cuvântul evreiesc Messiah se traduce în greacă cu Christos, în latină prin Unctus, Uns. Pentru că Isus a fost uns într-un mod unic cu ulei invizibil, adică cu Duh Sfânt, Andrei, folosind acest nume, îl arată limpede ca atare – Te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi (Ps 45, 8), adică ca pe nimeni altul dintre sfinți. Căci, toți sfinții au primit ungerea cu acest ulei, dar Christos a primit-o într-o manieră specifică lui, după cum este sfânt într-o manieră unică. De aceea, potrivit lui Chrisostom, Andrei nu spune simplu un Mesia, ci pe Mesia.

În fine, Ioan prezintă rodul inițiativei lui Andrei: „l-a adus (pe Petru) la Isus”. Aceste ultime cuvinte pun în evidență ascultarea lui Petru, căci, a alergat îndată, fără să întârzie. Vă rog să remarcați aici apartenența lui Andrei fără rezerve la Christos: îl aduce pe fratele său la Christos și nu la sine (cunoștea bine slăbiciunea sa). Îl conduce la Christos pentru ca acesta să-l învețe. Prin lucrul acesta el spune în același timp că așa trebuie să fie efortul și zelul predicatorilor, ca ei să nu revendice pentru ei înșiși roadele predicării lor, nici să nu caute să scoată din asta vreun profit și onoruri personale, ci să caute să conducă totul la Isus, adică să raporteze totul la gloria și onoarea sa – Căci nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Christos Domnul (2 Cor 4, 5).»

(Din Thomas d’Aquin, Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, trad. M. – D. Philippe, o.p., Les Editions du Cerf, Paris 1998, 168-169; trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica: