Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În ultima duminică a anului bisericesc 2017 am vorbit despre Christos Rege și Păstor, subliniind rolul iubirii agapice în viața noastră creștină, care înseamnă ascultare de și imitare a lui Isus Bunul Păstor. Am făcut diferența între iubirea „eros” și iubirea „agape” și, parafrazând dictonul latin „extra ecclesiam nulla salus”, am afirmat cu tărie că în afara iubirii nu există mântuire.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați explicațiile papei emerit Benedict al XVI-lea despre diferența/legătura între iubirea umană, bazată pe eros, și iubirea creștină, bazată pe agape.

«2). Iubirea lui Dumnezeu față de noi este o chestiune fundamentală pentru viață și ridică întrebări decisive în legătură cu cine este Dumnezeu și cine suntem noi. În această privință, ne stă în față mai întâi o problemă de limbaj. Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite. Chiar dacă tema acestei enciclice se concentrează asupra problemei înțelegerii și practicii iubirii în Sfânta Scriptură și în tradiția Bisericii, nu putem pur și simplu să facem abstracție de sensul pe care îl are acest cuvânt în diferitele culturi și în limbajul actual.

Să amintim în primul rând vastul câmp semantic al cuvântului „iubire”: se vorbește despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, despre iubirea muncii, despre iubirea dintre părinți și copii, între frați și vecini, despre iubirea față de aproapele și despre iubirea față de Dumnezeu. Dar, în toată această diversitate de sens, iubirea dintre bărbat și femeie, în care trupul și sufletul participă în mod inseparabil și în care ființei umane i se deschide o promisiune de fericire ce pare irezistibilă, se remarcă drept arhetipul iubirii prin excelență, în fața căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte forme de iubire. Atunci apare o întrebare: toate aceste forme de iubire se unesc în cele din urmă și iubirea, în ciuda totalei diversități a manifestărilor sale, este în ultimă instanță una singură sau, dimpotrivă, folosim pur și simplu același cuvânt pentru a desemna realități complet diferite?

3). Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neo-testamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu[1]. Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin

4). Oare este într-adevăr așa? Creștinismul a distrus cu adevărat eros-ul? Să privim lumea precreștină. Grecii – cu siguranță în mod asemănător cu alte culturi – au văzut în eros înainte de toate beția, înfrângerea rațiunii de către o „nebunie divină” care îl smulge pe om din limita existenței sale și care, în această ființă tulburată de o putere divină, îi permite să experimenteze cea mai înaltă beatitudine. Toate celelalte puteri dintre cer și pământ aveau astfel o importanță secundară: „Omnia vincit amor”, afirma Vergilius în Bucolice – iubirea învinge toate lucrurile – și adăuga: „Et nos cedamus amori” – și noi, de asemenea, cedăm iubirii[2]. În religii, această atitudine a fost tradusă în cultul fertilității, căruia îi aparținea prostituția „sacră”, înfloritoare în multe temple. Deci eros-ul era celebrat ca forță divină, ca și comuniune cu divinul.

La această formă de religie, care neagă ca o foarte puternică tentație credința într-un singur Dumnezeu, Vechiul Testament s-a opus cu cea mai mare fermitate, respingând-o hotărât ca perversiune a religiozității. Cu toate acestea, nu a refuzat eros-ul ca atare, ci a declarat război deformării sale distrugătoare, pentru că falsa divinizare a eros-ului, care se produce aici, îl lasă fără demnitatea sa, îl dezumanizează. În fapt, în templu, prostituatele, care trebuie să dăruiască beția divinului, nu sunt tratate ca ființe umane, nici ca persoane, ci ele sunt doar instrumente pentru a stârni „nebunia divină”; în realitate, ele nu sunt zeițe, ci persoane umane de care se abuzează. De aceea eros-ul turmentat și indisciplinat nu este urcare, „extaz” către Dumnezeu, ci cădere, degradare a omului. Astfel devine limpede faptul că eros-ul are nevoie de disciplină, de purificare, pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită degustare a împlinirii existenței, a acelei fericiri spre care tinde ființa noastră întreagă.

5). Din această privire rapidă aruncată asupra concepției despre eros în istorie și în timpul de față, două aspecte ies la suprafață în mod clar. Mai întâi că există o anumită relație între iubire și divin: iubirea promite infinitul, eternitatea – o realitate mai mare și complet alta decât cotidianul existenței noastre. Dar, în același timp, a rezultat faptul că drumul spre un astfel de scop nu constă pur și simplu în a te lăsa dominat de instinct. Sunt necesare purificări și maturizări, care și ele trec pe calea renunțării. Lucrul acesta nu înseamnă refuzul eros-ului, nu este „înveninarea” lui, ci vindecarea lui în vederea măreției sale adevărate.

Așa ceva depinde înainte de toate de structura ființei umane, care este alcătuită din trup și suflet. Omul devine cu adevărat el însuși, când trupul și sufletul se găsesc într-o profundă unitate; provocarea eros-ului este într-adevăr depășită atunci când s-a reușit această unire. Dacă omul aspiră să fie doar spirit și dacă vrea să refuze trupul întrucât ar fi o moștenire pur animalică, atunci spiritul și trupul își pierd demnitatea lor. Și dacă, pe de altă parte, el se leapădă de spirit și deci consideră materia, trupul, ca realitate exclusivă, la fel își pierde măreția sa. Epicurianul Gassendi, glumind, i se adresa lui Descartes și-l saluta astfel: „O, Suflete!”. Iar Descartes îi răspundea zicând: „O, Trupule!”[3]. Dar nu este doar spiritul sau doar trupul care iubește; omul, persoana iubește ca o creatură unitară, din care fac parte trupul și sufletul. Numai atunci când cele două părți se contopesc cu adevărat într-o unitate, omul devine pe deplin el însuși. Numai în felul acesta iubirea – eros – poate să se maturizeze și să ajungă la adevărata sa măreție.

Astăzi nu rareori se reproșează creștinismului din trecut de a fi fost adversarul corporalității; de fapt, au existat mereu tendințe în sensul acesta. Dar modul de a exalta corpul, pe care noi îl vedem astăzi, este înșelător. Eros-ul degradat la nivelul „sex”-ului pur devine marfă, „lucru” ce se poate cumpăra sau vinde; mai mult, omul devine marfă. În realitate, așa ceva nu este marele „da” pe care omul îl spune trupului. Dimpotrivă, omul consideră acum trupul și sexualitatea ca parte doar materială din el însuși, pe care o folosește și exploatează într-un mod calculat. O parte, de altfel, pe care el nu o vede ca pe un domeniu al libertății sale, ci drept ceva pe care, în felul său, încearcă să-l facă și plăcut și inofensiv. În realitate, ne găsim în fața unei degradări a trupului uman, care nu mai este integrat în totalitatea libertății existenței noastre, care nu mai este expresia vie a totalității ființei noastre, ci se găsește într-un fel respins în domeniul pur biologic. Aparenta exaltare a trupului poate foarte repede să se transforme în ură față de corporalitate. Într-un mod diferit, credința creștină a considerat mereu omul ca ființă una și duală, în care spiritul și materia se întrepătrund reciproc și astfel ambele componente trăiesc o noblețe nouă. Da, eros-ul vrea să ne ridice „în extaz” către divin, să ne conducă dincolo de noi înșine, dar tocmai de aceea se cere un drum de urcare, de renunțări, de purificări și de vindecări.

6). Cum ar trebui să ne reprezentăm concret acest drum de urcare și de purificare? Cum trebuie trăită iubirea, ca să se realizeze deplin promisiunea sa umană și divină? Putem să găsim o primă indicație importantă în Cântarea Cântărilor, una dintre cărțile Vechiului Testament bine cunoscută de către mistici. După interpretarea preponderentă astăzi, poemele conținute în această carte sunt la origine cântece de iubire, probabil pregătite pentru o sărbătoare de nuntă evreiască în care trebuiau să preamărească iubirea conjugală. În acest context, faptul că se găsesc în carte două cuvinte diferite pentru a vorbi despre „iubire” este foarte instructiv. Avem mai întâi cuvântul „dodim”, un plural care exprima iubirea încă nesigură, într-o situație de căutare nedeterminată. Acest cuvânt este apoi înlocuit cu cuvântul „ahabà” care, în traducerea greacă a Vechiului Testament, este redat prin cuvântul având același sunet „agape”, care, așa cum am văzut, devine expresia caracteristică a concepției biblice despre iubire. În opoziție cu iubirea nedeterminată și încă în căutare, acest termen exprimă experiența iubirii care devine acum o veritabilă descoperire a celuilalt, depășind caracterul egoist mai înainte în mod clar dominant. Acum iubirea devine grija față de altul și pentru altul. Nu se mai caută pe sine însăși – scufundarea în beția fericirii – dimpotrivă, caută binele ființei iubite; devine renunțare, este gata de sacrificiu, chiar îl caută.

Face parte din creșterea iubirii spre trepte mai elevate, spre purificările sale profunde, ca ea să caute acum caracteristica sa definitivă, iar așa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv – „numai această persoană” – și în sensul lui „pentru totdeauna”. Iubirea cuprinde totalitatea existenței în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea. Da, iubirea este „extaz”, dar extaz nu în sensul unui moment de beție, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: „Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra” (Lc 17,33), spune Isus – una dintre afirmațiile sale care se întâlnește în evanghelii în multe variante (cf. Mt 10,39; 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; In 12,25). Prin acestea Isus își descrie drumul său personal, care, prin cruce, îl conduce la înviere: drumul bobului de grâu care cade în pământ și moare și astfel aduce multe roade. Pornind din centrul sacrificiului său personal și al iubirii care în el ajunge la împlinirea sa, el descrie cu aceste cuvinte și esența iubirii și a existenței umane în general.

7). Reflecțiile noastre, la început mai degrabă filozofice, despre esența iubirii ne-au condus acum, printr-o dezvoltare dinamică interioară, până la credința biblică. La început s-a pus întrebarea dacă diferitele sensuri ale cuvântului „iubire”, uneori chiar opuse, nu ar subînțelege o anumită unitate profundă sau dacă, dimpotrivă, ele nu ar trebui să rămână independente. Dar, mai ales, a ieșit la suprafață întrebarea dacă mesajul despre iubire care ne este vestit de Biblie și de tradiția Bisericii ar avea ceva în legătură cu experiența umană obișnuită a iubirii sau dacă nu cumva mai curând i s-ar opune. În legătură cu aceste lucruri, am întâlnit două cuvinte fundamentale: eros, ca termen ce desemnează iubirea „lumească” și agape, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credință și modelată de ea. De asemenea, aceste două concepții sunt opuse deseori una alteia ca iubire „ascendentă” și iubire „descendentă”. Există alte clasificări similare, ca, de exemplu, distincția dintre iubirea posesivă și iubirea oblativă (amor concupiscientiae – amor benevolentiae), la care se adaugă uneori și iubirea ce nu urmărește decât propriul interes.

În dezbaterea filozofică și teologică, aceste distincții au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziție între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creștinism; de cealaltă parte, cultura necreștină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă și senzuală, adică de eros. Dacă se dorește extremizarea acestei antiteze, atunci esența creștinismului ar fi ruptă de relațiile vitale și fundamentale ale existenței umane și ar constitui o lume în sine, ce poate fi admirabilă, dar puternic separată de complexitatea existenței umane. În realitate, eros și agape – iubirea ascendentă și iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta. Cu cât mai mult aceste două forme de iubire, deși în dimensiuni diferite, își găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general. Chiar dacă, inițial, eros-ul este cu precădere senzual, ascendent – atracție față de marea promisiune a fericirii – atunci când se apropie de celălalt, își va pune mereu mai puține întrebări în legătură cu sine însuși, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult de celălalt, se va dărui și va dori „să fie pentru” celălalt. În felul acesta momentul lui agape se introduce în el; în caz contrar, eros se degradează și își pierde însăși natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuie și să primească. Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie și el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. In 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial și originar care este Isus Christos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf. In 19,34).

În fragmentul biblic despre scara lui Iacob, sfinții părinți au văzut exprimată simbolic, în diferite moduri, legătura inseparabilă dintre urcare și coborâre, dintre eros care-l caută pe Dumnezeu și agape care transmite darul primit. În acest text biblic, se spune că patriarhul Iacob a văzut în vis, pe piatra pe care își sprijinise capul, o scară ce atingea cerul și pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau (cf. Gen 28,12; In 1,51). Interpretarea pe care papa Grigore cel Mare o dă acestei viziuni în lucrarea sa Regula pastorală este deosebit de mișcătoare. Bunul păstor, spune el, trebuie să fie înrădăcinat în contemplație. Într-adevăr, numai așa îi va fi posibil să accepte necesitățile altora în inima sa, în așa fel încât să devină propriile sale necesități: „Per pietatis viscera in se infirmitatem caeterorum transferat”[4]. În acest context, sfântul Grigore se referă la sfântul Paul care a fost înălțat la cer până la cele mai mari mistere ale lui Dumnezeu și tocmai în felul acesta, când coboară de acolo, este capabil să se facă tuturor toate (cf. 2Cor 12,2-4; 1Cor 9,22). Pe de altă parte, mai dă și exemplul lui Moise, care intră mereu din nou în cortul sacru, rămânând în dialog cu Dumnezeu, pentru a putea astfel, pornind de la Dumnezeu, să fie la dispoziția poporului său. „Înăuntru (în cort), răpit în sus de contemplație, afară (de cort) se lasă zorit de greutatea celor suferinzi: Intus in contemplationem rapitur, foris infirmantium negotiis urgetur”[5].

8). În felul acesta am găsit un prim răspuns, încă destul de general, la cele două întrebări precedente: în fond, „iubirea” este o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite; rând pe rând, una sau alta dintre dimensiuni poate să se impună într-un mod mai evidențiat. Acolo unde totuși cele două dimensiuni se despart complet una de alta, se ivește o caricatură sau, în orice caz, o formă reducționistă de iubire. Într-o manieră sintetică, am văzut, de asemenea, că în cazul de față credința biblică nu construiește o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorința lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi.»

(Din Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus Caritas est, nr. 2-8, trad. Wilhlem Dancă, Editura Presa Bună, Iași 2006, 7-16).

^[1] Cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168.

^[2] X, 69.

^[3] Cf. R. DESCARTES, Oeuvres, ediţie îngrijită de V. Cousin, vol. 12, Paris 1824, pag. 95 ş.u.

^[4] II,5; Sch 381,196.

^[5] Ibid., 198.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 noiembrie 2017:

Dragi prieteni,

A fi fidel față de talentul, binele tău pentru alții cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu necesită multă muncă, disciplină și răbdare. La liturghia de la 12. 15 din 19 noiembrie 2017, catedrala sf. Iosif din București, i-am îndemnat în timpul predicii pe numeroșii credincioși prezenți să nu le fie teamă de viitor, să nu devină pentru alții ocazie de înfricoșare, ci, prin trăirea încrederii în ei înșiși, să-i ajute pe semenii lor să se elibereze de orice frică. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri ale sfinților Părinți despre servitorul rău, leneș și netrebnic, servitorul blocat în proiectul său de viață, despre servitorul înfricoșat care nu a riscat, de aceea și-a ascuns talentul și nu l-a fructificat.

«Dar cel care primise unul a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său. Grigore: A ascunde talentul în pământ înseamnă să limitezi geniul primit la treburile pământești. Origene: Sau altceva. Dacă ți se întâmplă să vezi pe cineva înzestrat cu puterea de a învăța și de a face să se maturizeze sufletele și ascunde această capacitate, chiar dacă mai păstrează ceva din comportamentul religios, să nu ai nicio rezervă în a spune că acesta este acela care a primit doar un talent și l-a ascuns în pământ. (…)

În sfârșit a venit și cel care primise un talent și a zis: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Ieronim: Într-adevăr, lucrul acesta este scris (cfr. Ps 140, 2): Scapă-mă, Doamne, de omul rău, ocrotește-mă de omul violent, de aceea i s-a întâmplat acestui servitor ca să adauge păcatul de mândrie la cele de lene și de neglijență. Acela care trebuia să-și mărturisească în mod exclusiv inerția sa și să ceară iertare de la tatăl familiei, dimpotrivă, îl calomniază și pretinde ca a acționat cu prudență (spunând) că nu a riscat să-i piardă banii căutând să-i înmulțească. Origene: Mi se pare că acest servitor a fost cu siguranță printre cei credincioși, dar nu printre lucrătorii fideli, ci printre aceia ce se rușinează și fac toate în așa fel încât să nu fie recunoscuți că sunt creștini. Mi se pare că aceștia sunt printre aceia ce se tem de Dumnezeu și îl consideră aspru și implacabil; lucrul acesta este arătat prin cuvintele: Stăpâne, știam că ești un om aspru. Însă, într-adevăr, înțelegem că Domnul nostru culege acolo unde nu a semănat, pentru că cel drept seamănă în spirit de unde va scoate viața eternă, și culege și acolo unde nu a semănat, și adună unde nu a împrăștiat, deoarece consideră drept cules pentru sine tot ceea ce a semănat în cei săraci. Ieronim: Apoi, în faptul că acest servitor a îndrăznit să spună: seceri unde nu ai semănat, înțelegem și că lui Dumnezeu îi place viața bună a Neamurilor și a Filosofilor.»

(S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 2, Vangelo secondo Matteo, ESD, Bologna 2007, 739; 741-743, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Duminică, 12 noiembrie 2017, la București am avut parte de o zi frumoasă de toamnă. La liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif, au fost prezenți mulți credincioși. La predică am vorbit despre meseria creștinului practicant, care este așteptarea plină de încredere în venirea Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva comentarii ale sfântului Augustin despre semnificația parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13).

«1.1 Voi care ieri erați prezenți vă amintiți că v-am promis ceva. Ei bine, astăzi, promisiunea va fi împlinită, cu ajutorul Domnului, nu doar pentru voi, ci și pentru alți numeroși credincioși care s-au adunat aici. Nu este ușor să vedem care sunt cele zece fecioare, dintre care cinci sunt prudente și cinci nechibzuite. Totuși, rămânând la conținutul aceluiași fragment, pe care am cerut să fie citit în fața Carității voastre, atât cât a binevoit Domnul să mă lase să înțeleg, nu mi se pare că această parabolă sau asemănare se poate referi doar la fecioarele care se numesc așa în Biserică datorită sfințeniei lor deosebite și înalte și pe care, cu un cuvânt cunoscut, suntem obișnuiți să le numim călugărițe; dar, dacă nu greșesc, această asemănare se referă la întreaga Biserică. Pe de altă parte, chiar dacă vom înțelege prin cuvântul fecioare doare pe acelea care se numesc „călugărițe”, oare sunt numai zece? Dumnezeu nu vrea ca o mulțime atât de mare de fecioare să fie redusă la un număr atât de mic! Poate cineva ar putea să spună: „Ce ziceți dacă multe sunt astfel doar cu numele și călugărițe adevărate sunt puține, atâtea încât abia că se pot găsi zece?” Nu, nu este așa. Deoarece dacă fragmentul ne-ar face să înțelegem că doar zece sunt bune, nu ne-ar arăta că dintre ele cinci sunt nechibzuite. Dacă, într-adevăr, sunt multe acelea care se numesc fecioare, de ce ușa de la sala nunții s-a închis doar în fața celor cinci nechibzuite?

2. 2. Așadar, dragii mei, va trebui să înțelegem că această parabolă se referă la noi toți, adică în mod absolut la toată Biserica, nu doar la superiori, despre care am vorbit ieri, nici doar la creștinii laici, ci absolut la toți. Dar atunci de ce cinci fecioare sunt înțelepte și cinci nebune? Aceste fecioare, cinci înțelepte și cinci nebune, sunt absolut toate sufletele creștinilor. Dar, ca să vă spunem ce gândim prin inspirația lui Dumnezeu, nu sunt sufletele de orice fel, ci sufletele care au credința catolică și se vede că practică faptele bune în Biserica lui Dumnezeu, dar, totuși, dintre ele cinci sunt înțelepte și cinci nebune. Mai întâi să vedem de ce sunt indicate ca fiind cinci și ca fecioare, apoi să analizăm restul. Fiecare suflet în corp este indicat cu numărul cinci pentru că se folosește de cele cinci simțuri. De fapt, cu ajutorul corpului nu percepem nici o senzație decât prin ușa celor cinci deschideri: sau cu vederea, sau cu auzul, sau cu mirosul, sau cu gustul, sau cu pipăitul. Ei bine, cine se abține de la vederea, de al auzirea, de la mirosirea, de la gustarea sau de la pipăirea lucrurilor ilicite primește numele de fecioară.»

(Augustin, Discurs 93, 1.1-2.2, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

A fi în întregime ceea ce ești constituie condiția de posibilitate pentru a face parte din împărăția inaugurată de Isus Christos. Pentru a ne aduce aminte de ceea ce suntem potrivit voinței Creatorului și, apoi, potrivit alegerilor noastre, vă invit să citiți și să meditați câteva gânduri pe această temă din Catehismul Bisericii Catolice.

«396. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

397. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”, dar „fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”.

399. Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare. Le e teamă de acest Dumnezeu, despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale.

400. Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă „deșertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul „se va întoarce în țărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii.

401. După acest prima păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel; corupția generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului: „Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația” (GS 13, 1).

Din Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, nr. 396-401, pp. 93-94.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Simțim câteodată un fel de părere de rău pentru că nu am făcut ceea ce trebuia făcut. Tot la fel e și cu sfințenia – chemarea de a fi veșnici – , care este parte constitutivă a ființei noastre umane și creștine și, ca atare, trebuie lăsată să devină viață. Devenim triști pentru că nu am lăsat să înflorească și să rodească în noi sămânța sfințeniei, adică nu am realizat ceea ce vrea Dumnezeu să fim. Înainte de a asculta predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, vă invit să meditați câteva gânduri din Catehismul Bisericii Catolice despre comuniunea sfinților.

955. «Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Christos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale.»
956. «Datorită unirii lor mai intime cu Christos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfințenie (…). Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl (…) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Cristos Isus (…). Așadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frățească.» «Nu plângeți, vă voi fi mai de folos după moartea mea și vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieții.» (Sf. Dominic). «Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ.» (Sf. Tereza a Pruncului Isus).

957. «Noi nu cinstim amintirea sfinților numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult încă, pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frățești. Căci, după cum comuniunea creștină între cei aflați încă pe cale ne apropie de Christos, tot astfel comuniunea cu sfinții ne unește cu Christos de la care, ca de la Izvorul și Capul său, pornește orice har și însăși viața Poporului lui Dumnezeu»: «Pe Christos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu; pe martiri îi iubim ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, și pe drept cuvânt, datorită devotamentului lor neasemuit față de Regele și Stăpânul lor: de am putea să fim și noi tovarășii și împreună ucenici cu ei» (Sf. Policarp).
958. «Conștientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Christos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale creștinismului a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați și, pentru că „sfânt și mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposați ca să fie dezlegați de păcatele lor” (2 Mac 12, 45), a oferit și jertfe pentru ei. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute, dar și să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră».

Mai jos puteți să ascultați predica din Sărbătoarea Tuturor Sfinților, 1 noiembrie 2017: