Wilhelm Dancă

În solemnitatea „Neprihănita Zămislire” am aprofundat adevărul de credință despre pata păcatului strămoșesc. Pornind de la faptul că Fecioara Maria a fost scutită de urma păcatului originar, Georges Bernanos spune că e „mai tânără decât păcatul”. Meditația s-a bazat pe Evanghelia după Luca 1, 26-38, unde este vorba despre vizita îngerului Gabriel.

În introducere am arătat că singurul adevăr de credință care poate fi demonstrat este cel despre păcatul strămoșesc. Celelalte adevăruri teologice sunt crezute. În termeni „pozitivi”, păcatul strămoșesc înseamnă neascultarea de Dumnezeu, din cauza slăbiciunii umane și a mândriei. Omul nu ascultă de planul lui Dumnezeu cu privire la destinul omenirii, ci urmează glasul naturii sale „căzute”. În termeni „negativi”, înseamnă absența prieteniei naturale cu oamenii și cu Dumnezeu, sau lipsa armoniei firești dintre creatură/creaturi și Creator. Păcatul originar rămâne strâns lipit de natura umană. Urma acestui păcat se înlătură prin botez, care e fântâna întineririi umane. Însă, dacă omul pierde harul sfințitor al botezului, trăiește din nou drama consecințelor păcatului strămoșesc. Adică, simte în interiorul său o sfâșiere între bine și rău, între adevăr și minciună, între păcat și har. Lucrul acesta a fost spus de Sfântul Paul: „Nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Romani 7, 19).

Icoana a ceea ce fiecare om vrea să fie în adâncul sufletului său este Neprihănita Zămislire.

Am desprins din Evanghelia sărbătorii două invitații de a trece de la iubirea de admirație la iubirea slujitorială.

Prima este legată de „tulburarea” , „teama” Mariei la întâlnirea cu îngerul. Această stare de confuzie anunță ceva bun, în mod paradoxal, dar presupune curajul abandonării sinelui în oceanul iubirii lui Dumnezeu. Din păcate, astăzi, mulți creștini și Biserica, în ansamblul ei, sunt ahtiați după siguranță de sine. Nu au curajul să se dezlipească de ei înșiși și să se arunce în grija Providenței. Suntem și noi printre aceștia?

A doua se referă la lucrarea Duhului Sfânt în ființa umană. Maria arată cum l-a primit pe Duhul Sfânt și îndată a trecut la slujirea aproapelui. Evanghelia spune că a plecat la Elisabeta, verișoara sa, să o ajute. (Vezi Luca 1,39-56). Așadar, Duhul Sfânt face ca slujirea să devină spontană, firească, căutată cu ardoare, nu așteptată sau amânată.

Sfânta Fecioară Maria, femeia „mai tânără decât păcatul”, să inspire în noi aceste două atitudini profund evanghelice: „tulburarea” sinelui și slujirea grabnică a aproapelui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.