Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Veșnicia ca realitate ultimă începe aici pe pământ

Veșnicia a fost obiectul ironiei saduceilor care îi reproșează Domnului Isus Christos că realitatea învierii nu există (Lc 20, 27-38). Argumentul lor pornește de la legea leviratului (levir = cumnat) cu ajutorul căreia Moise căuta să asigure și, pe cât posibil, să sporească descendența lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă există înviere, ea este legată de urmași.

Pornind de la reproșul saduceilor am dezvoltat două teme de mediație. Prima se oprește la modul în care trăim realitatea căsătoriei. Ca realitate penultimă sau ca realitate ultimă? A doua atinge stilul de viața creștină. Trăim viața prezentă orientați spre viitor sau spre prezent? Trăim întemeiați pe realitatea ultimă, care este veșnicia, sau pe realitatea penultimă, care este timpul de față?

Viața de căsătorie ca realitate ultimă nu este ușor de trăit, azi. Modelele de familie pe care le găsim în societatea contemporană nu ne încurajează la așa ceva. Iată câteva exemple: căsătorii de probă, modele alternative de familie, căsătorii destrămate datorită amestecului părinților, rudelor și așa mai departe. Și totuși, dacă depășim modelele învechite și superficiale (căsătoria contract, înțelegere, pact, afacere etc.), atunci se poate face pasul spre viața de căsătorie ca realitate ultimă. Aici iubirea este punctul de pornire și de sosire. Iubirea îi introduce pe bărbatul și femeia care se căsătoresc în realitatea ultimă, în veșnicie, acolo unde domnește Dumnezeu iubire. În măsura în care în inima celor căsătoriți este iubire, familia devine locul în care se naște veșnicia.

Stilul de viață creștină marcat de credința în Înviere face să se vadă zorile „cerului nou și ale pământului nou” despre care se vorbește în Ap 21. Creștinul care este cu un picior în lumea asta și cu altul în lumea viitoare participă la realitatea ultimă a vieții încă de aici de pe pământ. Trăiește „sub specie aeternitatis”, din perspectiva sau lumina eternității.

După moarte toții fiii Învierii vor fi asemenea îngerilor, dar nu îngeri. Adică vor avea o condiție similară cu cea a lui Isus Înviat și a îngerilor. Vor avea un corp glorificat, care nu va fi limitat de timp și spațiu. Dar va fi ușor de recunoscut în virtutea unirii strânse ce a existat deja aici pe pământ între trup și spirit. Această unitate rămâne și după moarte, pentru că sufletul va purta urma trupului până la Învierea de apoi când se va reface legătura ruptă. Evident, dar într-o altă modalitate de existență, și anume cea de trupuri însuflețite și glorificate. Cum putem cultiva această deschidere și conexiune cu realitatea ultimă, veșnicia, încă de aici de pe pământ? Prin credință, prin fapte izvorâte din credință și din iubire, care este o altă față a credinței.

Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 10 noiembrie 2019

Lasă un răspuns