Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În cursul al VI-lea despre raportul dintre credință și rațiune am vorbit despre Dumnezeu la care putem ajunge cu ajutorul rațiunii, potrivit lui Toma de Aquino, și îl putem numi Motorul Nemișcat, Cauza Primă Necauzată, Ființa Necesară, Ființa Supremă și Inteligența Supremă și Providențială.

Redau mai jos conținutul principal al cursului. În prima parte, după o scurtă introducere, redau argumentele existenței lui Dumnezeu din Summa Theologiae în traducerea lui Alexander Baumgarten, dar revizuită de mine, apoi în partea a II-a traducerea Fer. Anton Durcovici și în partea a III-a interpretarea și comentariile Fer. Anton Durcovici.

 

Introducere

Maestrul lui Toma de Aquino (1224/25 – 1274) a fost Albert cel Mare (1193-1280). Ambii teologi s-au rupt de curentele de gândire precedente, nu doar prin faptul că s-au inspirat din filosofia aristotelică, ci și printr-o foarte solidă și coerentă prezentare a doctrinei creștine. Maestrul și ucenicul au lucrat împreună la încreștinarea lui Aristotel și la întemeierea pe baze noi și puternice a credinței creștine ortodoxe. Albert poate fi considerat fondatorul scolasticii aristotelice, pentru că el a pregătit materialul de lucru, parafrazând și comentând operele lui Aristotel, cu scopul de a reda gândirea originală a lui Aristotel și de a-l face accesibil lumii latine. Toma a fost înzestrat cu o mare putere de pătrundere intelectuală. El a elaborat într-o manieră originală gândirea aristotelică și a realizat o sinteză nouă între gândirea antică și învățătura creștină.

Albert a fost primul care a susținut distincția clară între filozofie și teologie: „doctrinele teologice nu coincid în privința principiilor lor cu cele filosofice: teologia se bazează pe revelație și pe inspirația Duhului Sfânt, nu pe rațiune”. Filosofia lucrează cu ajutorul „raționamentelor și al silogismelor”, teologia cu ajutorul categoriei credinței. Albert era de părere că filosofia ca atare, filosofia definitivă este filosofia aristotelică; misiunea filosofilor constă în a expune, clarifica și răspândi filosofia aristotelică.

Toma reprezintă culmea gândirii scolastice. Alături de filosofia lui Augustin și Rosmini (1797-1855), filosofia lui Toma exprimă maturitatea gândirii creștine. Sistemul său filosofic este o sinteză măreață în care se întrepătrund elemente speculative de origine diferită, de la Aristotel, Augustin, Avicena, Boethius, Procul, Pseudo Dionisie Areopagitul până la Maimonide și Averroes, și formează o riguroasă unitate conceptuală. Izvorul principal al gândirii sale este Aristotel, pe care îl interpretează critic și îl armonizează cu gândirea creștină. Toma este un filosof și teolog aristotelic, dar nu în sensul unui repetitor steril sau comentator superficial al operelor Stagiritului. Toma se distanțează de Aristotel, atunci când crede că trebuie să o facă, regândind filosofia aristotelică în lumina provocărilor timpului său.

Referitor la dovada rațională a existenței lui Dumnezeu, Toma a rezumat, a dezvoltat și a reformulat toate soluțiile clasice și medievale. De fapt, a refuzat argumentul ontologic al lui Anselm și a propus „cinci căi” pentru a dovedi că Dumnezeu există (an sit). Prima este calea Motorului nemișcat de la Aristotel, dar formulată în termeni metafizici: conceptul fizic de mișcare este înlocuit cu cel ontologic de devenire. A doua pornește de la ordinea cauzelor eficiente și, excluzând posibilitatea unui regres (proces) la infinit, urcă la Cauza prima necauzată. A treia pornește de la nașterea și dispariția ființelor care fac parte din experiența noastră și ajunge să susțină existența unei Ființe necesare. A patra are o structură platoniciană/anselmiană; întemeiază critic existența lui Dumnezeu ca Ființa supremă pornind de la ordinea ierarhică a ființei și cu ajutorul conceptului de participare. A cincea afirmă existența unei Inteligențe supreme și providențiale care este condiția și explicația finalității creației.

PARTEA I

«Art. 1. Dacă existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine

În privința acestei probleme se procedează astfel. Să admitem că existența lui Dumnezeu se poate cunoaște prin sine.

1. Acele lucruri se numesc cunoscute prin sine a căror cunoaștere este în noi în mod natural, după cum reiese despre primele principii. Dar, după cum spune Ioan Damaschin la începutul lucrării sale: în toți este sădită natural cunoașterea existenței lui Dumnezeu[1]. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.
2. Apoi, se spune că sunt cunoscute prin sine acelea care, după ce termenii sunt cunoscuți, sunt cunoscute imediat, căci Filosoful atribuie acest lucru primelor principii ale demonstrației, în Analiticele posterioare, I[2]. Dacă știi ce este întregul și partea, știi imediat că orice întreg este mai mare decât o parte a sa. Dar după ce s-a înțeles ce înseamnă termenul de Dumnezeu, imediat se înțelege că el există. Căci prin acest termen se semnifică ceva decât care nu se poate exprima ceva mai mare[3]: or, ce există și în intelect și în realitate este mai mare decât ce este numai în intelect. De aceea, când termenul Dumnezeu a fost înțeles, deoarece există în intelect, reiese că există și în realitate. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.
3. Apoi, existența adevărului este cunoscută prin sine, fiindcă cine ar nega că adevărul există admite că adevărul există; căci, dacă adevărul nu există, este totuși adevărat că nu există adevăr. Dar dacă ceva este adevărat, adevărul trebuie să existe. Dumnezeu însă este însuși adevărul, Ioan 14, 6: Eu sunt calea, adevărul și viața. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.

Dar împotrivă, nimeni nu poate gândi ceva opus unui lucru care este cunoscut prin sine, după cum spune Filosoful în Metafizica, IV[4] și în Analiticele posterioare, I[5], cu privire la primele principii ale demonstrației. Însă se poate gândi opusul existenței lui Dumnezeu, potrivit Psalmului 52, 1: nesocotitul a spus în inima sa: nu există Dumnezeu. Deci existența lui Dumnezeu nu este prin sine cunoscută.

Răspund afirmând că existența a ceva este evidentă în două feluri: într-un fel, după sine și nu în raport cu noi, iar în alt fel, după sine și în raport cu noi. Astfel o propoziție este evidentă, deoarece predicatul este inclus în definiția subiectului, precum omul este animal, căci animal face parte din definiția noțiunii de om. Deci, dacă toți cunosc ce înseamnă și predicatul și subiectul, acea propoziție va fi evidentă pentru toți. Așa cum reiese în primele principii ale demonstrațiilor, ai căror termeni sunt noțiuni universale pe care nimeni nu le ignoră, ca ființă și neființă, întreg și parte, și cele asemănătoare. Dacă unii ignoră ce înseamnă subiectul și predicatul, propoziția, atât cât este prin sine, va fi evidentă, dar nu pentru cei care ignoră subiectul și predicatul propoziției. De aceea se întâmplă, după cum spune Boethius, în lucrarea De Hebdomadibus, că există unele concepte universale ale minții evidente numai pentru cei înțelepți, de pildă, faptul că lucrurile fără corp nu au întindere[6]. Spun deci că această propoziție Dumnezeu există, considerată în sine însăși, este evidentă, fiindcă predicatul este identic cu subiectul. Căci Dumnezeu este chiar existența sa, după cum va reieși de mai jos[7]. Dar, întrucât noi nu cunoaștem esența lui Dumnezeu, o asemenea propoziție nu este evidentă pentru noi, ci are nevoie să fie demonstrată prin cele ce pentru noi sunt mai evidente, dar mai puțin evidente în ele însele, adică prin efecte.

Trebuie să afirmăm în privința primei obiecții că faptul de a cunoaște existența lui Dumnezeu în mod general în mod aproximativ și confuz este sădit în natura noastră pentru că Dumnezeu este fericirea omului. Căci omul dorește în mod natural fericirea și ceea ce este natural dorit de el este și cunoscut în mod natural de el. Dar aceasta nu înseamnă propriu-zis a cunoaște existența lui Dumnezeu, așa după cum a cunoaște pe cineva care vine nu înseamnă a-l cunoaște pe Petru, deși este Petru cel care vine. Mulți însă consideră că supremul bun al omului, care este fericirea, sunt bogățiile, alții plăcerile, alții alte lucruri.

Trebuie spus cu privire la a doua obiecție că se poate ca acela care aude termenul Dumnezeu să nu înțeleagă faptul că se exprimă ceva decât care nu se poate gândi ceva mai mare, fiindcă unii[8] au crezut că Dumnezeu este corp. Chiar dacă admitem că oricine înțelege că prin termenul Dumnezeu se exprimă ceea ce s-a spus, adică acela decât care nu se poate gândi ceva mai mare, încă tot nu reiese de aici că el înțelege că ceea ce se exprimă prin acest termen există în realitate, și nu doar în înțelegerea intelectului. Nici nu se poate argumenta că ar exista în realitate decât dacă s-ar admite că există în fapt ceva decât care nu se poate gândi ceva mai mare; or, acest fapt nu este admis de cei care susțin că Dumnezeu nu există.

Trebuie spus referitor la a treia obiecție că existența adevărului în general este evidentă, dar că existența adevărului prim nu este deloc evidentă pentru noi.

Art. 2. Dacă existența lui Dumnezeu este demonstrabilă

Referitor la această a doua problemă se procedează astfel. Că Dumnezeu există se pare că nu este demonstrabil.

1. Căci existența lui Dumnezeu este un articol de credință. Iar cele ce țin de credință nu sunt demonstrabile: deoarece demonstrația ne face să știm, credința însă se referă la cele ce nu sunt vădite, după cum spune Apostolul în Evrei, 11, 1. Deci existența lui Dumnezeu nu este demonstrabilă.
2. Apoi, termenul mediu al demonstrației este esența. Dar despre Dumnezeu nu putem ști ce este, ci numai ce nu este, după cum spune Damaschin[9]. Deci nu putem demonstra existența lui Dumnezeu.
3. Apoi, chiar dacă s-ar putea demonstra existența lui Dumnezeu, acest lucru nu ar fi posibil decât prin efectele sale. Dar efectele acestuia nu sunt proporționate cu el, fiindcă el însuși este infinit, iar efectele sale finite. Dar între cele finite și cel infinit nu există o proporție. Așadar, deoarece cauza nu se poate demonstra prin efectul său neproporționat cu el, se pare că nu se poate demonstra existența lui Dumnezeu.

Dar împotrivă este ceea ce spune Apostolul în Romani, 1, 20: cele nevăzute ale lui Dumnezeu devin înțelese prin cele pe care le-a făcut. Dar aceasta nu ar avea sens decât dacă s-ar putea demonstra existența lui Dumnezeu, pornind de la cele care s-au creat.

Răspund: trebuie spus că demonstrația este de două feluri: una, care pornește de la cauză, se numește propter quid[10] și aceasta este în sine prin cele ce sunt anterioare. Alta pornește de la efect și se numește quia[11] și are loc prin cele ce sunt anterioare în raport cu noi. Când însă vreun efect ne este nouă mai evident decât cauza sa, prin efect trecem la cunoașterea cauzei. Însă din orice efect se poate demonstra propria cauză a existenței acestuia (dacă totuși efectele lui ar fi mai bine cunoscute în raport cu noi), fiindcă, dacă efectele depind de cauză, fiind dat efectul, este necesar să preexiste cauza. De aceea existența lui Dumnezeu, după cum nu este evidentă pentru noi, este demonstrabilă prin efectele cunoscute de noi.

De aceea, trebuie spus cu privire la prima obiecție că existența și alte concepte referitoare la Dumnezeu, în măsura în care pot fi cunoscute prin rațiunea naturală nu sunt cum se spune în Romani, 1, 19, articole de credință, ci doar elemente introductive la acestea. Căci astfel credința presupune cunoașterea naturală, precum harul presupune natura și perfecțiunea perfectibilul. Totuși, nimic nu interzice ca ceva, după cum este prin natura sa demonstrabil și cognoscibil, să fie acceptat ca obiect de credință de cineva care nu pricepe demonstrația.

Trebuie spus cu privire la a doua obiecție că, atunci când se demonstrează existența unei cauze prin efect, este necesară utilizarea efectului în locul definiției cauzei, pentru a proba existența cauzei. Și acest lucru i se potrivește în maximă măsură lui Dumnezeu. Fiindcă, pentru a proba că ceva există, este necesar să accepți, ca termen mediu, definiția sa nominală, însă nu esența sa: deoarece căutarea esenței unei realități vine după căutarea existenței sale. Iar numirile lui Dumnezeu provin din efecte sale, după cum se va demonstra ulterior[12]. De aceea, demonstrând existența lui Dumnezeu pornind de la unul din efectele sale, putem accepta ca termen mediu definiția nominală a lui Dumnezeu.

Trebuie spus cu privire la a treia obiecție că prin efectele care nu sunt proporționate cauzei nu se poate avea o perfectă cunoaștere despre cauză: dar, totuși, pornind de la oricare dintre efecte, se poate clar demonstra existența cauzei, după cum s-a spus. Astfel, pornind de la efectele lui Dumnezeu se poate demonstra existența sa, deși prin acestea nu putem cunoaște perfect esența sa.

Art. 3. Dacă Dumnezeu există

Referitor la această problemă se procedează astfel. Se pare că Dumnezeu nu există.

1. Căci, dacă unul dintre contrarii ar fi infinit, celălalt va fi în întregime anulat. Dar ceea ce semnifică numele Dumnezeu este tocmai o realitate care este un bine infinit. Dacă, așadar, Dumnezeu ar exista, nu ar trebui să existe rău. Dar răul se află în lume. Deci Dumnezeu nu există.
2. Apoi, ceea ce poate fi explicat prin mai puține principii nu ar trebui să fie explicat prin mai multe. Dar se pare că toate cele ce apar în lume pot fi explicate prin alte principii, presupunând că Dumnezeu nu există: fiindcă ființele (realitățile) naturii sunt readuse la natură, ca la principiul lor, iar cele ce țin de ordinea spirituală se readuc la principiul lor, care este rațiunea și voința umană. Deci nu este necesar să presupunem existența lui Dumnezeu.

Dar împotrivă este ceea ce se spune în Exod, 3, 14, din partea lui Dumnezeu: Eu sunt Cel ce sunt.

Răspund: trebuie spus că existența lui Dumnezeu se poate demonstra pe cinci căi.

O primă cale, mai evidentă, este aceea care începe de la mișcare. Căci este sigur și se constată prin experiența sensibilă că ceva se mișcă în această lume. Dar tot ceea ce este mișcat, este mișcat de altceva. Căci nimic nu este mișcat decât în măsura în care este în potență față de (acea) ființă care este scopul mișcării sale. A mișca nu este nimic altceva decât a aduce o realitate din potență la act; dar nimic nu poate fi condus de la potență la act decât din cauza unei ființe care este deja în act: ca de exemplu focul, care este cald în act, face să devină cald în act lemnul, care prin sine însuși este cald doar în potență, și astfel îl pune în mișcare și îl schimbă. Nu este însă posibil ca o aceeași ființă să fie simultan și în act și în potență sub același raport, ci doar sub raporturi diferite. Ceea ce este cald în act nu poate fi în același timp cald și în potență, ci este rece în același timp în potență. Este, așadar, imposibil ca ceva, sub același raport și în același fel, să fie motor și mișcat, sau să se miște pe sine. Deci orice lucru mișcat trebuie să fie mișcat de un altul. Dacă însă cel de care este mișcat este la rândul lui mișcat, este necesar să fie mișcat la rândul lui de altul, și acela de altul. Or, în felul acesta nu se poate înainta la infinit, pentru că astfel nu ar mai exista un prim motor, și în consecință nici un alt motor, fiindcă motoarele secundare pun în mișcare doar în măsura în care sunt mișcate de motorul prim, precum bastonul nu mișcă decât dacă este mișcat de mână. Așadar, este necesar să se ajungă la un motor prim care nu este mișcat de nimeni. Și toți înțeleg că acesta este Dumnezeu.

A doua cale pleacă de la rațiunea cauzei eficiente. Constatăm că în lucrurile sensibile există o ordine a cauzelor eficiente. Totuși, nu găsim și nici nu putem găsi ceva care să își fie sieși cauză eficientă, fiindcă ar trebui să își fie anterior, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în cauzele eficiente să înaintăm la infinit. Fiindcă în toate cauzele eficiente ordonate, prima este cauza celei intermediare și cea intermediară este cauza ultimei, fie în cazul în care cauzele intermedii sunt mai multe, fie că este vorba doar de una. Dar, dacă este îndepărtată cauza, se anulează efectul. Așadar, dacă nu ar fi existat prima dintre cauzele eficiente, nu va exista nici ultima, nici cauza intermediară. Dar, dacă s-ar înainta la infinit în privința cauzelor eficiente, nu va fi nici prima cauză eficientă, și astfel nu va fi nici un ultim efect, nici cauze eficiente intermediare, ceea ce se arată a fi fals. Așadar, este necesar să se stabilească o cauză eficientă primă, pe care toți o numesc Dumnezeu.

A treia cale este luată din ceea ce este posibil și ceea ce este necesar, care este astfel. Găsim în realitate unele lucruri care pot sau nu să fie, fiindcă se constată că ele se nasc și pier, și prin urmare pot să fie sau nu. Este însă imposibil ca toate cele ce sunt să fie mereu așa, fiindcă ceea ce poate să nu fie, uneori nu este. Așadar, dacă toate pot să nu fie, înseamnă că odată nu a existat nimic în realitate. Dar, dacă acest lucru ar fi adevărat, nici acum nimic nu ar fi, deoarece ceea nu există nu începe să fie decât prin ceva ce este. Așadar, dacă nu a fost nici o ființă, a fost imposibil ca ceva să înceapă a fi și astfel nu ar fi nimic, ceea ce reiese că este fals. Deci nu toate ființele sunt posibile, dar ceva trebuie să fie necesar în realitate. Însă orice lucru necesar fie are cauza necesității sale altundeva fie nu o are. Dar nu se poate înainta la infinit cu cele necesare care au cauza necesității lor, cum nu se putea nici în privința cauzei eficiente, după cum s-a demonstrat. Este deci necesar să admitem ceva care să fie necesar prin sine, care nu are cauza necesității altundeva, dar care este cauza necesității altora. Acest ceva toți îl numesc Dumnezeu.

A patra cale este luată din gradele care se găsesc în lucruri. Se constată în lucruri ceva mai mult și mai puțin bun, adevărat și nobil și altele de acest fel. Dar mai mult sau mai puțin se spune despre diferite lucruri după cum se apropie în mod diferit de ceea ce este în cel mai înalt grad de un anume fel, după cum este mai cald ceea ce se apropie mai mult de căldură în cel mai înalt grad. Există, așadar, ceva care este foarte adevărat, foarte bun și foarte nobil și, în consecință, ființă în cel mai înalt grad. Căci cele ce sunt în cel mai înalt grad adevărate sunt în cel mai înalt grad ființe, după cum se spune în Metafizica, II[13]. Ceea ce este deci numit astfel în cel mai înalt grad într-un gen este cauza tuturor celor care sunt de acel gen: precum focul, care este căldură în cel mai înalt grad, este cauza tuturor celor calde, după cum se spune în aceeași carte[14]. Există, deci ceva care este pentru toate ființele cauza existenței, a bunătății și a oricărei perfecțiuni. Acestui ceva îi spunem Dumnezeu.

A cincea cale este luată din guvernarea lucrurilor. Vedem că unele lucruri care sunt lipsite de cugetare, precum corpurile naturale, acționează în vederea unui scop: aceasta reiese din faptul că totdeauna sau mai frecvent acționează în același fel ca să urmărească ceea ce este cel mai bun. De aici reiese că nu ajung la scop întâmplător, ci cu intenție. Dar cele lipsite de cunoaștere nu tind spre un scop decât îndreptate de cel care are cunoaștere sau inteligență, precum săgeata de arcaș. Deci există o ființă inteligentă care orânduiește toate lucrurile naturale spre un scop. Pe aceasta o numim Dumnezeu.

Trebuie răspuns la prima obiecție cum spune Augustin în Manual: Dumnezeu, fiind supremul bine, nu ar permite în nici un fel să existe ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât să facă binele chiar și din rău[15]. Ține însă de bunătatea infinită a lui Dumnezeu, încât să permită ca relele să existe și din acestea să le extragă pe cele bune.

Trebuie răspuns la a doua obiecție că, deoarece natura nu acționează pentru un scop determinat din ordinul unei agent superior, este necesar ca cele făcute de natură să se reducă chiar la Dumnezeu ca la cauza primă. La fel cele ce provin din planul spiritual trebuie readuse la o cauză mai înaltă, care nu este rațiunea sau voința umană: fiindcă acestea sunt schimbătoare și defectibile. Trebuie însă ca toate cele schimbătoare și care pot fi deficiente să fie readuse la un principiu prim, imobil și necesar prin sine, după cum s-a arătat mai sus.»

(Din Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q. 2, aa.1-3, trad. Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași 2009. Traducere verificată de Wilhelm Dancă).

PARTEA II

TRADUCEREA FER. ANTON DURCOVICI

«TRADUCERE DIN SUMA TEOLOGICA A SFÂNTULUI TOMA DE AQUINO

PARTEA I

Problema  a II-a

EXISTENȚA LUI DUMNEZEU

Menirea principală a doctrinei sacre (a teologiei) este deci de a ne duce la cunoașterea lui Dumnezeu, nu numai întrucât este El în sine, ci și întrucât este principiul lucrurilor și scopul lor, îndeosebi al făpturii raționale (1,7). De aceea vom trata: 1. despre Dumnezeu; 2. despre mișcarea făpturii raționale spre Dumnezeu; 3. despre Cristos om, care este calea pe care trebuie să tindem la Dumnezeu.

Tratarea despre Dumnezeu va cuprinde trei părți: 1. despre esența lui Dumnezeu; 2. despre distincția persoanelor divine (Sfânta Treime); 3. despre purcederea făpturilor de la Dumnezeu.

Cu privire la esența divină ne vom întreba: 1. dacă este Dumnezeu; 2. cum este sau mai precis cum nu este; 3. cum lucrează, adică despre știința, voința și puterea lui.

În chestiunea întâia (despre existența lui Dumnezeu) se pun trei întrebări:

1.Este de la sine cunoscut (evident) că Dumnezeu există ?

2.Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

3.Există Dumnezeu într-adevăr ?

ARTICOLUL I

Este oare de la sine cunoscut, că Dumnezeu există?

Că Dumnezeu există, pare a fi de la sine cunoscut.

Obiecțiunea I: Numim „de la sine cunoscut” (sau evident) acel lucru a cărui cunoștință este în noi în mod firesc („naturaliter”), după cum sunt primele principii.

Însă sfântul Ioan Damaschin spune (De fide orthodoxa, cap. 1 și 3): „cunoașterea existenței lui Dumnezeu este sădită de natură (naturaliter”) în toți”. Deci este de la sine cunoscut (evident) că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a II-a: Numim evidente sau de la sine cunoscute acele propoziții – termenii lor (cuvintele). Aristotel arată aceasta privitor la primele principii de demonstrație (1 Poster. c, 3).

Când de pildă, înțelegem ce înseamnă cuvintele „tot” și „parte”, știm îndată că totul este mai mare decât orice parte a sa. Însă, când am înțeles ce înseamnă cuvântul „Dumnezeu”, îndată știm că Dumnezeu există. De fapt prin cuvântul „Dumnezeu” însemnăm acea ființă, mai mare decât toate, decât care altceva mai mare nu există („id quo maius significari non potest”). Mai mare însă este, ceea ce este atât în realitate cât și în mintea (cunoscătoare) („in re et intellectu”), decât ceea ce este numai în minte („in intellectu tantum”). Așadar, când am înțeles cuvântul „Dumnezeu”, Dumnezeu nu este numai în mintea noastră, ci există totodată și în realitate. Deci este de la sine cunoscut că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a III-a: Este de la sine cunoscut (evident) că există adevăr. Căci cel ce tăgăduiește existența oricărui adevăr, admite prin însăși afirmația sa existența unui adevăr. De fapt, dacă nu există adevăr, este cel puțin adevărat, ceea ce spune, că anume nu există adevăr. Dacă însă este măcar ceva adevărat, trebuie să existe adevăr. Dar Dumnezeu este însuși adevărul (absolut), după cum spune în Evanghelie sfântul Ioan (14,6): „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Deci este de la sine înțeles că există Dumnezeu.

Dimpotrivă: nimeni nu poate gândi contrariul unui lucru evident, după cum arată filosoful Aristotel în Metaph. 3, c.3, cu privire la primele principii de demonstrație. Însă ne putem gândi contrariul acestei propoziții: Dumnezeu este, deoarece spune psalmistul (ps. 52,1): „Zis-a cel nebun („insipiens”) în inima sa: nu este Dumnezeu”. Deci existența lui Dumnezeu nu este evidentă.

Răspuns: Un lucru poate fi de la sine cunoscut (evident) în două feluri: sau în sine și nu pentru noi, sau atât în sine cât și pentru noi.

O propoziție este de la sine cunoscută prin faptul că predicatul ei este cuprins în noțiunea subiectului. Astfel, când zicem: omul este o ființă viețuitoare senzitivă („homo est animal”), predicatul „ființă viețuitoare senzitivă” (animalitate) face parte din noțiunea „om”. Dacă, așadar toți știu ce înseamnă subiectul și predicatul în această propoziție, adevărul ei va fi de la sine cunoscut pentru toți. Aceasta se adeverește cu privire la primele principii de demonstrație (de gândire) ai căror termeni arată lucruri comune, pe care nimeni nu le ignoră, după cum sunt „ens” (tot ce este sau poate fi) și „non ens” (neființă; tot ce nu este sau nu poate fi), „tot” și „parte” sau altele asemănătoare. Când însă însemnarea subiectului și a predicatului nu este cunoscută unor oameni, aceeași propoziție va fi cunoscută de la sine, privită în sine, însă nu pentru cei ce ignoră predicatul și subiectul. Astfel se explică, spune Boethius (De Heod.), că unele adevăruri de la sine cunoscute (evidente) sunt cunoscute ca atare numai pentru cei înțelepți (savanți), ca de exemplu, că ființele imateriale (spiritele pure) nu ocupă loc.

Spun deci, că această propoziție: Dumnezeu este, privită în sine, este de la sine cunoscută (evidentă); pentru că predicatul ei este identic cu subiectul; deoarece Dumnezeu este existența sa, precum se va vedea mai târziu (3,4). Însă, pentru că noi nu știm despre Dumnezeu ce este, această propoziție nu ne este evidentă nouă, ci are nevoie de a fi demonstrată din efecte, care pentru noi sunt mai cunoscute, cu toate că în ordinea naturii sunt mai puțin cunoscute.

La I: Avem, este adevărat, în mod firesc („naturaliter”) despre existența lui Dumnezeu o cunoștință generală și confuză, întrucât numai Dumnezeu este fericirea omului. În mod firesc anume omul dorește fericirea sa, iar ce dorește în mod firesc, tot așa îi este și oarecum cunoscut. Însă aceasta nu este o cunoștință proprie despre existența lui Dumnezeu; după cum, de exemplu, a cunoaște că vine cineva, încă nu înseamnă a ști că este Petru, cu toate că Petru este cel ce vine. Și de fapt mulți cred greșit că nu Dumnezeu este bunul suprem al omului, adică fericirea lui, ci bogățiile și plăcerile lumii sau altceva.

La 2: Poate cel ce aude cuvântul „Dumnezeu” nu înțelege că înseamnă o ființă mai mare decât care nimic nu poate fi gândit, mai ales că unii oameni și-au închipuit pe Dumnezeu ca fiind corp. Dar chiar să admitem că oricine înțelege prin cuvântul „Dumnezeu” ceea ce se pretinde, adică acea ființă mai mare decât care alta nu putem gândi; totuși de aici încă nu urmează că de fapt oricine înțelege, că ceea ce înseamnă cuvântul, există în realitate („in rerum natura”), ci numai că se află în gândirea sa. Nici nu poate fi dovedit că există în realitate, dacă mai întâi nu este admis că există în realitate ceva, mai mare decât care alt lucru nu poate fi gândit. Ceea ce nu admit cei ce spun că Dumnezeu nu este.

La 3: Existența adevărului în general, nu este evidentă; însă că există un prim adevăr, nu este evident pentru noi.

 

ARTICOLUL II                              P.I., qu.2, a.2

Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

Pare că existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată.

Obiecțiunea I: Că Dumnezeu există este un articol de credință. Însă articolele de credință nu pot fi demonstrate, căci demonstrația produce știință (cunoaștere bazată pe evidență mediată), credința însă se referă la lucrurile care nu se văd, cum spune Apostolul (Evrei 11,1). Deci nu poate fi dovedit că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a II-a: Mijlocul de demonstrație se ia din ceea ce este lucrul. Despre Dumnezeu însă nu putem ști ce este, ci numai ce nu este, după cum spune Damaschin (De fide orthod. 1 c. 4). Deci nu putem demonstra că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a III-a: În sfârșit, dacă s-ar putea dovedi că Dumnezeu este, dovada ar putea fi luată numai din efectele produse de el. Însă efectele lui nu sunt în proporție cu el, deoarece Dumnezeu este infinit, efectele însă finite; iar între finit și infinit nu este proporție. Dar cauza nu poate fi dovedită din efect care stă în afară de orice proporție cu ea, deci nu poate fi demonstrat că Dumnezeu există.

Dimpotrivă: Apostolul spune (Rom. 1,20): „Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) se înțeleg și se văd prin cele ce sunt făcute”. Aceasta însă nu ar fi cu putință, dacă din cele ce sunt nu s-ar putea demonstra că Dumnezeu există; căci primul lucru ce trebuie știut despre ceva, este dacă există.

Răspuns: Demonstrația este de două feluri. Una prin cauza lucrurilor, din acel „pentru ce” al lor („demonstratie propter quid”), întrebuințează ca mijloc de demonstrație ceea ce în sine este mai întâi („per priora simpliciter”). Cealaltă invocă efectele și se cheamă demonstrația „pentru că” („quia”). Ea dovedește prin cele ce noi le cunoaștem mai întâi („priora quoad nos” – a posteriori simpliciter); pentru că, oricând un efect ne este nouă mai bine cunoscut („manifestior”), decât cauza lui, atunci prin efect procedăm la cunoașterea cauzei. Însă din oarecare efect se poate dovedi că există o cauză proprie a lui dacă, bineînțeles, efectele acestei cauze ne sunt nouă mai mult cunoscute; căci, efectul atârnând de cauza sa, odată ce există efectul, trebuie în mod necesar să existe mai întâi („necesse est praeexistere”) cauza lui. Deci existența lui Dumnezeu, întrucât nouă nu ne este evidentă, poate fi demonstrată prin efectele lui cunoscute de noi.

La 1: Existența lui Dumnezeu și celelalte adevăruri pe care rațiunea umană le poate cunoaște despre Dumnezeu, după cum spune Apostolul (Rom. 1, 19), nu sunt articole de credință, ci premergătoare („praeambula”) articolelor. Într-adevăr credința presupune cunoașterea naturală, tot astfel, precum harul presupune natura și perfecțiunea presupune lucru perfectibil. Totuși, nimic nu oprește ca ceea ce în sine este demonstrabil și obiect de știință, să fie primit ca articol de credință de cei ce nu pricep demonstrația.

La 2: Când demonstrăm o cauză prin efectul ei, este necesar să ne folosim de acest efect în locul definiției cauzei, ca să dovedim existența ei; și mai mult decât oricând trebuie să procedăm astfel, când este vorba de Dumnezeu. Căci, pentru a dovedi că un lucru există, trebuie neapărat să luăm ca termen mediu (de demonstrație) însemnarea cuvântului, nu însă ce este lucrul în sine (esența, firea lui); deoarece chestiunea despre firea lucrului urmează abia după ce ne-am întrebat mai întâi, dacă există acel lucru. În ceea ce privește însă pe Dumnezeu, diferitele nume ce i se dau, derivă toate de la efecte, după cum se va arăta (q.13, a.1). Așadar, dovedind prin efecte existența lui Dumnezeu, putem lua ca termen mediu însemnarea cuvântului „Dumnezeu”.

La 3: Prin efecte ce nu stau în nici o proporție cu cauza lor, nu putem dobândi o cunoștință desăvârșită a cauzei. Însă cu toate acestea, din oricare efect, ni se poate demonstra în mod vădit că această cauză există, după cum s-a spus (în corp. art.). Și astfel din efectele lui Dumnezeu putem dovedi că Dumnezeu există, cu toate că nu putem avea o cunoștință desăvârșită cu privire la esența lui.

ARTICOLUL III

Există oare Dumnezeu ?

Pare că Dumnezeu nu există.

Obiecțiunea I: Dacă unul din două lucruri contrare este infinit, celălalt va fi distrus cu totul. Însă prin cuvântul „Dumnezeu” înțelegem un bine infinit. Dacă deci ar exista un Dumnezeu, nu ar mai putea fi nici un rău. Este însă rău în lume. Deci Dumnezeu nu există.

Obiecțiunea a II-a: Ceea ce poate fi înfăptuit prin puține principii, nu se face prin mai multe. Însă pare că toate fenomenele din lume pot fi înfăptuite prin alte principii, fără a presupune existența lui Dumnezeu. Căci fenomenele naturale se reduc la natură ca la principiul lor, iar întâmplările libere (ale istoriei) au ca principiu rațiunea umană sau voința. Nu este deci nici de cum necesar a presupune că Dumnezeu există.

Dimpotrivă: Însuși Dumnezeu spune în Exod (3,14a): „Eu sunt cel ce sunt”.

Răspuns: Că Dumnezeu există, poate fi dovedit pe cinci căi:

Calea întâia și mai învederată este aceea care pleacă de la mișcare. Anume este cert, fiind fapt constat de simțuri, că în lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare, adică se mișcă. Însă tot ce se mișcă este mișcat de altul. Într-adevăr, nimic nu se mișcă dacă nu este în putință („in potentia”) față de ceva către ce se mișcă. Pe de altă parte, ceea ce mișcă, imprimă mișcarea numai, întrucât este în fapt („secundum quod est actu”). Căci a mișca (în sensul cel mai larg) nu înseamnă nimic altceva decât a face ca ceva să treacă de la putință („reducere de potentia”) la fapt („in actu”), iar din putință nu poate fi adus ceva în fapt, decât prin ceva ce este în fapt (nisi per aliquod ens actu”). Astfel, ceva cald în fapt, de exemplu focul, face ca lemnul care este cald în putință, să fie cald în fapt și prin aceasta îl mișcă și îl alterează. Nu este însă posibil ca unul și același lucru să fie în același timp în fapt și în putință sub același raport (privitor la aceeași desăvârșire reală), ci numai sub raporturi diferite. Deoarece ceea ce este egal în fapt, nu poate fi totodată cald în putință, ci este totodată rece în putință. Tot astfel este imposibil ca sub același raport și în același mod ceva să fie atât mișcând (motor) cât și mișcat sau să se miște pe sine însuși. Deci, tot lucrul ce se mișcă trebuie să fie mișcat de altul. Dacă apoi acel lucru de care este mișcat, se mișcă și el, trebuie și acesta la rândul său să fie mișcat de altul; și acesta iar de altul. Însă în felul acesta nu se poate proceda la infinit. Căci în cazul acesta nu ar fi nici un prim motor („primum movens”) și prin urmare nici un alt motor, pentru că motorii secunzi („moventia secunda”) nu mișcă decât prin aceea că erau mișcați de primul motor, după cum de pildă bățul nu mișcă decât dacă este și el mișcat de mână. Deci este necesar să se ajungă la un prim motor care nu este mișcat de nimeni. Pe acest prim motor toți îl numesc Dumnezeu.

A doua cale pornește din noțiunea cauzei eficiente.

Constatăm, observând lucrurile sensibile, că există o ordine între cauzele eficiente; însă nu s-a constatat și nici nu este posibil, ca ceva să-și fie însuși cauză eficientă, căci astfel ar trebui să existe înainte de a exista, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în șirul cauzelor eficiente să se procedeze la infinit. De fapt, în ordinea tuturor cauzelor eficiente primul este cauza celor intermediare și cele intermediare sunt cauza ultimului, fie că cele intermediare sunt mai multe sau unul singur. Pe de altă parte, suprimând cauza, se suprimă și efectul. Așadar, dacă nu există primul în ordinea cauzelor eficiente, nu va exista nici ultimul, nici ce este intermediar. Însă a proceda la infinit în cauzele eficiente, înseamnă a suprima prima cauză eficientă; și prin urmare nu va exista nici ultimul efect, nici cauzele eficiente intermediare, ceea ce este evident fals. Deci este necesar a admite o primă cauză eficientă pe care toți o numim Dumnezeu.

Calea a treia este luată de la ce este posibil și ce este necesar. Ea este următoarea: constatăm că printre lucruri sunt unele care pot fi și nu fi; dovada este că ele se nasc și apoi pier și prin urmare sunt și nu sunt. Dar este imposibil ca toate lucrurile de felul acesta să fie sau să fi fost totdeauna. Pentru că ceea ce este posibil să nu fie, cândva de fapt nu este sau nu a fost. Dacă însă toate lucrurile au putut să nu fie, a fost un timp când din toate nimic nu a fost. În acest caz, nici acum nu ar fi nimic, deoarece ceea ce nu este, nu începe a fi decât prin ceva, ce este. Dacă deci nici o ființă nu a fost („si nihil fuit ens”), a fost imposibil ca ceva să fie început a fi și astfel, chiar acum nimic nu ar fi, ceea ce este evident fals. Așadar, toate ființele („Omnia entia”) nu sunt numai posibile, ci trebuie să fie între ele ceva necesar (fără posibilitate de a nu fi). Însă tot ce este necesar sau are cauza necesității sale de altundeva sau nu. Dar este imposibil a proceda la infinit în șirul celor necesare, care au o cauză a necesității lor, după cum a fost imposibil privitor la cauzele eficiente. Deci trebuie neapărat să admitem, ceea ce este prin sine necesar, neluând cauza necesității de altundeva, ci dimpotrivă, fiind însuși cauză de necesitate pentru tot ce este necesar. Această ființă necesară se cheamă Dumnezeu.

A patra cale este luată din gradele (de realitate) ce se găsesc în lucruri. Vedem anume în lucruri ceva mai mult sau mai puțin bun, adevărat, nobil sau având mai mult sau mai puțin din alte însușiri asemănătoare. Însă mai mult sau mai puțin se spune despre diferitele lucruri, întrucât ele se apropie în mod diferit de ceva ce este la maximum (quod maxime est). Astfel, de pildă, este mai cald, ce se apropie mai mult de ceea ce este cald în gradul cel mai mare. Există, așadar, ceva ce este cel mai adevărat și cel mai bun și cel mai nobil și prin urmare, cel mai mult „ens” (maxime ens); deoarece ceea ce este adevărat în gradul cel mai mare, este și în cel mai mare grad „ens” (realitate), după cum spune Aristotel (2, Metaph. 1, c.1). Pe de altă parte, ceea ce realizează supremul grad al unei însușiri într-un gen, este cauza tuturor celorlalte ce țin de acest gen. Astfel, după același Aristotel, focul având supremul grad de căldură, este cauza tuturor căldurilor (Ibid.). Există deci ceva ce pentru toate ființele este cauza de a fi, cauza de bunătate și de oricare perfecțiune. Acest ceva este numit de noi Dumnezeu.

În sfârșit, a cincea cale se urcă la Dumnezeu pornind din cârmuirea lucrurilor. Observând anume că lucruri lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale lucrează (activează), totuși pentru un scop. Constatăm aceasta din aceasta că totdeauna sau aproape totdeauna ele activează în același mod și realizează ce este cel mai bun. Deci este vădit că nu din întâmplare, ci intenționat își ating scopul. Însă cele ce nu au cunoaștere, nu pot tinde spre un scop decât îndreptate fiind spre el de către o ființă cunoscătoare și înțelegătoare, ca de pildă săgeata de către arcaș. Există deci o ființă inteligentă, de către care toate lucrurile naturale sunt orânduite spre scopul lor. Această ființă o numim Dumnezeu.

La obiecțiunea 1: La obiecțiunea din partea răului, sfântul Augustin răspunde: „Dumnezeu fiind nemărginit de bun, nu ar lăsa nici de cum să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât chiar din rău să facă bine” (Enchirid. C. 11). Este deci conform cu nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, când permite a fi rele și din ele face să nască binele.

La obiecțiunea 2: Deoarece este vădit că natura lucrează pentru un scop determinat, îndreptat fiind de un agent superior ei, trebuie necesar să atribuim, de asemenea, lui Dumnezeu, care este prima cauză, tot ce face natura. În același fel efectele libere trebuie și ele atribuite unei cauze mai înalte decât rațiunea și voința umană, căci acestea sunt schimbătoare și pot greși. Însă tot ce este supus mișcării și poate avea scădere, trebuie redus la un principiu nemișcat și prin sine însuși necesar, după cum s-a arătat în răspuns (Corp. art.).»

(Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 2, aa.1-3, trad. Anton Durcovici).

PARTEA III

Hermeneutica Fer. Anton Durcovici la argumentele tomiste

«LECȚIA A IX-A

Existența lui Dumnezeu

Atât materialismul, cât și agnosticismul tăgăduiesc posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu. Pornind de la această premisă, materialismul substituie Creatorului materia a cărei forță ar fi suficientă ca să explice toate fenomenele naturale. Consecința ultimă a acestei concepții este comunismul propovăduitor al cultului materiei și al libertății ei neînfrânate, distrugător al oricărei idei de autoritate supranaturală. El înseamnă ruina întregului edificiu al civilizației omenești. Agnosticismul pozitivist restrânge cunoașterea noastră la cele empirice.

Agnosticismul kantian se limitează la cunoașterea exclusiv subiectivă, ajungând la panteism prin identificarea eu-lui gânditor cu Dumnezeu. Filosofia modernă și mai ales agnosticismul modernist reduc posibilitățile noastre de cunoaștere religioasă la cunoașterea subconștientului. Problema teismului îi apare insolubilă. De aceea se menține într-o atitudine absolut sceptică, care duce în mod necesar fie la materialism, fie la panteism.

Pe de altă parte, fideismul bazează certitudinea existenței lui Dumnezeu exclusiv pe revelația divină. Iar tradiționalismul nu acordă încredere decât celor învățați de la înaintați, proclamând tradiția ca fiind unica sursă de certitudine.

Atât teza fideistă, cât și cea tradițională nu sunt decât în parte fondate. Căci există și calea rațiunii naturale, capabilă să demonstreze existența lui Dumnezeu. Aceasta este calea apărată și arătată de sfântul Toma.

ARTICOLUL II

Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

Obiecțiunea I: Existența lui Dumnezeu este articol de credință. Însă articolele de credință nu pot fi demonstrate. Deci existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată.

Obiecțiunea a II-a: Mijlocul de demonstrație se ia din natura unui lucru cunoscut prin definiție. Însă noi nu cunoaștem natura sau definiția lui Dumnezeu. Deci, lipsind mijlocul de demonstrație, nu putem demonstra pe Dumnezeu.

Obiecțiunea a III-a: Nici din efecte nu se poate demonstra că Dumnezeu există. Și de fapt nimic nu poate fi dovedit din ceva neproporționat. Însă între Dumnezeu (infinit) și efectele lui (finite) nu este proporție. Deci Dumnezeu nu poate fi dovedit drept cauză din efecte.

Prima obiecție redă pe de-a întregul punctul de vedere al fideiștilor. A doua tăgăduiește puterea rațiunii de a ajunge la cunoaștere. A treia tăgăduiește valoarea efectului, spre a ajunge la cunoașterea cauzei.

Răspuns indirect: Sfântul Pavel (Rom. 1,20) spune: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se înțeleg și se văd prin cele ce sunt făcute”. Aceasta însă nu ar fi cu putință, dacă din cele ce sunt, nu s-ar putea demonstra că Dumnezeu există: căci primul lucru ce trebuie știut despre ceva, este dacă există.

Cartea Înțelepciunii (c. 13): „Toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sunt vani, căci ei nu au putut pricepe prin bunurile văzute pe acel care este și, considerând opera sa, nu au cunoscut pe făuritor. Căci din măreția și frumusețea făpturilor poate fi cunoscut cel ce le-a zidit”.

Biserica a luat de aceea totdeauna apărarea rațiunii ca mijloc de a cerceta pe Dumnezeu. În toate epocile ea a condamnat pe acei care tăgăduiau valoarea ei. A respins toate concepțiile agnostice din evul mediu, la fel ca și fideismul, hermetismul, tradiționalismul și modernismul ale timpurilor noastre.

Răspuns direct: A demonstra înseamnă a deduce din adevăruri premise și cunoscute în mod necesar un alt adevăr sigur și evident drept concluzie. Premisele trebuie să fie principii certe și să prezinte legătura logică cu concluziile lor. Ele pot fi mediate sau imediate. Dat fiind insuficiența cunoașterii noastre despre lucruri, suntem deseori obligați a recurge la raționamente pentru a demonstra. Procedeul utilizat va fi discursiv, alergând de la adevărul cunoscut la cel necunoscut, spre a-l afla pe acesta cu certitudine. Silogismul este format din trei propoziții din care primele două sunt premise, iar a treia este deducția rațională a primelor două. Acest procedeu este propriu rațiunii omului.

Demonstrația este de două feluri: una prin cauza lucrurilor, din acel „pentru ce” al lor („demonstratie propter quid”), întrebuințează ca mijloc de demonstrație ceea ce în sine este mai întâi (per priora simpliciter). Ea dovedește prin cele ce noi le cunoaștem mai întâi („priora quoad nos = a posteriori simpliciter”); pentru că, oricând un efect ne este nouă mai bine cunoscut, decât cauza lui, atunci prin efect procedăm la cunoașterea cauzei. Însă din oarecare efecte se poate dovedi că există o cauză proprie a lui dacă, bineînțeles, efectele acestei cauze ne sunt nouă mai mult cunoscute, căci efectul atârnând de cauza sa, odată ce există efectul, trebuie în mod necesar să existe mai întâi cauza lui. Deci existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată prin cauză, deoarece cauza ei nu este alta decât natura lui Dumnezeu, necunoscută nouă; existența lui Dumnezeu, care nouă nu ne este evidentă, poate fi însă demonstrată prin efectele lui cunoscute de noi.

Răspuns la obiecțiunea I: Existența lui Dumnezeu și celelalte adevăruri,  cu deosebire la rațiunea umană, privind cunoașterea despre Dumnezeu, nu sunt articole de credință, ci premergătoare (praeambula) articolelor. Existența lui Dumnezeu devine articol de credință numai când se referă la Dumnezeu ca autor al ordinii supranaturale. Totuși, nimic nu oprește ca ceea ce în sine este demonstrabil și obiect de știință, să fie primit ca articol de credință de cei ce nu pricep demonstrația.

Răspuns la obiecțiunea a II-a: Pentru a dovedi că un lucru există, trebuie neapărat să luăm ca termen mediu de demonstrație însemnarea cuvântului derivat din efecte, nu însă ce este lucrul în sine, deoarece chestiunea despre firea lucrurilor urmează abia după ce ne-am întrebat mai întâi dacă există acel lucru. În ce privește însă pe Dumnezeu, diferitele nume ce i se dau derivă toate de la efecte. Așadar, dovedind prin efecte existența lui Dumnezeu, putem lua ca termen mediu însemnarea cuvântului „Dumnezeu”. Greșeala acestei obiecțiuni este de a fi luat numai definiția reală ca mijloc de demonstrare. Există însă două feluri de definiție: cea nominală, atunci când se referă numai la însemnarea cuvântului; ea este suficientă pentru a demonstra din efecte; și cea reală, când redă esența lucrurilor.

Răspuns la obiecțiunea a III-a: Prin efecte, ce nu stau în proporție cu cauza lor, nu putem dobândi o cunoștință desăvârșită a cauzei. Însă din oricare efect ni se poate demonstra în mod vădit că această cauză există. Și astfel din efectele lui Dumnezeu putem dovedi că Dumnezeu există, cu toate că nu putem avea o cunoștință desăvârșită cu privire la esența lui. Condiția esențială pentru ca efectul să fie utilizat ca mijloc de demonstrare a cauzei este ca el să fie într-o dependență oarecare, chiar când e vorba de lucruri de natură diferită. Ori nu se poate tăgădui că între Dumnezeu, cauză și efectele sale, există raport și dependență.

Sfântul Toma se bazează aici pe principiul cauzalității. Efectul cât de mic dovedește existența cauzei. Această cauză poate fi de 4 feluri, amintite în primele lecții. Baza acestui principiu este următorul adevăr metafizic, care nu se poate tăgădui orice lucru care începe sau este contingent nu este de la sine, ci izvorăște dintr-un altul, care este cauza.

COROLAR: Sfântul Toma n-a dovedit numai că se poate demonstra, ci a indicat și calea de parcurs. Ea va porni de la premise sigure spre a ajunge la concluzii în mod necesar, având o strânsă legătură logică între premise și concluzii.

În lumina expunerii sale am aflat că greșesc și cei care spun că existența lui Dumnezeu este evidentă și cei care susțin că ea nu poate fi demonstrată.

Calea medie va fi aceea a rațiunii, care va utiliza în mod egal toate mijloacele posibile de cunoaștere pe cale naturală spre a le uni armonios cu tot ce Dumnezeu ne-a acordat, în ordinea supranaturală, prin revelație.

LECȚIA X-A

Existența lui Dumnezeu nu este de la sine evidentă pentru noi (artic. I), însă ea poate fi demonstrată prin puterea rațiunii din efectele lui Dumnezeu pe temeiul principiului de cauzalitate (artic. II). Sfântul Toma expune această demonstrație în articolul III.

ARTICOLUL III

Există oare Dumnezeu ?

Obiecțiunea I: Dacă există binele infinit (pe care noi îl numim Dumnezeu), orice rău este exclus. Însă răul există în lume. Deci nu există binele infinit, adică nu există Dumnezeu.

Obiecțiunea a II-a: Ceea ce se poate explica prin mai puține principii, nu are nevoie de mai multe. Însă fenomenele din lume se pot explica, fie din natură, fie din activitatea omului. Deci nu este nevoie de Dumnezeu.

Răspuns indirect: (din autoritatea Sfintei Scripturi): Însuși Dumnezeu a spus lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt… Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi” (Ieșirea 3,14). Însă în nenumărate alte locuri Sfânta Scriptură mărturisește existența lui Dumnezeu, adăugând că ea ne este dovedită din făpturi (de ex. : Iov.c.36, Ps.18).

Răspuns direct: Că Dumnezeu există poate fi dovedit pe cinci căi. Aceste cinci căi sunt argumente metafizice, deoarece sunt luate din însăși natura a tot ce este creat. Sfântul Toma nu face aici uz de argumentul psihologic (din mărturia sufletului omenesc), nici de cel moral (din istoria omenirii), care însă confirmă argumentele metafizice. Structura comună a celor cinci căi este următoarea:

1. Câte un fapt constatat prin experiență este punctul de plecare al fiecărui argument și anume: 1. mișcarea; 2. cauza eficientă; 3. contingența; 4. gradele de perfecțiune și 5. finalitatea.
2. Aplicarea principiului de cauzalitate (potrivit naturii faptului).

III. Concluzia.

Prima cale – pleacă de la mișcare. În formă de polisilogism (în care prima concluzie servește totodată de premisă pentru al doilea silogism) argumentul sună astfel:

În lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare. I.

Însă tot ce este în mișcare, este mișcat de altul. II.

Deci lucrurile din lume, ce sunt în mișcare, sunt mișcate de altul.

Însă în șirul celor ce mișcă și sunt mișcare nu se poate proceda la infinit. III.

Deci este necesar să ajungem la un prim motor, nemișcat de nimeni. IV.

Acesta se cheamă DUMNEZEU.

Vom analiza și dovedi cele patru propoziții (I. II. III. IV) care compun argumentul; astfel se va evidenția universalitatea și tăria nezdruncinată a lui.

1. În lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare

Mișcare este faptul sigur, constatat de simțuri. Înțelegem aici orice fel de mișcare, întrucât aceasta în sensul cel mai larg înseamnă o schimbare, o devenire și poate fi definită: Trecerea de la potență la act. Propoziția enunțată nu privește numai mișcarea pur locală, dar și cea cantitativă, calitativă și substanțială a lucrurilor, până și cea spirituală a minții (de la neștiință la știință) și a voinței (de la a nu voi la a voi, de la iubire la ură). Existența mișcării este în afară de orice îndoială.

Numai Parmenide, filosoful eleatic, a negat mișcarea, când pornind de la o bază greșită că „Numai ce este, este” a dedus că „Nimic nu se poate schimba, căci ar înceta să fie ce este”. După el toate lucrurile ar sta pe loc, mișcarea ar fi numai aparentă.

Însă experiența individuală a fiecărui om dovedește evident existența mișcării (în organismul și spiritul propriu, în lumea din afară anorganică, organică și spirituală).

Universalitatea mișcării a făcut pe faimosul filosof grec Heraclit să susțină că: „Toate curg, toate se mișcă și nimic nu stă pe loc”. Această filozofie a lui „ens” în devenire este a doua eroare extremistă, reînnoită astăzi în sistemul evoluționismului și în filosofia lui Bergson.

Marele Aristotel arată în ce stă eroarea părerilor extremiste și apără adevărul, devenind astfel pentru totdeauna întemeietorul metafizicii. El definește pe „ens” ca însemnând tot ce este sau poate fi (este pe cale de a fi). „Ens” se distinge dar de „nimic” (neantul, imposibilul) și de pur posibilul. În fiecare lucru finit deosebim potență și act. Potența este capacitatea de a primi o desăvârșire, de a fi determinată sau realizată; actul este desăvârșirea, determinarea, realizarea. Între esența și existența lucrurilor este raportul de potență (esența) la act (existența) și tot astfel în celelalte moduri de a fi ale lucrurilor, cum sunt cantitatea, calitatea, așezarea în loc etc. … Trecerea de la potență la act este mișcare; actul este stabilitate și repaus.

1. Tot ce este în mișcare, este mișcat de altul, sau orice mișcare cere un motor

Într-adevăr, tot ce este în mișcare trece de la potență la act. Însă nimic nu poate fi adus din potență în act, decât prin ceva ce este în act, de exemplu, apa rece (caldă în potență) devine caldă (în act) prin focul (cald în act) (nimeni nu dă ce nu are sau mai mult decât are). Însă unul și același lucru nu poate fi totodată și în potență și în act cu privire la aceeași desăvârșire (de exemplu, apă și rece și caldă; punga și goală și plină).

Deci tot ce este în mișcare (fiind în potență), este mișcat de altul (ce este în act). Exemple fără număr confirmă aceasta (piatra mișcată de băț, bățul de mână; diferitele rotițe ale unui ceasornic etc.).

Așadar, este prima concluzie din argumentul general: toate lucrurile din lume ce sunt în mișcare, sunt mișcate de altul.

III. În șirul celor ce mișcă și sunt mișcate nu se poate proceda la infinit – sau: orice mișcare cere un prim motor

De fapt, procedându-se la infinit, nu ar fi nici un prim motor. Însă nefiind un prim motor, nu ar fi nici un al doilea și așa mai departe… nu ar fi nici un alt motor… și deci nu ar fi nici lucruri mișcate, nici vreo mișcare, ceea ce este evident fals. Deci orice mișcare cere un prim motor. (Exemple: rotițele ceasornicului față de arcul tras de om; mașinile unei fabrici cer un izvor de forță motrice…).

1. Deci (din lucrurile din lume ce sunt în mișcare) este necesar să ajungem la un prim motor, nemișcat de nimeni, pe care toți îl numesc Dumnezeu

Există  un prim motor (concluzia exprimată în propoziția precedentă). Acest prim motor este nemișcat. Căci altfel nu ar fi primul; ceea ce ar fi o contradicție. (O slabă comparație ne este căpitanul vaporului – însuși nemișcat prin porunca sa mișcă vaporul și tot pe el).

COROLAR: Prim motor trebuie să fie deci: l. act pur (fără amestec de potență); 2. infinit de perfect; 3. imaterial și incorporal; 4. inteligent; 5. prezent în tot locul; 6. veșnic (fără început și fără sfârșit, „cel ce este”); 7. unic.

Dumnezeu este primul motor suprem nu numai în ordinea naturală, ci cu atât mai mult în ordinea supranaturală a harului, după cum ne și învață Cristos Domnul, zicând: Fără de mine nimic nu puteți face (Io.15,5). Noi în el (Dumnezeu) trăim, ne mișcăm și suntem (Fapt. 17,28). Fericit omul care în liniștea reculegerii și a rugăciunii reia deseori în mod conștient contact cu Dumnezeu, supremul motor în orice ordine, conformându-se cu încredere deplină și supunere docilă, în mod liber, voinței supreme și inspirațiilor divine.

LECȚIA XI

Am stabilit în lecția trecută că în fiecare lucru existent găsim un amestec, inerent firii sale finite, amestecul de potență și de act. Potența reprezintă capacitatea și posibilitatea lucrului de a ajunge la realizare; ea este proprie lucrului întrucât acesta este „in fieri” (în devenire). Actul, dimpotrivă, este într-adevăr realizarea și actualizarea a ceea ce era doar în potență; el este propriu lucrului întrucât este considerat „in esse” (în ființă). Aristotel a definit clar aceste două principii interioare ale oricărui lucru, așezând astfel bazele metafizicii.

Prima cale, utilizată de sfântul Toma pentru a dovedi existența lui Dumnezeu pornea de la mișcare, adică de la faptul cert, care ne arată lucrurile în devenire, trecere din potență la act. Aplicând principiul cauzalității, am ajuns de la făpturile în mișcare la primul motor nemișcat, la Dumnezeu.

Calea a doua a sfântului Toma va porni de la act, adică de la celălalt principiu component al făpturii. Argumentul are aceeași structură ca și cel expus în lecția trecută. Și el duce în mod necesar la admiterea existenței lui Dumnezeu.

Calea a treia nu privește existența, ci necesitatea existenței lucrurilor din lume. Căci toate în sine sunt numai posibile. Ele există doar ca lucruri contingente, de aceea duc la ceva absolut și în sine necesar.

Calea II: Pornește din noțiunea cauzei eficiente.

Constatăm, observând lucrurile sensibile, că există o ordine între cauzele eficiente, însă nu s-a constatat și nici nu este posibil, ca ceva să fie însuși propria sa cauză eficientă, căci astfel ar trebui să existe înainte de a exista, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil, ca în șirul cauzelor eficiente să se procedeze la infinit. De fapt, în ordinea tuturor cauzelor eficiente, primul este cauza celor intermediare și cele intermediare sunt cauza ultimului. Pe de altă parte, suprimând cauza, se suprimă și efectul. Așadar, dacă nu există primul în ordinea cauzelor eficiente, nu va exista nici ultimul, nici ce este intermediar. Însă a proceda la infinit în cauzele eficiente, înseamnă a suprima prima cauză eficientă și, prin urmare, nu va exista nici ultimul efect, nici cauzele eficiente intermediare, ceea ce este evident fals. Deci, este necesar a admite o primă cauză eficientă, pe care cu toții o numim Dumnezeu.

Avem și în acest argument, ca și în cel precedent patru propoziții:

Prima este un fapt. A doua și a treia aplică principiul cauzalității. A patra este concluzia întregului argument.

1. Există în lume o înlănțuire ordonată între cauzele eficiente

Definiția populară a cauzei eficiente este: tot  ce modifică alt lucru. Filosofia o definește: Principiul exterior care prin acțiunea sa produce un efect distinct de principiu. Cauza eficientă se deosebește atât de cauza finală, adică termenul pentru care un lucru se produce, cât și de cauza formală exemplară, care este modelul exterior al lucrului. Există mai multe feluri de cauze eficiente. Ele se vor deosebi:

Din partea cauzei:

– cauză primă, nu primește puterea de la nici o altă cauză (Dumnezeu);

– cauză secundă: dependentă de o putere din afară de ea.

Cauza secundă are la rândul ei subdiviziuni:

– cauză principală, care are putere proprie;

– cauză instrumentală, dependentă de cea principală.

Instrumentul are, la rândul său, două activități:

– una proprie naturii sale;

– alta instrumentală, ca unealtă.

Din partea efectului: legătura lui cu cauza poate fi:

1. necesară: cauza „per se” (esențială);
2. întâmplătoare: cauza „per accidens” (accidentală), dă efect neintenționat și întâmplător.

Cauzalitatea eficientă a fost combătută în filozofie de către Descartes, de pozitiviști, Kant, Malebranche și alții. Totuși, această cauzalitate eficientă de toate felurile, nu numai că este posibilă, dar este și nimerită să existe de fapt. Căci dacă Dumnezeu este prima cauză, omul, care este creat după chipul lui Dumnezeu, va deveni la rândul său cauză, în raport cu Dumnezeu. Fiecare făptură are firea sa proprie făcută din activitate și pasivitate. Lucrând conform cu această natură devine la un moment dat o cauză secundă, izvorâtă din prima cauză, care este Dumnezeu.

Experiența dovedește că există cauze eficiente. Iar între ele și efectul lor este o legătură cauzală. Simțul nu vede decât succesiunea cauzei și a efectului. Rațiunea însă desprinde legătura invariabilă și certă, (de exemplu: din grâu răsare grâu și nu altceva). Fiecare lucru din natură are activitatea sa proprie, nu numai produsă de prima cauză, ci și conservată în continuitatea acestei activități. Cauzele eficiente din lume apoi nu sunt izolate, ci toate conlucrează într-o ordine de dependență esențială, formând un întreg sistem de cauze eficiente, începând de la lumea anorganică până la viețuitoarele cele mai perfecte. Științele experimentale o dovedesc.

1. Nici una din aceste cauze nu poate fi cauza sa eficientă

Căci ar trebui pentru aceasta să existe înainte de a exista. Fiecare este efectul alteia, așa că: fiecare din aceste cauze este o cauză cauzată.

• În șirul cauzelor subordonate nu se poate proceda la infinit

Căci înmulțirea cauzelor cauzate nu explică nici existența, nici activitatea lor. Iar acest procedeu utilizat la infinit, duce la suprimarea primei cauze, deci și a efectului.

1. Deci este necesar a admite o primă cauză eficientă, necauzată, pe care noi o numim DUMNEZEU.

COROLAR: Această primă cauză: 1. este act pur, căci nu are nimic de la altul; 2. ea este unică, imaterială (căci materia este pasivă) și deci inteligentă; 3. este prezentă pretutindeni, (căci cauzează și conservă toate lucrurile în ființă); 4. este atotputernică și creatoare de tot, nu include contradicție. Este „ens” prin sine însăși și cauza proprie a tot ce este sau poate fi.

Calea a III-a: este luată de la ce este posibil și ce este necesar. Ea este următoarea: constatăm că printre lucruri sunt unele care pot fi și nu fi, dovada este că ele se nasc și apoi pier și, prin urmare, sunt și nu sunt. Dar este imposibil ca toate lucrurile de felul acesta să fie sau să fi fost din totdeauna. Pentru că ceea ce este posibil să nu fie, cândva de fapt nu este sau nu a fost. Dacă însă lucrurile au putut să nu fie, a fost un timp când din toate nimic nu a fost. În acest caz nici acum nu ar fi nimic, deoarece ceea ce nu este, nu începe a fi decât prin ceva, ce este. Dacă deci nici o ființă nu a fost, a fost imposibil ca ceva să fie început a fi și astfel, chiar acum nimic nu ar fi, ceea ce este evident fals. Așadar, toate ființele nu sunt numai posibile, ci trebuie să fie între ele ceva necesar. Însă tot ce este necesar sau are cauza necesității sale de altundeva, sau nu. Dar este imposibil a proceda la infinit în șirul celor necesare, care au o cauză a necesității lor, după cum a fost imposibil, privitor la cauzele eficiente. Deci trebuie neapărat să admitem ceva ce este prin sine necesar, neluând cauza necesității de altundeva, ci dimpotrivă, fiind însuși cauză de necesitate pentru tot ce este necesar. Această ființă necesară se cheamă DUMNEZEU.

Avem iarăși 4 propoziții:

1. Există în lume lucruri contingente (adică ce pot fi și nu fi).
2. Însă lucrurile contingente nu au în sine rațiunea propriei existențe, ele nefiind de altă necesitate decât ipotetică sau există numai dacă ceva necesar le-a dat existența. Deci deasupra lor trebuie să existe ceva necesar.

III. În cele necesare, care au o altă cauză a necesității lor, nu se poate proceda la infinit. (La fel ca și în cauzele eficiente).

1. Deci trebuie să admitem ceva absolut necesar, ce are în sine cauza necesității sale numit de toți DUMNEZEU.

CORODLAR: Deci Dumnezeu, fiind singur absolut necesar: 1. există de la sine; 2. este însăși existența sa, neputând rațiunea lui de a fi să nu fie identică cu el; 3. are în sine toată perfecțiunea de a fi, fără limite.

LECȚIA XII

Sfântul Toma a procedat pretutindeni la fel pentru stabilirea necesității existenței lui Dumnezeu.

Calea I a pornit de la mișcare, spre a ajunge la un motor nemișcat.

Calea a II-a a pornit de la cauze eficiente spre a ajunge la o primă cauză necauzată.

Calea a III-a a pornit de la lucruri contingente spre a ajunge la ceva necesar prin sine însuși.

Calea a IV-a, mai greu de înțeles decât celelalte, căci intră mai profund în natura lucrurilor, ne face însă să întrezărim mult mai direct, deși de departe, existența și perfecțiunea Ființei Supreme.

Calea a IV-a este luată din gradele de realitate ce se găsesc în lucruri. Vedem anume în lucruri ceva mai mult sau mai puțin din alte însușiri asemănătoare. Însă mai mult sau mai puțin se spune despre diferitele lucruri, întrucât ele se apropie în mod diferit de ceva ce este la maximum. Astfel, de pildă, este mai cald, ce se apropie mai mult de ceea ce este cald în gradul cel mai mare. Există așadar, ceva ce este cel mai adevărat și cel mai bun și cel mai nobil și prin urmare, cel mai mult „ens” (maxime ens); deoarece ceea ce este adevărat în gradul cel mai mare este și în cel mai mare grad „ens” (realitate), după cum spune Aristotel. Pe de altă parte, ceea ce realizează supremul grad al unei însușiri, într-un gen, este cauza tuturor celorlalte ce țin de acest gen. Astfel, după Aristotel, focul având supremul grad de căldură este cauza tuturor căldurilor. Există deci ceva ce pentru toate ființele este cauza de a fi, cauza de bunătate și de oricare perfecțiune. Acest ceva este numit de noi DUMNEZEU.

Construcția argumentului este identică cu celelalte. Avem 4 propoziții:

1. Enunță un fapt real.

II și III. Aplică principiul cauzalității și cel al identității.

1. Concluzia întregului argument.

Argumentul conține următoarele 4 propoziții:

1. Lucrurile din lume posedă perfecțiuni de diferite grade și deci limitate.
2. Însă tot ce posedă perfecțiuni limitate, nu are aceste perfecțiuni de la sine, ci de la altul mai perfect. Deci lucrurile își trag perfecțiunea nu din ele însăși, ci de la altul mai perfect.

III. Dar în șirul lucrurilor acestora nu putem proceda la infinit.

1. Deci există o ființă supremă, perfectă de la sine, care este cauza oricărei perfecțiuni pentru toate celelalte.

Analizăm fiecare propoziție în parte.

1. Lucrurile din lume posedă perfecțiuni de diferite grade și deci limitate

„Ens” este tot ce există sau poate exista, contrar a tot ce nu există ori nu poate exista.

Acest „ens” se divide în două: infinit și finit.

1. Infinitul este act pur, e perfecțiune nelimitată: Dumnezeu.
2. Finitul este amestec de act și putință: făpturile toate. Finitul cu privire la modul în care există ființa în realitate se divide în:
3. Substanță, lucru care este și stă în sine.
4. Accidentele, care nu sunt în sine, ci în subiect.

Substanța este de un singur fel.

Accidentele sunt de 9 feluri:

1.Cantitatea          4.Acțiunea            7.Timpul

2.Calitatea            5.Pasivitatea       8.Situația

3.Relațiunea         6.Locul       9.Îmbrăcămintea.

Aceste 9 plus substanța sunt cele 10 categorii ori predicamente, moduri generale ale lui „ens”.

După „arborele lui Porphyriu” substanța cuprinde diferite genuri și specii, căci se divide în: corporală și incorporală.

Substanța corporală este:

– organică (lucru viu)

– senzitivă (animalul)

– rațională (omul)

– irațională (celelalte animale)

– nesenzitivă (vegetalul)

– anorganică (mineral).

Omul este deci ultima specie a arborelui deasupra tuturor acestora sunt unele proprietăți transcendentale, care se găsesc în fiecare lucru, ridicându-se deasupra tuturor speciilor și genurilor. Aceste noțiuni transcendentale ale lui „ens” sunt cinci:

1. Lucrul, ens în sine.
2. Ceva (aliquid), un ens deosebit de alt ens.
3. Unitatea (unum), ens nedivizat în sine.
4. Adevărul (verum), cu privire la intelect.
5. Bunătatea (bonum) cu privire la voință.

Mai avem alte noțiuni universale, bazate pe primele, și anume:

1. Ordinea, decurgând din unitate.
2. Frumosul, decurgând din adevăr.
3. Perfecțiunea, decurgând din bunătate.

Proprietățile transcendentale și cele asemănătoare lor se găsesc pretutindeni, însă în grade diferite. Sunt însușiri ce nu sunt legate de materie, ci sunt simple perfecțiuni. De exemplu, adevărul în sine exclude eroarea. Unitatea în sine exclude compoziția. Unitatea în sine exclude orice neființă, ș.a.m.d.

În lucruri însă, ele se găsesc în stare limitată. Aceleași calificative (de ex. bun) au diferite nuanțe în diferitele lucruri. Tot astfel primele principii sunt mai bogate în adevăr decât concluziile ori faptele istorice. Tot astfel alta este unitatea spiritului și alta cea corporală ș.a.m.d. Deci perfecțiunile transcendentale se găsesc realizate în lucruri într-o întreagă ierarhie.

1. Însă tot ce posedă perfecțiuni limitate, nu are aceste perfecțiuni de la sine, ci de la altul mai perfect

Cauza inegalității gradelor și a limitării provine din faptul că aceste perfecțiuni ale lucrurilor nu sunt ele însele perfecțiunea, ci lucrurile își trag această perfecțiune de la altul, care este mai perfect. Căci noțiunea de perfecțiune în sine exclude orice limită. Deci aceste perfecțiuni nu-și au cauza în ele însele. Dar nici din subiectul în care se găsesc, nu poate proveni aceasta. Căci un subiect este diferit de celălalt, iar perfecțiunea este pretutindeni aceeași, diferită numai în grad. Deci nu poate proveni din subiecte diferite, căci multiplicitatea și diversitatea nu poate aduce unitatea. Platon spune: „Frumusețea unui corp este soră cu frumusețea tuturor corpurilor”.

A doua probă că perfecțiunea nu se trage din subiecte este că natura (esența) unui lucru este ceva indivizibil redat prin gen și diferență. Deci, dacă însăși natura fiecărui lucru ar fi perfecțiunea, ar trebui să fie și asta indivizibilă și nelimitată în unul din fiecare lucru; ceea ce este în contrazicere cu faptul constatat în propoziția I.

Deci această perfecțiune vine de la altul mai perfect. Iar subiectul, fiind finit, primește perfecțiunea după felul său, finit sau limitat.

III. În șirul lucrurilor ce își primesc perfecțiunea de la altul, nu putem proceda la infinit

Într-adevăr, oricât de lung ar fi șirul lucrurilor cu perfecțiuni limitate, nici unul din ele nu va avea în sine rațiunea suficientă a perfecțiunii sale (prop. II); deci nici toate laolaltă, ci toate vor fi dependente de altul. Acest altul neapărat trebuie să fie primul, având perfecțiunea sa de la sine, căci lipsind prima perfecțiune, ar urma că nu sunt nici celelalte, ceea ce este în contrazicere cu realitatea.

1. Deci există o ființă supremă, perfectă de la sine, care este cauza oricărei perfecțiuni pentru toate celelalte

Procedând de la lucruri cu perfecțiuni limitate, am ajuns în mod necesar la un prim lucru perfect de la sine și nelimitat. Aceasta este Ființa Supremă și Infinită, sursa absolută a tuturor perfecțiunilor de orice fel ale lucrurilor finite. Ea este „Cel ce este”, perfecțiunea în sine, adevărul esențial, bunătatea însăși, frumusețea nemărginită; ea este Dumnezeu.

Filosoful Platon a ajuns la aceeași concluzie, ridicându-se prin „dialectica iubirii” până la acea „frumusețe, care nu se află într-o ființă diferită de ea, ci care există veșnic și absolut prin sine și în sine”. Cu drept cuvânt deci, sfântul Toma recunoaște binele absolut, în care singur stă și fericirea omului, prin cunoașterea și posedarea Binelui Suprem. La fel spune sfântul Augustin: „Ne-ai zidit pentru Tine, Dumnezeule, și inima noastră este neliniștită până nu se odihnește în Tine”!

Nenumărate texte ale Sfintei Scripturi ne învață același lucru, arătând că singur Dumnezeu este mare, bun și perfect, este unicul suprem izvor de viață și adevăr, de sfințenie și fericire.

LECȚIA XIII

Calea a V-a este argumentul finalității, luând ca punct de plecare ordinea care domnește în toate lucrurile existente și necesită neapărat o primă inteligență la origine, din care să pornească. Această primă inteligență o numim DUMNEZEU.

Calea a IV-a a pornit de la multiplicitate spre a ajunge la unitate. Calea V-a pornește de la ordinea acestei multiplicități, stabilind unitatea de concepție în sânul multiplicității. Acest argument este absolut metafizic el depășind materia și introducând în aceasta un element spiritual, care o orânduiește și îi aplică legile sale.

Textul sfântului Toma este următorul:

„A cincea cale se urcă la Dumnezeu pornind din cârmuirea lucrurilor. Observând anume că lucruri lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale lucrează totuși pentru un scop, constatăm aceasta din aceea că totdeauna sau aproape totdeauna ele activează în același mod și realizează ce este cel mai bun. Deci, este vădit că nu din întâmplare, ci intenționat își ating scopul. Însă cele ce nu au cunoaștere, nu pot tinde spre un scop decât îndreptate fiind spre el de către o ființă cunoscătoare și înțelegătoare, ca de exemplu săgeata de către  arcaș. Există deci o ființă inteligentă de către care toate lucrurile naturale sunt orânduite spre scopul lor. Această ființă o numim DUMNEZEU”.

Avem cele 4 propoziții proprii argumentelor precedente:

1. Un fapt constatat.

II și III. Aplicarea principiului cauzalității și al identității.

1. Concluzia întregului argument. Și anume:
2. În lume există lucruri orânduite pentru un scop
3. Aceste lucruri presupun o cauză inteligentă

III. Dar în felul acesta nu se poate proceda la infinit

1. Există deci o primă și supremă cauză inteligentă a tuturor lucrurilor orânduite și aceasta se numește DUMNEZEU

Analizăm fiecare propoziție în parte.

1. Lucrurile din lume, chiar lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale, lucrează pentru un scop.

Scopul se poate defini ca fiind binele care stimulează o acțiune. Dacă acest bine este de mai înainte cunoscut și apoi aprobat și voit, el nu poate fi privit ca un simplu rezultat întâmplător al acțiunii, ci este un scop intenționat și se numește scop final. El determină pe om dinainte să ajungă la realizarea scopului. Deci, scopul, nefiind încă realizat, lucrează asupra cauzei eficiente.

Mijloace se numesc acele elemente, care înlesnesc atingerea scopului. Ele nu sunt voite sau intenționate în sine și pentru sine, ci numai în vederea atingerii scopului. Dacă ele sunt așezate în modul cel mai just și cel mai propice atingerii scopului ele sunt ordonate. Ordinea, adică: așezarea mijloacelor potrivit cu scopul este deci produsă de scop; dar și din ordine putem deduce scopul sau finalitatea lucrurilor așezate în ordine. În întreaga natură după cum dovedește experiența de toate zilele, constatăm această ordine. Ea este astfel întocmită încât fiecare lucru să obțină un efect determinat. Avem două feluri de finalități:

– finalitatea imediată sau internă;

– finalitatea mediată sau externă.

Fiecare regn al naturii este subordonat regnului superior și reprezintă în mare aceiași orânduite ca și aceea observată de organe într-un singur organism, având ca scop viața acelui organism. De la atomi până la astrele cele mai mari există aceeași ordine stăpânitoare, aceleași legi comune, cărora toate se supun. Formele diferite apar și dispar, dar natura rămâne; indivizii apar și dispar, dar speciile se mențin; viețuitoarele mor, viața nu moare. Lucrurile trec, legile care le cârmuiesc sunt neschimbate. De aceea, arta omului caută să imite natura, dar nu o poate ajunge și mai puțin depăși.

Finalitatea externă este greu de determinat, dat fiind limita cunoașterii noastre. Dar chiar acolo unde nu putem cunoaște, trebuie să admitem existența aceleiași ordini, al cărui scop ne scapă însă. Aristotel a enunțat un adevăr general zicând: „Orice lucru care activează, activează pentru un scop”. Este principiul finalității. Întreg universul este supus unei ordini anumite, în vederea aceluiași scop final. Mijloacele utilizate pentru atingerea lui nu sunt aceleași pentru toate lucrurile. Însă aceasta presupune o cauză inteligentă.

Scopul către care tinde lucrul, încă nu există în realitate. El există însă în cunoștința aceluia, care pune cauzele eficiente în mișcare. Dar o oarecare cunoaștere (de exemplu cea senzitivă) nu este suficientă. Căci  acela trebuie să cunoască și rostul scopului și rostul mijloacelor, și raporturile dintre mijloace și scop. Deci, acel care pune cauzele eficiente în mișcare va trebui să aibă judecată și rațiune; cu alte cuvinte, trebuie să fie o cauză inteligentă.

Animalele iraționale arată și ele o finalitate în activitatea lor, însă ele lucrează fără cunoașterea scopului, fiind instinctiv conduse de o judecată din afară de ele. Dovada inconștienței lor este imposibilitatea de a progresa ori de a regresa, statornicia și uniformitatea activității lor. Ele sunt duse de o inteligență superioară lor.

S-a căutat să se explice lumea prin întâmplare sau hazard. Dar întâmplarea, fiind lipsită de ordine, ca atare nu explică ordinea din lume. Elementele din care este compusă lumea, fiind infinite la număr, combinațiile posibile între ele vor fi de infinite ori infinite, deci nicidecum determinate la o anumită ordine; de exemplu, piesele unui mecanism (ceasornic) complicat sau miile de litere ale Iliadei aruncate la întâmplare! În afară de aceasta, hazardul nu explică însăși originea elementelor, ci o presupune; nu explică nici mișcarea și activitatea fiecăruia, ci le presupune.

Întâmplarea, deci, presupune o cauză necunoscută nouă, dar nu afirmă neexistența cauzei. Căci din nimic nu poate ieși ceva, iar din inactivitate nu poate porni activitatea. Mai mult, dacă nu ar exista ordine și legi în lume, n-ar putea exista nici excepții.

Tot atât de greșită este afirmația făcută de Democrit și susținută de către mecaniciștii moderni, că lumea și ordinea ei și-ar trage existența din necesitate. Această afirmație nu admite decât cauze eficiente, excluzând cauza finală. Știm însă că lucrurile din lume și legile fizice sunt contingente, deci nu au decât o necesitate ipotetică dependentă de voința cauzei supreme. Absolut necesară este numai cauza supremă și necauzată, care singură explică și înglobează toate celelalte, precum și ordinea lor.

III. Dar în felul acesta nu putem proceda la infinit

Într-adevăr, lipsind prima cauză inteligentă și orânduitoare, nimic nu ar fi ordonat, ceea ce este în contradicție cu faptul ordinii din lume.

1. Există deci o primă cauză care așază toate în ordine și le dă un scop. Ordinea aceasta fiind esențială, cauza inteligentă va stăpâni însăși esențele tuturor lucrurilor. Această primă cauză este deci creatoare a esenței tuturor lucrurilor. Creația însă cere infinitate. Deci această supremă cauză și inteligentă este, totodată, infinită.

În concluzia generală, deci Dumnezeu este: I. Primul motor. II. Prima cauză necauzată. III. Ființa absolut necesară prin ea însăși. IV. Perfecțiunea însăși. V. Inteligență supremă și infinită.

Dumnezeu este în același timp inteligent, independent și distinct de lume. Aceste trei atribute constituind ceea ce numim „persoană”, urmează de aici că ființa supremă are personalitate, este deci un Dumnezeu personal. El păstrează cu lumea creată raporturile dintre Creator și creatură, rămânând veșnic în afară și deasupra ei. În lumina celor expuse se vede clar cât de greșită este supoziția panteismului și a materialismului, care confundă pe Dumnezeu cu lumea sau lumea cu Dumnezeu.

Răspuns la obiecțiunea I: La obiecțiunea din partea răului sfântul Augustin spune: „Dumnezeu fiind nemărginit de bun, nu ar lăsa nici de cum să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât chiar din rău să facă bine”. Este deci conform cu nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, când permite a fi rele și din ele face să nască binele.

Răspuns la obiecțiunea a II-a: Trebuie să atribuim, de asemenea, lui Dumnezeu, care este prima cauză, tot ce face natura cauzată. În același fel efectele libere trebuie și ele să fie atribuite unei cauze mai înalte decât rațiunea și voința umană, căci acestea sunt schimbătoare și pot greși după cum s-a arătat în răspuns. Sfânta Scriptură, în special Cartea Înțelepciunii, a găsit un vast izvor de inspirație în această inteligență divină, pretutindeni frecventă și ultima cauză a întregului univers.»

(Din Anton Durcovici, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), texte editate de Wilhelm Dancă, Editura Sapientia, Iași 2008, 78-98).

[1] Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, I, 1 şi 3.

[2] Aristotel, Analiticele posterioare, I, 3, 72b 18.

[3] Anselm, Proslogion, 2, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca 1996, 13.

[4] Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005b 11.

[5] Aristotel, Analiticele posterioare, I, 10, 76b 23.

[6] Boethius, Tratate teologice, 2.

[7] Cf. Ia, q. 3 a. 4.

[8] Cf. Summa contra gentiles, I, 20, Aristotel, Fizica, I, 4, 187a 12, Maimonide, Călăuza rătăciţilor, I, 53. dar şi Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, VIII, 2 şi 5, Despre erezii, 46, 50 şi 86, Despre Geneză în sens literal, X, 25.

[9] Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, I, 4.

[10] Este vorba de o demonstrație care cuprinde în întregime esența, nu doar simpla existență a unui obiect.

[11] Quia este demonstrația care se sprijină doar pe simplul fapt al existenței unui lucru. Ambele modalități de demonstrație – propter quid şi quia – provin de la Aristotel, Despre suflet, II, 2, 413a 11 sqq.

[12] Cf. Ia, q. 13, a. 1.

[13] Aristotel, Metafizica, II, 1, 993b 30.

[14] Aristotel, Metafizica, II, 1, 993b 25.

[15] Augustin, Manualul, 2.