Wilhelm Dancă

Experiența mistică originală a sfintei Tereza a Pruncului Isus

Rezumat: Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe a trăit nouă ani în mănăstirea de la Lisieux, între 1888 și 1897, în mod fizic separată de lumea exterioară, într-un regim de clauzură, dar solidară din punct de vedere mistic cu oamenii necredincioși din afara mănăstirii. A împărtășit condiția acestora prin încercări și dubii în ce privește credința în Dumnezeu și prin dorința clară de a avea harul „să stea la masa necredincioșilor”. A trecut de la modul de a fi „un dumnezeu” fără Dumnezeu la „un dumnezeu” cu Dumnezeu prin iubire. Această punte poate fi folosită și astăzi, dacă se pune problema trecerii de la necredință la credință. Într-adevăr iubirea luminează întunericul omului fără Dumnezeu și-i deschide calea spre adevărata lui rațiune de a fi.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus a cunoscut neajunsurile necredinței în Dumnezeu, deși de la vârsta de cincisprezece ani și până la moarte (1897) a trăit doar în mănăstirea de la Lisieux (Franța), pentru că a dorit să stea la masă cu necredincioșii și s-a rugat pentru ei. Societatea franceză din acea vreme se confrunta cu fenomenul ascensiunii ateismului. Anumite curente de gândire, cum ar fi scientismul, pozitivismul, raționalismul propuneau modele de viață individuală și socială făcând abstracție de Dumnezeu. Astăzi alte curente culturale, care au izvorât din cele de mai înainte și se numesc fie nihilism, fie relativism, fie existențialism, fie open society sau în alt fel, susțin posibilitatea construirii unei lumi etsi Deus non daretur (ca și cum Dumnezeu nu ar exista). Din fericire sistemele politice, sociale și culturale bazate pe aceste curente de gândire trec printr-o criză profundă. Golul lăsat de căderea modelelor de viață socială într-o singură dimensiune (materialism, istorism, comunism și capitalism etc.) trebuie umplut cu ceva. Oamenii necredincioși simt și ei nevoia de sens, de aceea au devenit, parcă, mai puțin agresivi, mai dispuși la dialog. Oricum atât credincioșii cât și necredincioșii din vremurile noastre, care mai curând sunt agnostici, în aparență indiferenți, sau credincioși deficitari, simt nevoia de a descoperi rațiunile vieții. În acest context, mesajul sfintei Tereza a Pruncului Isus mi se pare actual, fiindcă a fost o sfântă a Iubirii, iar altă motivație mai bună pentru a trăi decât Iubirea nu există. Cred că zidul necredinței, mai puternic în exterior decât zidul Berlinului, ar putea fi dărâmat prin suflul cald al Iubirii^[1].

Actualitatea mesajului sfintei Tereza se justifică, în afară de exigențele contextului religios, și prin alte trei caracteristici ale vieții sale: a fost solidară cu oamenii păcătoși și atei din vremea ei, a traversat ea însăși valea întunecată a slăbirii sau a pierderii credinței și a parcurs calea mică spre Dumnezeu prin Iubire. Neîndoielnic, aceste aspecte sunt strâns legate între ele, dar aici le voi separa pentru a sublinia mai mult forța lor de atracție și puterea învățăturii pe care o transmit. După cum se știe, datorită simplității mesajului ei, Tereza a devenit sfânta cea mai populară din zilele noastre, fiind cunoscută nu doar de numeroși catolici de pe cele cinci continente ale globului, ci și de ortodocși, protestanți și chiar de musulmani.

Intuițiile sale profunde despre credință și despre misiunea ei în Biserică sunt descrise în cartea Istoria unui suflet (1898), o carte autobiografică în care Tereza descrie etapele experienței sale religioase (manuscrisul A), chemarea sa în Biserică (manuscrisul B) și completarea amintirilor despre viața sa în mănăstirea carmelitană de la Lisieux (manuscrisul C)[2]. Despre solidaritatea cu cei păcătoși și necredincioși, care a devenit pentru mica Tereza un fel de rațiune de a fi în Carmel, iată o mărturie din 1897, cu puțin timp înainte de a muri: „Doamne, copilul vostru a înțeles lumina voastră divină, vă cere iertare pentru frații săi, primește să mănânce cât timp veți dori pâinea durerii și nu vrea să se ridice de la această masă plină de amărăciune unde mănâncă săracii păcătoși decât în ziua pe care ați stabilit-o”[3].

Iar ceva mai departe, după ce i-a mărturisit Domnului că este gata să-și verse ultima picătură de sânge pentru a spune că există un Cer, a adăugat: „I-am spus că sunt fericită să nu mă bucur de acest Cer frumos pe pământ până când nu-l va deschide pentru veșnicie săracilor necredincioși”[4]. Potrivit ultimelor cuvinte culese de surorile din mănăstire și scrise de Maica Agneza[5], sfânta Tereza îi cerea lui Dumnezeu înainte de a muri: „Dacă bunul Dumnezeu va asculta dorințele mele, îmi voi trăi Cerul meu pe pământ până la sfârșitul lumii. Da, vreau să-mi trăiesc Cerul meu făcând bine pe pământ”[6]. Dar cum a ajuns Tereza la conștiința universalității misiunii sale și, în special, la sensibilitatea față de cei păcătoși și atei?

Umanitatea sa îmbogățită și, ulterior, devenită universală a fost rodul purificării, eliberării prin fidelitatea neclintită față de Iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Această fidelitate s-a văzut într-un chip deosebit în anii de încercare a credinței, când iubirea a fost și a rămas singura realitate care a contat cu adevărat. Astfel, în timpul exercițiilor spirituale din 1896, meditând capitolul 13 din prima scrisoare a sfântului Paul către Corinteni, Tereza a mărturisit că a înțeles care este vocația sa: „Am înțeles că dacă Biserica are un corp, compus din diferite membre, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipsește, am înțeles că Biserica are o Inimă și că această Inimă arde de Iubire. Am înțeles că doar Iubirea face să se miște membrele Bisericii (…). Am înțeles că Iubirea cuprinde toate vocațiile, că Iubirea este totul, că ea îmbrățișează toate timpurile și toate locurile … într-un cuvânt că este Veșnică! Atunci într-un puseu al bucuriei mele delirante am strigat: O Isuse, Iubirea mea … în sfârșit am descoperit vocația mea, chemarea mea este Iubirea!”[7].

Această mărturie a fost scrisă în 8 septembrie 1896, la un an și câteva luni după ce se oferise ca victimă de ispășire completă Iubirii milostive a lui Dumnezeu (9 iunie 1895). Începând cu acea zi, a avut o singură grijă: să crească mereu în legătura sa cu Dumnezeu prin jertfa de sine ca răspuns la darul lui Cristos. Lucrul acesta a fost vizibil în toate activitățile sale, în toate devoțiunile și rugăciunile sale, dar mai ales în suferințele fizice și spirituale care s-au abătut asupra ei, din 3 aprilie 1896 și până la moarte, în 30 septembrie 1897. După cum se știe, a suferit de plămâni, hemoptizie, o boală cumplită care îi provoca sete, febră, transpirație, cangrene intestinale. A murit prin sufocare, fiindcă îi rămăsese sănătos doar jumătate de plămân. Spiritual, chinurile sale au însemnat absența mângâierile sufletești de mai înainte și un fel de pierdere a credinței. Oare să existe vreo legătură între simțirea absenței lui Dumnezeu și suferința fizică? Dacă privim la cele întâmplate cu Isus în timpul suferințelor sale pe cruce, răspunsul este da. Totuși, noaptea credinței la sfânta Tereza are ceva special, nu este o veritabilă noapte a credinței, fiindcă, deși simte gustul deznădejdii, amărăciunii, atracția și oroarea neantului, iubirea lui Dumnezeu rămâne[8]. Pe scurt, experiențele mistice ale dispariției lui Dumnezeu au condus-o pe sfânta Tereza la înțelegerea faptului că există oameni fără credință. Lucrul acesta nu i-a fost clar de la bun început: „nu puteam să cred că ar exista necredincioși care să nu aibă credință”[9]. Iar ceva mai târziu, se ruga astfel: „Ca toți cei ce nu sunt deloc luminați de flacăra luminoasă a Credinței să o vadă în cele din urmă luminând”[10].

Dar conștientizarea experienței concrete a ateismului a fost dureroasă și terifiantă: „Când vreau să-mi odihnesc inima mea obosită de întunericul ce-o înconjoară amintindu-mi de țara luminoasă spre care aspir neliniștea se dublează, mi se pare că întunericul împrumută vocea păcătoșilor și îmi spune bătându-și joc de mine:  – Tu visezi lumina, o patrie înmiresmată de cele mai suave parfumuri, tu visezi posesia eternă a Creatorului care a făcut toate aceste minunății, tu crezi să ieși într-o zi din cețurile ce te înconjoară, înainte, mergi înainte, bucură-te de moartea care îți va dărui nu ceea ce speri, ci noaptea cea mai adâncă, noaptea neantului”[11].

Când a aniversat doi ani de la oferirea ei ca victimă de ispășire, a constat: „De un an de zile încoace cred că am făcut cele mai multe acte de credință din toată viața mea”[12]. Iar câteva rânduri mai jos, adăuga: „Când preamăresc fericirea Cerului, posesia veșnică a lui Dumnezeu, nu simt nici un fel de bucurie, căci preamăresc pur și simplu ceea ce eu vreau să cred. Câteodată, e adevărat, o rază de soare foarte mică vine să lumineze întunericul meu, și atunci criza încetează pentru o clipă, dar apoi amintirea acelei raze în loc să-mi provoace bucurie face ca întunericul meu să fie și mai dens”[13].

Deci în spatele crizei credinței la sfânta Tereza se află necredința contemporanilor săi, care o provoacă, dar nu-i distruge credința proprie. Comparându-se cu o mică pasăre care dorește să scruteze soarele divin, Tereza spune: „nimic nu ar putea să o înspăimânte, nici vântul, nici ploaia, și dacă nori negri ascund Steaua Iubirii, mica pasăre nu-și va schimba locul, știe că dincolo de nori Soarele său strălucește mereu”[14].

Rostul experienței necredinței este acela ca Tereza să o retrăiască și să i-o ofere lui Dumnezeu prin iubire. Mesajul pare să fie clar: necredincioșii nu pot fi convertiți prin raționamente intelectuale sau prin argumente apologetice, deși sunt importante pentru înlăturarea pietrei de pe mormântul inteligenței lor. Trecerea de la „a fi un dumnezeu fără Dumnezeu” la „a fi un dumnezeu cu Dumnezeu”[15] se face în, cu și prin iubire. Împreună cu sfânta Tereza, cu sfântul Ioan Paul II susțin cu tărie că nimeni nu poate trăi fără iubire și doar iubirea este vrednică de crezare. Da, iubirea poate să-i deschidă inima omului și să-l conducă la poarta credinței, la a fi un dumnezeu cu Dumnezeu.

Wilhelm Dancă

[1] Vezi Paul Poupard, „Thérèse de Lisieux: La force de l’amour pour le monde de l’incroyance”, în: Centre Notre-Dame de Vie, Thérèse de l’Enfant-Jésus Docteur de l’Amour, Editions du Carmel, 1990, pp. 297-312.

[2] Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, Editions du Cerf et Desclée de Brouwer, Paris 1992. Vezi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Istoria unui suflet, trad. Cosma Eusebiu și Marina Fara, Editura Pauline, București 2003.

[3] Manuscris C, 6 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 241-242.

[4] Manuscris C, 7 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 241.

[5] Vezi Le „Carnet Jaune”, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 991-1147.

[6] Le „Carnet Jaune”, 17.7.

[7] Manuscris B, 3 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 225-226.

[8] Vezi Hans Urs von Balthasar, Thérèse de Lisieux, Paris 1973.

[9] Manuscris C, 5 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 241.

[10] Manuscris C, 6 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 241-242.

[11] Manuscris C, 6 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 242-243.

[12] Manuscris C, 7 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, p. 243.

[13] Manuscris C, 7 v°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 243-244.

[14] Manuscris B, 5 r°, în: Thérèse de l’Enfant-Jésus et de la Sainte-Face, Œuvres complètes, pp. 229-230.

[15] Vezi Maurice Blondel, L’Action. Essai d’une critique de la vie et d’une science de la pratique, PUF, Paris 1973, pp. vii-xxv.