Wilhelm Dancă

În parabola fiului risipitor pe care am ascultat-o astăzi este vorba despre trei feluri de iubire. Prima este iubirea Tatălui, a doua este iubirea de copil a fiului răzvrătit și a treia se referă la iubirea adolescentină a fiului mai mare. În termenii lui Erich Fromm, parabola fiului risipitor ilustrează doar două feluri de iubire, și anume iubirea infantilă și iubirea matură. Iubirea infantilă este susținută de principiul potrivit căruia iubesc pentru că sunt iubit. Iar iubirea matură se bazează pe un alt principiu, adică sunt iubit pentru că iubesc.

La cele două forme de iubire imature parabola fiului risipitor propune o singură soluție: terapia libertății. Plecarea fiului risipitor din casa Tatălui este motivată de dorința libertății. În aceeași situație este și fiul mai mare care, rămânând acasă, voia să fie liber. Dar ambii au pierdut sensul libertății care, printre altele, înseamnă relație deschisă, matură, responsabilă cu aproapele, nu idolatrie, egoism, subjugare sau sclavie.

Fiul risipitor ajunge într-o stare cumplită de degradare. Și-a risipit averea cultivând forme de iubire care nu angajează. A căutat pur și simplu afecțiunea ca atare, fără să-i pese de faptul că, în lipsa relației responsabile cu aproapele, afecțiunea poate să ucidă. A devenit sclavul lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit pentru că le-a tratat ca pe niște obiecte de consum.

Fiul mai mare s-a enervat din cauza iubirii milostive, fără discriminare, nemărginite a Tatălui. Cum să te porți la fel față de cei buni și față de cei răi? Nu este admisibil, își zicea fratele mai mare. Era sclavul invidiei, iubirii prin comparație, iubirii capriciu, iubirii comerciale – îți dau (fidelitate, bani, muncă etc.) ca să-mi dai (iedul, trupul, mintea, inima etc.). Nu a simțit că inima Tatălui era toată și pentru totdeauna cu el.

Câteva expresii din parabola fiului risipitor merită să fie meditate în cursul săptămânii următoare.

Prima: Tatăl „le-a împărțit averea” (Lc 15, 12), deși putea să nu le-o împartă. Asta înseamnă că Dumnezeu este liber, iar noi nu-l putem iubi decât în libertate. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu din constrângere sau din teamă.

A doua: fiul risipitor „a plecat într-o țară îndepărtată” (Lc 15, 13). Și noi trebuie să plecăm dacă „acasă” înseamnă absența libertății. Nu putem rămâne acasă pe bază de compromisuri. Va fi mult mai greu să ne eliberăm de lanțul cedărilor compromițătoare și să redobândim bucuria libertății.

A treia: fratele mai mare „s-a mâniat și nu voia să intre” (Lc 15, 28). Fiul mai mare este inflexibil. Are o iubire contractualistă. Prin această parabolă Isus ne invită să riscăm, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Pe cale de consecință erorile, chiar și păcatele ne pot face mai umani și ne pot apropia de Dumnezeu. Detalii în predica de mai jos.