Wilhelm Dancă

«După cum vedem că într-un singur om este un singur suflet și un singur corp și, totuşi, că are diferite membre, tot la fel Biserica Catolică este un singur corp, dar are diferite membre. Dar sufletul care dă viață acestui corp este Spiritul Sfânt. Astfel, după credința în spiritul sfânt, ni se porunceşte să credem în sfânta Biserică Catolică. De aceea, se adaugă în simbol: sfânta Biserică Catolică. În legătură cu aceasta trebuie să știm că Biserica înseamnă adunare. Din acest motiv, Biserica sfântă este aceeaşi cu adunarea credincioșilor și oricare creștin este asemenea unui membru al Bisericii înseşi, despre care se spune în Ecleziasticul, 51, 31: apropiați-vă de mine, voi care sunteți lipsiți de învățătură și adunați-vă la școală. Această sfântă Biserică are patru atribute: este una, este sfântă, este Catolică, adică universală, şi este puternică și stabilă.

Unitatea Bisericii

În legătură cu primul, trebuie știut că, deşi diferiți eretici au dat naștere la diferite secte, totuşi ele nu aparțin Bisericii, pentru că acestea sunt divizate în părți, pe când Biserica este una, [potrivit cu] Cântarea Cântărilor, 6, 8: una este porumbița mea, frumusețea mea. Unitatea Bisericii provine din următoarele trei cauze.

1). Mai întâi, din unitatea credinței. Căci toți creștinii care fac parte din corpul Bisericii cred același [adevăr, potrivit cu] I Corinteni, 1, 10: același [adevăr] să-l spuneți toți și să nu fie între voi schisme, [şi cu] Efeseni, 4, 5: un singur Dumnezeu, o singură credință, un singur botez.

2). În al doilea rând, din unitatea speranței, pentru că toți au fost întăriţi într-o unică speranță de a ajunge la viața eternă, şi de aceea zice Apostolul, în Efeseni, 4, 4: un singur corp și un singur spirit, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre.

3).  În al treilea rând, din unitatea carității, pentru că toți se unesc în iubirea de Dumnezeu și unul cu celălalt în iubirea reciprocă, [potrivit cu] Ioan, 17, 22: gloria pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una, după cum și noi una suntem. Astfel, se vede când iubirea este adevărată, când membrele se îngrijesc unele de celelalte și când suferă unele pentru celelalte, [potrivit cu] Efeseni, 4, 15-16: în caritate, să creștem în toate privințele, în acela care este capul, Christos: din el corpul întreg se încheagă și se leagă prin contribuția fiecărei încheieturi potrivit lucrării proprii fiecărui membru, iar corpul crește spre edificarea lui în caritate; pentru că, potrivit harului dăruit de Dumnezeu, fiecare trebuie să îl servească pe aproapele său. De aceea, nimeni nu trebuie să dispreţuiască [Biserica], dar nici să îndure să fie îndepărtat şi expulzat din această Biserică, pentru că nu este decât o singură Biserică în care oamenii se pot salva, așa după cum în afara arcei lui Noe nimeni nu a putut să se salveze.

Sfințenia Bisericii

În legătură cu al doilea [atribut], trebuie ştiut că există și o altă adunare, și anume aceea a celor care produc răul, [potrivit cu] Psalmul, 25, 5: am urât Biserica celor care produc răul. Dar aceasta este rea, pe când Biserica lui Christos este sfântă; în I Corinteni 3, 17, Apostolul [spune]: templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acesta sunteți voi, de aceea se spune, sfânta Biserică. Dar credincioșii acestei adunări se sfințesc din următoarele patru motive.

1). Mai întâi, pentru că, așa după cum Biserica se consacră, se spală din punct de vedere material, tot la fel și credincioșii sunt spălați cu sângele lui Christos, [potrivit cu] Apocalipsa, 1, 5: ne-a iubit pe noi și ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele său, [şi cu] Evrei, 13, 12: Isus, pentru a sfinți poporul prin sângele său, a suferit în afara porții.

2). Al doilea, din ungere, pentru că, așa după cum Biserica este unsă, tot la fel și credincioșii sunt unși cu o ungere spirituală, ca să se sfințească; altfel, nu ar fi creștini; căci Christos înseamnă „uns”. Această ungere este harul spiritului sfânt, [potrivit cu] II Corinteni, 1, 21: care ne-a uns pe noi, Dumnezeu, şi [cu] I Corinteni, 6, 11: ați fost sfințiți în numele Domnului nostru Isus Christos.

3). Al treilea, din locuirea Treimii, căci oriunde Dumnezeu își fixează locuirea, locul acela este sfânt. De aceea, în Geneza, 28, 16 [se afirmă]: cu adevărat locul acesta este sfânt, iar în Psalmul, 92, 5: casei tale i se cuvine sfințenia, Doamne.

4). Al patrulea, datorită invocării lui Dumnezeu, [potrivit cu] Ieremia, 14, 9: tu, însă, în noi ești, Doamne, iar numele tău este invocat asupra noastră. Așadar, trebuie să ne temem ca, după o asemenea sfințire, să nu pătăm prin păcat sufletul nostru, care este templul lui Dumnezeu. Apostolul, în I Corinteni, 3, 17, [spune]: dacă cineva va distruge templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va distruge pe el.

Catolicitatea Bisericii

Referitor la al treilea [atribut] al Bisericii trebuie să știm că Biserica este catolică, adică universală.

1). Mai întâi, în privința locului, pentru că este în toată lumea, contrar [a ceea ce susțin] donatiștii, [potrivit cu] Romani, 1, 8: credința voastră se vestește în toată lumea, [şi cu] Marcu, 16, 15: mergeți în toată lumea, predicați Evanghelia la toată creatura. În vechime, Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea, dar acum în toată lumea. Dar această Biserică are trei părți. Una este pe pământ, alta este în cer, iar a treia este în purgator.

2). În al doilea rând, este universală în privința condiției oamenilor, pentru că nimeni nu este respins să facă parte din ea, nici domnul, nici servul, nici bărbatul, nici femeia, [potrivit cu] Galateni, 3, 38: nu mai este bărbat nici femeie.

3). În al treilea rând, este universală în privința timpului. Căci unii spuseseră că Biserica trebuie să dureze până la un moment dat. Dar lucrul acesta este fals, fiindcă această Biserică a început în timpul lui Abel și va dura până la sfârșitul lumii, [potrivit cu] Matei, 28, 20: iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Dar, după sfârșitul veacului va rămâne în cer.

Stabilitatea Bisericii

În legătură cu al patrulea [atribut], trebuie știut că Biserica este stabilă.

1). Se spune, însă, că o casă este stabilă mai întâi dacă are temelii bune. Dar temelia principală a Bisericii este Christos. Apostolul, în I Corinteni, 3, 11, [afirmă]: nimeni nu poate să pună altă temelie în afara celei care a fost pusă deja, iar aceasta este Christos Isus. Pe de altă parte, temelia secundară sunt apostolii și învăţătura lor, şi de aceea ea este stabilă: de aceea se spune în Apocalipsă, 31, 15 că cetatea avea douăsprezece temelii și pe ele erau scrise numele celor doisprezece apostoli. Şi de aici vine faptul că Biserica este numită „apostolică”, şi tot de aici mai provine şi faptul că, pentru a semnifica stabilitatea acestei Biserici, fericitul Petru este numit „capul” [ei].

2). În al doilea rând, stabilitatea unei case se manifestă prin faptul că nu poate fi distrusă chiar dacă este zguduită. Dar Biserica nu a putut fi distrusă niciodată: nici de persecutori (dimpotrivă, chiar dacă persecuțiile au durat, ea s-a dezvoltat mai mult, iar cei care o persecutau, precum şi cei pe care ea îi persecuta au slăbit, [potrivit cu] Matei, 21, 44: cine va cădea peste această piatră va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera); nici de erori (dimpotrivă, cu cât erorile au năvălit mai mult, cu atât mai mult s-a arătat adevărul, [potrivit cu] II Timotei, 3, 8: oameni stricați la minte, osândiți cât privește credința; dar nu vor ajunge prea departe); nici de tentațiile demonilor (căci Biserica este ca un turn în care se refugiază oricine luptă împotriva diavolului, [potrivit cu] Proverbe, 18, 10: turn foarte puternic este numele Domnului). Şi de aceea, diavolul se străduiește în principal să o distrugă, dar nu reușește, pentru că Domnul a spus în Matei, 16, 18: iar porțile iadului nu o vor învinge, ca și cum ar spune: vor lupta împotriva ta, dar nu vor învinge. Și de aici vine faptul că doar Biserica lui Petru (de partea căruia a revenit Italia întreagă, când discipolii fuseseră trimiși să predice) a fost mereu stabilă în credință, iar în timp ce în alte părți sau nu există nici o credință, sau este amestecată cu multe erori, Biserica lui Petru este şi de veghe în credință și curățată de erori. Nici nu este de mirare că Domnul i-a zis lui Petru, în Luca, 22, 32: eu m-am rugat pentru tine, Petre, ca să nu scadă credința ta.»

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 159-167.

La întrebarea „Cum are loc nașterea Cuvântului?”, sfântul Toma de Aquino a dat următorul răspuns:

„(…) trebuie știut că, fiind diferite, lucrurile au diverse moduri de naștere. Însă nașterea lui Dumnezeu este diferită de naşterea celorlalte lucruri, motiv pentru care nu putem să ne facem o idee despre nașterea lui Dumnezeu decât prin [analogia cu] nașterea celui care, între creaturi, ajunge în mai mare măsură la asemănarea cu Dumnezeu. Dar nimic nu este atât de asemănător ca sufletul uman cu Dumnezeu, după cum s-a spus. Modul de a da naștere în suflet are loc în felul următor: omul, prin sufletul său, gândește ceva, care e numit ‘conceptul’ intelectului; iar un asemenea concept se naște din suflet ca de la un tată şi este numit ‘cuvânt’ al intelectului, sau al omului. Așadar, sufletul, gândind, dă naștere cuvântului său. La fel, nici fiul lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu; nu ca un cuvânt rostit în exterior, pentru că acela trece, ci ca un cuvânt conceput în interior. Şi de aceea, cuvântul însuşi al lui Dumnezeu este de aceeaşi natură cu Dumnezeu şi este egal cu Dumnezeu. Din acest motiv, vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi fericitul Ioan a distrus trei erezii. Mai întâi, erezia lui Fotin, care a fost atinsă deja, atunci când spune: la început era Cuvântul; în al doilea rând, a lui Sabellius, când spune: și Cuvântul era la Dumnezeu; în al treilea rând, a lui Arius, când spune: și Cuvântul era Dumnezeu.

Dar cuvântul este în noi într-un fel și într-un alt fel este în Dumnezeu. Căci în noi, cuvântul nostru este un accident, pe când în Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu este la fel cu Dumnezeu însuși, pentru că nu există în Dumnezeu nimic care să nu fie esența sa. Dar nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu are cuvântul său, pentru că ar însemna că Dumnezeu ar fi întru totul nesocotit. Şi de aceea, după cum el a fost mereu Dumnezeu, tot la fel și Cuvântul său. Dar după cum artizanul face toate lucrurile potrivit formei pe care o gândește mai înainte în inima sa, iar această [formă] este cuvântul său, tot aşa și Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvântul său, ca printr-o artă a sa, [potrivit cu] Ioan,1, 3: toate au fost făcute prin el.

Referitor la învățătura care decurge din acest mister, Toma a precizat:

„1). Dacă, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu, și dacă toate celelalte cuvinte ale lui Dumnezeu sunt o anumită similitudine a acestui Cuvânt, atunci trebuie, în primul rând, să ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este semnul că îl iubim pe Dumnezeu: dacă ascultăm cu plăcere cuvintele lui.

2). În al doilea rând, trebuie să credem în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu locuiește în noi, adică Christos, care este cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul, în Efeseni, 3, 17, [spune] să locuiască Christos prin credință în inimile voastre, iar în Ioan, 5, 38, [se spune]: nu aveți în voi cuvântul lui Dumnezeu care rămâne.

3). În al treilea rând, trebuie să medităm mereu asupra cuvântului lui Dumnezeu care rămâne în noi, pentru că trebuie nu doar să credem, ci și să medităm, altfel nu ne-ar fi de folos. Iar o asemenea meditație este foarte utilă contra păcatului, potrivit cu Psalmul 118, 11: în inima mea am ascuns cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc față de tine, iar despre bărbatul drept se spune în Psalmul 1, 2: la legea lui meditează ziua și noaptea. De asemenea și despre Fericita Fecioară se zice, în Luca, 2, 51: păstra toate aceste cuvinte punându-le alături în inima ei.

4). În al patrulea rând, omul trebuie să comunice altora cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-i, predicându-i și înflăcărându-i. [Spune] Apostolul în Efeseni, 4, 29: să nu iasă nici un cuvânt rău din gura voastră, ci doar ceea ce este bun spre edificare. Tot el [afirmă] în Coloseni, 3, 16: cuvântul lui Christos să locuiască în voi în mod abundent, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții. Tot el, în II Timotei, 4, 2, [spune]: predică cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, argumentează, imploră, ceartă, cu toată răbdarea și învățătura.

5). În fine, cuvântul lui Dumnezeu trebuie pus în faptă, [potrivit cu] Iacob, 1, 22: să fiți oameni care pun în faptă cuvântul, nu doar care îl ascultă, înșelându-vă pe voi înșivă.

Fericita Maria a slujit aceste cinci [datorii], pe rând, prin naşterea din ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Căci mai întâi a ascultat, [potrivit cu] Luca, 1, 38: Spiritul Sfânt va veni asupra ta; apoi a consimțit prin credință, [potrivit] aceluiaşi [capitol], 38: iată roaba Domnului; în al treilea rând l-a primit și l-a purtat în uter; în al patrulea rând l-a adus la lumina zilei și l-a născut; în al cincilea rând l-a hrănit și l-a alăptat, de aceea Biserica cântă [despre ea]: unica fecioară care l-a alăptat pe însuși regele îngerilor la sânul ei umplut din cer.”

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 83-87.

SFÂNTUL TOMA DE AQUINO DESPRE IUBIREA DUȘMANILOR

La întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca dușmanii să fie iubiți, sfântul Toma de Aquino a răspuns, zicând că: «trebuie spus că iubirea dușmanilor poate fi cercetată sub trei aspecte. Sub primul aspect, dușmanii să fie iubiți întrucât sunt dușmani; și acest fel este greșit și repugnă carității, fiindcă aceasta înseamnă a iubi răul altuia. Sub al doilea aspect, se poate recunoaște iubirea dușmanilor după natura (lor), dar în mod universal. Și în felul acesta iubirea dușmanilor vine din necesitata carității, adică iubind cineva pe Dumnezeu și pe aproapele, să nu-i excludă pe dușmanii săi de la această generalitate a iubirii aproapelui. Sub al treilea aspect, se poate considera iubirea dușmanilor în special, adică să fie mișcat cineva în mod special de o mișcarea a iubirii către dușman. Și aceasta ține nu ține de necesitatea carității în mod absolut, pentru că nici a fi mișcat de mișcarea iubirii în special către oricare dintre oameni nu ține de necesitatea carității, pentru că asta ar fi imposibil. Ține totuși de necesitatea carității prin dispunere sufletească, adică omul să aibă sufletul pregătit să își iubească dușmanul în particular, dacă s-ar ivi necesitatea. Dar, ca omul să  împlinească acest lucru în act, adică să îl iubească pe dușman de dragul lui Dumnezeu fără o îmbinare a necesității, aceasta ține de perfecțiunea carității. Căci de vreme ce aproapele este iubit din caritate de dragul lui Dumnezeu, cu cât mai mult îl iubește cineva pe Dumnezeu, cu atât mai mult își arată iubirea față de aproapele, fără să îl împiedice vreo dușmănie. După cum, dacă cineva l-ar iubi mult pe un om, din dragoste față de acela i-ar iubi și pe fiii lui, chiar dacă i-ar fi dușmani.» (Sth II-II, a. 8.)

Iar la întrebarea dacă ține de necesitatea carității ca un om să arate față de dușman semne ori manifestări ale iubirii, sfântul Toma a formulat acest răspuns, zicând că: «manifestările și semnele carității provin din iubirea interioară și sunt proporționate cu aceasta. Dar iubirea interioară față de dușman în general ține de necesitatea absolută a poruncii; însă în particular nu în mod absolut, după pregătirea sufletească, cum am spus mai sus. Astfel că trebuie vorbit despre manifestarea sau semnul iubirii arătându-le în afară. Căci sunt anumite binefaceri sau semne ale iubirii pe care le arătăm semenilor în general, de exemplu când cineva se roagă pentru toți credincioșii sau pentru tot poporul, sau când cineva face pe socoteala lui un bine întregii comunități. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri ori semne ale iubirii ține de necesitatea poruncii, căci, dacă nu s-ar manifesta față de dușmani, atunci ar avea chipul vânăt la răzbunării, împotriva căreia se spune în Levitic, 19, 18: să nu ceri răzbunare, și să nu îți amintești nedreptatea cetățenilor tăi. Altele sunt însă binefacerile ori semnele iubirii p e care le arată cineva în mod particular față de anumite persoane. Și a arăta dușmanilor asemenea binefaceri sau semne de iubire nu ține de necesitatea mântuirii decât prin dispunerea sufletului, adică să li se vină în ajutor sub condiția necesității, cum se spune în Proverbe, 25, 21: dacă a flămânzit dușmanul tău, hrănește-l; dacă însetează, dă-i să bea. Dar faptul de a manifesta astfel de binefaceri față de dușmani în afara condiției necesității ține de perfecțiunea carității, prin care cineva nu numai că se ferește să fie învins de rău, ceea ce aparține necesității, ci vrea chiar ca el să învingă răul în cel bun, ceea ce aparține chiar perfecțiunii, atât timp, adică, cât nu se ferește doar să nu fie deturnat spre ură din cauza nedreptății suferite, ci intenționează chiar să-l atragă pe dușman către iubirea sa datorită binefacerilor sale.» (Sth II-II, a. 9.)

Fragment luat din Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, aa. 8-9. Vezi traducerea românească, Alexander Baumgarten (coord.), Ed. Polirom, Iași 2017, pp. 198-199.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 februarie 2017 (Duminica a VII-a, Anul A):

Istoria și credința ne spun că sfântul Toma de Aquino a început să-l „vadă pe Dumnezeu” față către față în 7 martie 1274, la mănăstirea cisterciană din Fossanova, în apropiere de orașul Terracina (Italia), acolo unde, din cauze necunoscute, și-a încheiat drumul vieții pământești. Când vorbim despre nașterea obișnuită a unui om, spunem și înțelegem că acesta a văzut lumina zilei într-un anumit loc și într-o anumită zi. Tot la fel, vorbind despre nașterea pentru cer a sfântului Toma, putem spune și înțelege că acesta a văzut lumina lui Dumnezeu în 7 martie 1274 la Fossanova. Se împlinesc anul acesta 743 de ani de la moartea lui. Nu este o cifră semnificativă, însă aniversarea trecerii lui din această lume este o bună ocazie de a ne aminti învățătura sa despre existența și calitățile lui Dumnezeu. Iată un fragment din Expunere la simbolul apostolilor:

«Dintre toate adevărurile pe care credincioșii trebuie să le creadă, primul este acela de a crede anume că există un singur Dumnezeu. Trebuie, însă, să luăm în considerare ce înseamnă numele acesta de ‘Dumnezeu’. Într-adevăr, el nu înseamnă altceva decât guvernatorul și supraveghetorul tuturor lucrurilor. Prin urmare, crede că Dumnezeu există acela care crede că toate lucrurile acestei lumi sunt guvernate de el și sunt supuse privegherii sale. Cine crede că toate provin din întâmplare, acesta nu crede că Dumnezeu există. Însă nu poate fi nimeni atât de nebun încât să nu creadă că lucrurile naturale sunt guvernate, privegheate și rânduite, câtă vreme ele au loc într-o anumită ordine și la anumite intervale. Căci noi vedem că soarele, luna, stelele și toate celelalte lucruri naturale respectă un curs determinat, ceea ce nu s-ar petrece dacă ele ar exista din întâmplare. De aceea, dacă ar fi cineva care nu ar crede că Dumnezeu există, acela ar fi nebun, [potrivit cu] Psalmul 13, 1: a spus nesocotitul în inima sa: nu este Dumnezeu!

Însă există unii care, deși cred că Dumnezeu guvernează și rânduiește lucrurile naturale, nu cred, totuși, că Dumnezeu este supraveghetorul actelor umane: adică aceștia cred că actele umane nu sunt rânduite de Dumnezeu. Motivul acestui fapt este că ei văd în această lume cum cei buni sunt loviți de durere, iar cei răi prosperă. Lucrul acesta pare să excludă providența divină în ceea ce îi privește pe oameni. În numele acestora se zice în cartea lui Iob, 22, 14: umblă în toate părțile cerului, dar lucrurile noastre nu le vede. Dar așa ceva este o mare nebunie. Aceștia pot fi comparați cu cineva care, necunoscând medicamentul, vede că medicul îi prescrie unui bolnav apă, iar altuia vin, și anume potrivit cu ceea ce spune știința medicală, dar el crede că lucrul acesta se face la întâmplare, necunoscând știința medicală care recomandă lucrul respectiv pentru un motiv just, și de aceea acestuia i se dă vin, iar celuilalt apă. La fel stau lucrurile [și] cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, pentru un motiv just și în providența sa, rânduiește cele ce sunt necesare oamenilor. Și astfel, pe unii, deși sunt buni, îi lovește cu necazuri, iar pe unii, deși sunt răi, îi lasă să prospere. De aceea, cine crede că lucrul acesta provine din întâmplare este și este considerat nesocotit, fiindcă așa ceva nu are loc decât pentru că el nu cunoaște știința și cauza rânduielii divine, potrivit cu Iob, 11, 6: ca să îți arate ție secretele înțelepciunii și că de multe feluri este legea lui. Și de aceea trebuie să credem cu fermitate că Dumnezeu guvernează și rânduiește nu doar lucrurile naturale, ci și actele umane, [potrivit cu] Psalmul, 93, 7 și 9-11: și au spus, nu va vedea Domnul, nici nu va înțelege Dumnezeul lui Iacob. Înțelegeți voi cei nesocotiți din popor, iar voi, nebunilor, cândva să socotiți. Cel care a plantat urechea oare nu aude? Cel care a modelat ochiul oare nu vede? (…). Domnul cunoaște gândurile oamenilor. Așadar, le vede pe toate: și gândurile și cele ascunse ale voinței. Și, pentru acest motiv, oamenilor li se impune în mod special nevoia de a face binele, pentru că toate câte le gândesc și le fac sunt prezente în fața lui Dumnezeu. Apostolul [spune în] Evrei, 4, 13: toate sunt descoperite și deschise în fața ochilor lui.

Trebuie, însă, să credem că acest Dumnezeu, care rânduiește toate lucrurile și le guvernează, este doar unul. Motivul acestui fapt este acela că rânduiala lucrurilor umane este bună atunci când multitudinea lucrurilor este orânduită și guvernată doar de unul. Căci o mulțime de conducători conduce deseori la disensiuni între supuși; de aceea, pentru că guvernarea divină este superioară celei omenești, este limpede că guvernarea lumii nu este încredințată mai multor dumnezei, ci doar unuia.

Există însă patru cauze în urma cărora oamenii au fost conduși să admită existența mai multor dumnezei.

1. Prima este slăbiciunea intelectului uman. Căci oamenii care au avut o slăbiciune a intelectului și nu au fost în stare să treacă dincolo de realitățile corporale nu au crezut că poate să existe altceva dincolo de natura corpurilor sensibile. Și, în consecință, printre corpuri le-au pus să domine și să rânduiască lumea pe acelea care păreau să fie mai frumoase și mai demne dintre ele și le-au atribuit și devotat un cult divin. De felul acesta sunt corpurile cerești, adică soarele, luna și stelele. Acești oameni au fost în situația acelui individ care, mergând la curtea regală și voind să-l vadă pe rege, credeau că oricine este bine îmbrăcat sau era așezat în vreo funcție este regele. Despre aceștia se zice în Cartea înțelepciunii, 13, 2: pe soare și pe lună, sau pe cei care conduc mersul stelelor și al globului pământesc i-au considerat dumnezei, [iar] în Isaia, 51, 6: ridicați ochii voștri spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui asemenea acestora vor muri; dar mântuirea mea va rămâne în toate timpurile, și dreptatea mea nu va avea sfârșit.
2. A doua este lingușirea oamenilor. Voind să-i lingușească pe stăpâni și pe regi, unii le-au arătat lor onoarea datorată lui Dumnezeu, ascultând de ei și supunându-se lor în așa măsură încât pe unii după moarte i-au făcut chiar dumnezei, iar pe alții, în viață fiind, i-au numit ‘dumnezei’, [potrivit cu] Cartea Iuditei, 5, 29: oricare popor să știe că Nabucodonosor este dumnezeul pământului și că în afara lui nu există un altul.
3. A treia este afecțiunea carnală față de copii și rude: căci unii, din cauza unei iubiri prea mari pe care o aveau față de ai lor, le ridicau statui după moartea lor și, astfel, de aici s-a ajuns ca ei să venereze acele statui cu un cult divin. Despre ei se zice în Cartea înțelepciunii, 14, 2: căci oamenii devotați fie acțiunii, fie regilor, au impus pietrelor și lemnelor nume care nu li se poate da acestora.
4. A patra provine din răutatea diavolului. Căci el de la început a voit să fie considerat egal cu Dumnezeu, de aceea el însuși spune, în Isaia, 14, 13-14: mă voi ridica dinspre nord, în cer mă voi urca, și voi fi asemenea celui preaînalt. Nu a renunțat încă la această voință; de aceea, tot efortul său constă în a-i face pe oameni să-l adore și să-i ofere lui sacrificii, nu pentru că se bucură de un câine sau o pisică ce i se oferă, ci se bucură pentru faptul că i se acordă respect ca lui Dumnezeu. De aceea, el i-a zis lui Christos, în Matei, 4, 9: îți voi da toate acestea dacă, plecându-te, mă vei adora pe mine. De aici vine și faptul că, făcându-și apariția ca idoli, ei le răspundeau oamenilor anume a fi venerați ca dumnezei. Psalmul 95, 5 [afirmă]: toți dumnezeii popoarelor sunt diavoli, iar Apostolul, în I Corinteni, 10, 20, confirmă: ceea ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor, și nu lui Dumnezeu.

Chiar dacă acestea sunt lucruri oribile, totuși sunt uneori chiar mulți aceia care cad frecvent în aceste patru situații. Și chiar dacă nu cu gura sau cu inima, ei arată totuși prin fapte că ei cred în mai mulți dumnezei. Cei care cred că voința oamenilor poate fi influențată de corpurile cerești și cei care aleg anumite zile pentru faptele lor, aceștia consideră corpurile cerești că sunt dumnezei și se lasă dominați de alte realități, iar [atunci] construiesc astrolabe, [potrivit cu] Ieremia, 10, 2-3: nu vă temeți de semnele cerului, de care se tem neamurile, pentru că legile popoarelor sunt zadarnice.

Apoi, toți cei care ascultă de guvernanți mai mult decât de Dumnezeu, sau în legătură cu acele lucruri pentru care nu ar trebui [să le dea ascultare], îi consideră pe aceștia dumnezeii lor, [potrivit cu] Faptele apostolilor, 5, 29: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Apoi, aceia care își iubesc copii sau rudele mai mult decât pe Dumnezeu, arată prin faptele lor că există mai mulți dumnezei. Ba chiar și aceia care iubesc mai mult hrana decât pe Dumnezeu, despre care Apostolul, în Filimon, 3, 19,  a zis: Dumnezeul lor este pântecele.

De asemenea, toți cei care recurg la ghicit și vrăji cred că demonii sunt dumnezei, pentru că le cer demonilor ceea ce numai Dumnezeu poate da, adică revelarea vreunui lucru ascuns sau adevărul privitor la cele viitoare.

Așadar, primul lucru care trebuie crezut este că Dumnezeu este numai unul.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, traducere, studiu introductiv și note de Wilhelm Dancă, Ed. Polirom, Iași 2016, pp. 55-63.

Simbolul apostolilor a fost ales de Toma de Aquino ca suport teoretic pentru a explica credința creștină credincioșilor obișnuiți, nu intelectualilor, din cauza unor calități pe care le are Crezul scurt, cum mai este numit Simbolul apostolilor: mai întâi simbolul apostolilor se bucură de un anumit primat istoric și, apoi, emană o putere de convingere specifică fiindcă este un text compus în timp de persecuție. Toma a justificat legătura dintre simbolul apostolilor și simbolul niceean și locul lor în liturgia Bisericii în felul următor: „simbolul niceean este o explicație a celui apostolic și în plus a fost stabilit când credința era deja răspândită, iar Biserica era în pace; de aceea se cântă public la liturghie. În schimb simbolul apostolilor, compus în timp de persecuție, când credința încă nu era răspândită, este recitat în tăcere la rugăciunea Laudelor și la rugăciunea Completoriului, întrucât este contrar întunericului erorilor trecute și viitoare”.

Având sensul de a compune, a pune împreună, termenul de simbol se folosește pentru a semnifica un lucru care este legat în mod intențional de un alt lucru, de aceea simbolul servește la readucerea în prezent a unui lucru momentan absent sau invizibil. În general termenul simbol este sinonim cu cel de semn, dar în limbaj ecleziastic cuvântul a fost folosit încă de la primele concilii ecumenice pentru a indica regula credinței (regula fidei), un fel de carte de identitate prin care se mărturisește dreapta credință (orthodoxia) și apartenența la Biserica adevărată. Într-adevăr, la fiecare conciliu, spune Toma, „s-a redactat un simbol care era îndreptat împotriva unei erori condamnate de acel conciliu. Însă conciliul următor nu redacta un simbol diferit de primul, ci doar prin câteva adăugiri explica, împotriva noilor erezii, ceea ce implicit era conținut în simbolul precedent”. Totuși, Toma era de părere că motivele care au făcut ca Biserica să adopte simbolurile credinței au fost altele: „Adevărurile de credință trebuiau să fie adunate împreună pentru ca să fie mai ușor de a fi propuse tuturor și pentru ca nimeni să nu se îndepărteze de adevărul credinței prin ignoranță. Această colecție de propoziții (collectio sententiarum) a dat naștere termenului de simbol”. Așadar, simbolul credinței este un rezumat al unor propoziții care conțin adevăruri de credință explicite, adevăruri care se găsesc implicit în Scriptură, regula primordială și fundamentală a credinței. Prima funcție a simbolului este aceea de-i face pe oameni să participe la adevărurile de credință pe care le propune Biserica.

Referitor la articolele care constituie structura simbolului, Toma a explicat în Summa theologiae că, așa după cum în corp există părți mai mici legate între ele și constituie articulațiile membrelor, în gramatică există articole ca părți ale vorbirii care prin unire cu alte cuvinte exprimă genul, numărul și cazul sau în retorică se vorbește despre articole ca elemente de legătură ale unor părți de discurs, tot la fel se spune și despre doctrina credinței creștine care se prezintă sub formă de articole întrucât adevărurile de credință sunt divizate în părți legate reciproc între ele. Dată fiind complexitatea obiectului credinței, aceste diviziuni mai mici sau articole ale adevărului de credință sunt un fel de ajutor oferit intelectului uman care caută să creadă. În raport cu doctrina credinței, articolele au rolul de principii prime, evidente prin sine pentru rațiunea umană. În aceste principii există o anumită ordine, pentru că unele sunt implicite în altele. Așa după cum toate principiile cunoașterii se reduc la principiul de noncontradicție, adică nu se poate în același timp și nega și afirma un lucru despre un alt lucru, la fel și articolele credinței sunt implicite în anumite adevăruri de credință, adică totul se reduce la a crede că Dumnezeu există și că supraveghează lucrarea de eliberare a oamenilor din sclavia păcatelor. De aceea trebuie știut că, în privința substanței articolelor de credință, nu a avut loc nici un fel de progres de-a lungul timpului. Urmașii patriarhilor au crezut toate adevărurile care erau conținute, deși implicit, în credința strămoșilor lor. Totuși articolele s-au multiplicat ca număr, pentru că urmașii patriarhilor au cunoscut explicit lucruri pe care înaintașii lor nu le-au cunoscut într-un mod explicit.

Articolele de credință se împart în funcție de specificul credinței: lucrurile de vederea cărora ne vom bucura în viața eternă și lucrurile care ne conduc la această vedere extraordinară. În condiția prezentă de spirite încarnate, ni se propun două lucruri pentru a fi văzute: misterul divinității, iar vederea acestui mister ne face fericiți, și misterul umanității lui Christos, prin mijlocirea căruia ni se deschide drumul spre gloria fiilor lui Dumnezeu (cfr. Rom 5, 2). Astfel, prima împărțire a adevărurilor de credință este aceasta: unele se referă la măreția lui Dumnezeu și altele la umanitatea lui Christos – acesta este misterul pietății despre care vorbește Paul în 1 Tim 3, 16. Cu privire la măreția lui Dumnezeu, adevărurile de credință subliniază trei lucruri. Primul este unitatea lui Dumnezeu, despre care ni se vorbește în primul articol de credință. Al doilea este treimea persoanelor, de aceea avem trei articole, câte unul pentru fiecare persoană. Al treilea se referă la lucrările specifice ale divinității. Prima dintre aceste lucrări privește existența naturii, de aceea avem un articol care tratează despre creație. A doua privește existența harului, de aceea ni se propune într-un singur articol toate lucrările legate de sanctificarea umană. A treia se referă la existența gloriei, de aceea se pune un alt articol care tratează despre înviere și viața eternă. Astfel avem șapte articole care se referă la divinitate. În mod asemănător, cu referire la umanitatea lui Christos, ni se propun șapte articole. Primul se referă la încarnare sau la conceperea lui Christos; al doilea la nașterea lui Christos din Fecioară; al treilea la patima, moartea și îngroparea lui Christos; al patrulea la coborârea lui în infern; al cincilea la învierea lui Christos; al șaselea la înălțarea lui Christos; al șaptelea la revenirea lui Christos pentru judecata finală. Astfel, în total, sunt paisprezece articole. Toma propune și schema cu douăspreze articole de credință: șase care se referă la divinitate și alte șase la umanitatea lui Christos. În cazul față trei articole privitoare la persoanele divine se reduc la unul singur, deoarece cunoașterea celor trei persoane este identică. Apoi lucrarea glorificării se împarte în două articole: unul care se referă la învierea corpului și altul la gloria sufletului. Totodată se reduc la unul singur articolele despre încarnarea și nașterea lui Christos.

În paginile care urmează, am tradus comentariul lui Toma la simbolul apostolilor potrivit schemei celor douăspreze articole.

Pentru a evita erorile de credință care apar de-a lungul timpului, simbolul poate și trebuie reformulat. Lucrarea de redactare a unui simbol este inițiată și supravegheată de suveranul pontif pentru că, spune Toma, așa s-a decis în Decretul lui Grațian, apoi Domnul Christos se roagă pentru Petru și urmașii săi și, în fine, Biserica trebuie să aibă o singură credință. Așadar, când apare o problemă de credință, aceasta e rezolvată de suveranul pontif, el fiind acela care prezidează Biserica întreagă, aprobă un nou simbol și face în așa fel încât acesta să ajungă la toți credincioșii.

Toți miniștrii sacri au datoria de a predica, dar într-un mod special episcopii și preoții. La Toma, predica este echivalentă cu doctrina. Potrivit structurii limbii latine, în sens activ, doctrina desemnează actul prin care magistrul îi învață pe alții adevărul creștin; în sens pasiv, ea se aplică la adevărul creștin ca atare, ca substanță sau corp al doctrinei, care se găsește în Scriptură și în teologie. Sub aspectul discursului, predica are caracter de argumentare și de dispută, la fel ca și discursul teologic. Metoda constă în a trece de la principii, adică de la adevărurile fundamentale revelate în Scriptură, la lucrurile care derivă din ele: apărarea credinței de erorile care o deformează sau o amenință (funcția defensivă) și dezvăluirea sau manifestarea adevărului (funcția ostensivă) prin procedeele chestionării (dificultăți care trebuie rezolvate), începând de la aceste principii ale credinței. Predica cuprinde toate elementele structurale ale misterului creștin, ale revelației și ale existenței umane în conformitate cu planul lui Dumnezeu (dogmatic și moral). Din acest punct de vedere, predica presupune și este în primul rând contemplarea (speculatio) adevărului creștin, pornind de la antinomiile aparente din Scriptură. Contemplari et contemplata aliis tradere este celebra formulă prin care Toma definește misiunea predicatorului. Într-adevăr, văzută în sine, viața consacrată contemplației este „mai bună decât viața activă care se ocupă de actele corporale, dar viața activă prin care cineva se dăruiește predicării și învățării, transmițând altora roadele contemplării sale, este mai perfectă decât viața care se ocupă doar de contemplație, pentru că o astfel de viață presupune abundența contemplației. De aceea Christos a ales acest fel de viață”. Din acest punct de vedere, contemplația nu este o acțiune pasivă, fără conținut; dimpotrivă, contemplația este dinamică, activă, fiindcă presupune mai multe acte, printre care rugăciunea, învățarea, lectura și meditația.

Prin predică, predicatorul ar trebui să urmărească trei scopuri: să instruiască, luminând inteligența ascultătorului; să ajungă la inima oamenilor, făcându-i să asculte cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu, iar lucrul acesta se întâmplă atunci când cineva vorbește într-un mod plăcut; să-i facă pe ascultători să iubească, să vrea și să împlinească lucrurile despre care se face vorbire, lucru care se întâmplă atunci când cineva reușește să-i convingă pe ascultători că adevărul predicat este vital. Pentru atingerea acestor scopuri, chiar și într-un mod imperfect, predicatorul poate să recurgă și la ajutorul mijloacelor umane, cum ar fi tehnicile rostirii unui discurs în public sau arta retoricii. Dar s-ar compromite eficacitatea predicii sacre dacă cineva s-ar baza doar pe aceste mijloace umane și nu ar ține cont de lucrarea Spiritului Sfânt. Oricum cine este chemat să predice trebuie să acorde o mare importanță studiului personal, acesta fiind un mijloc necesar, nu accidental, pentru a putea propune o predică bună. De asemenea, fiind predica cea mai nobilă dintre toate activitățile practice, predicatorul trebuie să caute ajutorul special al Spiritului Sfânt, nu doar pentru că el are inițiativa chemării cuiva la credință și la apostolat, ci și pentru că el este acela care împarte cu generozitate darurile și carismele sale. Pentru oricare vestitor al Evangheliei, două carisme sunt foarte eficace: sermo scientiae și sermo sapientiae. Prin acestea, omul atinge un grad înalt de cunoaștere și de înțelepciune, reușind nu doar să cunoască bine cum sunt în sine lucrurile care se referă la Dumnezeu, ci și să-i învețe și pe alții aceste lucruri.

Toma și-a asumat misiunea de a predica adevărul creștin atât ca frate călugăr aparținând Ordinului Predicatorilor, înființat de sf. Dominic în 1214, cât și ca magistru de Scriptură, astăzi am putea spune ca profesor universitar de teologie. Toma a intrat în comunitatea fraților predicatori când avea 18 ani, adică în 1244, și până la sfârșitul vieții sale pământești s-a dedicat predicării cuvântului divin în sens strict și în sens larg. Lucrul acesta era în conformitate cu ceea ce papa Honorius al III-lea a spus în scrisoarea prin care aproba statutele de funcționare ale comunității de frați înființată de Dominic de Caleruega în 1216: „predicarea cuvântului lui Dumnezeu vestind în lumea întreagă numele Domnului nostru Isus Christos”. Toma a pus în practică acest program spiritual și misionar ca predicator în sens strict. Nu se cunoaște cu precizie numărul predicilor sale. Între lucrările care fac parte din opera omnia și sunt înregistrate până în momentul de față pe site-ul www.corpusthomisticum.org, unele se numesc collationes, adică sunt comentarii sub formă de predici la „simbolul apostolilor”, la „cele zece porunci”, la rugăciunea „Tatăl nostru” și la rugăciunea „Bucură-te Maria”, altele se numesc sermones, adică sunt predici tematice, având ca titlu diverse teme din Vechiul Testament sau din Noul Testament, care au fost propuse cu ocazia unor sărbători ale Paștelui sau ale Crăciunului: Inveni David („L-am găsit pe David”), Osanna Filio David („Osana Fiului lui David”), Ecce Rex tuus veniet („Iată vine regele tău”), Lauda et laetare („Lăudați și vă bucurați”), Puer Jesu („Pruncul Isus”) și altele.

Ca profesor de teologie, activitate pe care a început-o în 1256 la Paris, în Franța, apoi a continuat-o în Italia, la Orvieto, Viterbo, Roma și Napoli, Toma a comentat foarte multe pagini ale Scripturii. A consacrat comentarii complete sau aproape complete cărții Psalmilor, cărții lui Iob, cărților unor profeți precum Ieremia, Isaia, dar și evangheliilor după Matei și Ioan, catena aurea despre toate cele patru evanghelii, apoi comentarii la scrisorile sf. Paul către Romani, prima și a doua către Corinteni și la scrisoarea către Evrei. În vremea lui Toma, predica făcea parte din programul de teologie propus în universități și era considerată, așa cum am spus deja, cea mai nobilă dintre activitățile practice. Pentru unii teologi, predica constituia chiar culmea și scopul întregii formări teologice. De exemplu, Petru Cantorul scria: „Așadar, practica sfintei Scripturi constă în trei lucruri: lectura, disputa și predica (…). Lectura este ca un fel de fundament, substratul tuturor celorlalte (…). Disputa este ca peretele în această practică și edificiu (…). Predica, însă, căreia îi servesc cele de mai înainte, este ca acoperișul care îi acoperă pe credincioși de căldura și furtuna viciilor”.

Toma nu a comentat Crezul pentru universitari, ci pentru credincioșii obișnuiți adunați în piața unui oraș medieval sau într-o biserică. Giorgio Maria Carbone, O.P., este de părere că putem să susținem această teză, fiindcă manuscrisele din secolele al XIII-lea și al XIV-lea conținând Crezul comentat de Toma sunt aproximativ 150, pe când predicile adresate universitarilor se găsesc în puține manuscrise, iar acestea au circulat în mod individual. Nu se știe nici data, nici orașul în care Toma a prezentat comentariile sale la Crez. Se știe, însă, limba în care a predicat, și anume rustica romana lingua, limba vorbită de ascultătorii săi, care era diferită de lingua scholastica, limba universitarilor. Comentariul a fost transcris de unul sau mai mulți dintre cei care l-au ascultat. Acest gen de lucrare se numește reportatio și se întâlnește deseori în Evul Mediu latin. Este posibil ca autorul transcrierii să fi confruntat însemnările sale cu notițele predicatorului și, apoi, să-i fi cerut corecturi și completări. Oricum pentru a ajunge la cât mai mulți, textul astfel revizuit, corectat și completat a fost tradus în limba latină.

Crezul sau Simbolul apostolilor pe care l-a comentat Toma era folosit în liturgia latină a Bisericii romane din Evul Mediu nu doar la rugăciunea breviarului, așa cum am văzut mai sus, ci și la celebrarea botezului. Pe cale de consecință, textul a devenit foarte cunoscut și, în decursul timpului, mai important decât Crezul niceno-constantinopolitan pe care credincioșii catolici îl recitau atunci, dar și astăzi, în timpul liturghiei de duminică și de sărbători. Fiind atent la semnificația numerelor, Toma a preferat să trateze în șapte dintre articole chestiunile referitoare la măreția lui Dumnezeu și în alte șapte dintre articole cele privitoare la umanitatea lui Christos. Comentariul începe cu un prolog și se termină cu o scurtă concluzie. Putem presupune că fiecare din aceste paisprezece secțiuni corespunde unei predici.

Lăsând deoparte scurta introducere și rugăciunea de încheiere, care uneori este notată, alteori nu, predicile lui Toma la Crez erau structurate potrivit următoarelor patru momente: 1) se explică articolul de credință; 2) sunt tratate erorile contrare și eventualele obiecții la acest articol; 3) se resping aceste erori și aceste obiecții; 4) se prezintă beneficiile spirituale care derivă din misterul de credință comentat. Schema aceasta este urmată în cazul tuturor celor 12 articole și corespunde atât genului literar numit reportatio, cât și metodei folosite de Toma în lecțiile sale de predare. Listele cu cele 3 sau 4 puncte mai sunt numite și collationes; le găsim pe marginea unor manuscrise autografe, așa cum s-a întâmplat în cazul Comentariului la cartea profetului Isaia. Pentru a clarifica sensul unei formulări biblice, Toma a căutat alte trei sau patru texte biblice lămuritoare, care devin un material important pentru interpretarea spirituală a Scripturii. Astfel cele 3 sau 4 puncte inițiale devin un evantai de însemnări și explicații. În cazul Comentariului la Crez, lungimea și conținutul listelor sunt destul de variate, iar citatele biblice sunt foarte frecvente. Toma a fundamentat argumentările sale teologice pe revelația biblică, pe care o citează deseori din memorie și potrivit textului din Vulgata. Din Vechiul Testament, cartea cea mai citată este cartea Psalmilor (citată de 29 de ori), apoi cartea Profeților (28 de citări), Cărțile Sapiențiale (20 de citări). Noul Testament este citat de 200 de ori: evangheliile sunt citate de 70 de ori, iar jumătate dintre acestea sunt din Evanghelia după Ioan. Dar mai mult decât această evanghelie sunt citate scrisorile sfântului Paul. Dintre autorii din antichitate, Augustin este cel mai citat (7 ori), Grigore cel Mare și Origene (2 ori), apoi  Dionisie (o dată). Să adăugăm că și aceste citate patristice au fost date din memorie.

Comentariul manifestă stilul tomist: simplu, sobru, fără cuvinte tehnice și erudite, fără elanuri retorice. „Predicatorul adevărului nu trebuie să se piardă în povești neverificabile”, îi răspundea Toma fratelui Gerard de la conventul din Besançon. Predica lui Toma este mereu simplă și sobră, chiar și în cazul predicilor universitare. Toma era convins că „predicile scurte sunt cele mai plăcute, pentru că, dacă au ceva de spus, vor fi ascultate cu nesaț; dacă nu au ceva de spus, obosesc puțin”. Vorbind despre eficacitatea cuvântului evanghelic, Toma afirma că eficacitatea cuvântului predicat depinde de capacitatea de scurtare a oratorului. Cuvântul Evangheliei este eficace nu doar pentru că duce la îndeplinire Vechiul Testament, dar și pentru că scurtează cuvintele legii mozaice, cuprinzând toate sacrificiile vechi într-un singur sacrificiu, cel al lui Christos care s-a oferit pe sine în mod voluntar: „Cu cât un cuvânt e mai perfect, cu atât este mai profund și, prin urmare, cu atât mai simplu și mai scurt”.

Cu anumite variații de text, Comentariul la Crez este prezent în toate edițiile Opera Omnia ale lui Toma: ediția Piana, Romae 1570-1571, t. 6; ediția Parmense, Parmae 1852-1873, t. 16, 134-151; ediția Vivès, t. 27; ediția Mandonnet, Parisiis 1927, Opuscula Omnia, t. IV, 349-388; ediția Marietti, Taurini-Romae 1954, Opuscula Theologica, vol. II, 862-1018.

Traducerea de față este prima traducere în limba română a comentariilor lui Toma la Crez. Traducerea se bazează pe textul cules (reportatio) de Reginald de Piperno, introdus în ediția Marietti, Taurini-Romae 1954, transcris în limbaj virtual de Roberto Busa sj, verificat și controlat de Enrique Alarcón și publicat în 2011 pentru Fundación Tomás de Aquino pe site-ul www.corpusthomisticum.org, având ca siglă de recunoaștere următorul cod: OCLC nr. 49644264.

Referitor la opțiunile de traducere a unor termeni teologici latini, precizez că m-am călăuzit de următorul principiu, și anume am voit să ofer ospitalitate maximă unui autor catolic medieval care vine pentru prima dată în cultura și limba română cu o lucrare despre credință. Am căutat să traduc nu adaptând în mod comod limbajul teologic tomist la limbajul inspirat din liturgia și limba slavonă și consacrat astăzi în multe biserici creștine din România. Dacă am găsit un corespondent în limba română a unor cuvinte teologice latine, am optat pentru acest termen, chiar dacă urechea noastră exterioară nu este obișnuită cu un asemenea cuvânt. Sper ca teologii și filologii să accepte opțiunile mele de traducere sau să găsească variante mai potrivite decât cele propuse de mine. De exemplu, în loc de „întrupare” am optat pentru „încarnare”, în loc de „Sfântul Duh” am preferat „Sfântul Spirit” și altele.

Referitor la particula „de” sau „din” pentru a indica numele complet al lui Toma, am ales să folosesc particula „de” pentru următoarele trei motive. Mai întâi, Toma s-a născut la Roccasecca, în comitatul de Aquino, în 1224/1225. Dacă folosesc „din Aquino”, atunci risc să nu spun adevărul complet despre locul nașterii sale. Apoi, filosofii și teologii catolici români, cum ar fi Fer. Anton Durcovici, Fer. Vladmir Ghika, Ioan Suciu, Traian Frențiu, Tertulian Langa, Eduard Ferenț, Claudiu Dumea și alții, folosesc în manualele, traducerile, studiile și articolele lor ștințifice particula „de”, adăugând la numele lui Toma „de Aquino”. Pentru a rămâne în linie de continuitate cu tradiția catolică românească, am preferat să folosesc „Toma de Aquino”. Dar și Constantin Noica folosește același mod de indicare a numelui complet al lui Toma, „Toma de Aquino”. În fine, în terminologia Bisericii Catolice, deși particula „de” denotă un titlul nobiliar, ea este folosită pentru a indica nu noblețea lumească, ci înalta demnitate spirituală la care a ajuns un creștin botezat. Așa este cazul sfântului Francisc de Assisi, al sfintei Ecaterina de Siena, al sfântului Vincențiu de Paola, al sfântului Paulin de Nola și al altora.

Traducerea textelor din Sfânta Scriptură îmi aparține, chiar dacă uneori am ținut cont de sugestiile traducerilor moderne. Problema greu de rezolvat aici a fost aceea că Toma a citat traducerea Vulgatei din memorie, ca și textele din sfinții părinți. Dar aceste detalii stau la baza farmecului și prospețimii unui text care a fost cules după ce a fost rostit oral în fața credincioșilor la biserică. M-aș bucura dacă cititorii și specialiștii în acest domeniu mi-ar transmite comentariile și observațiile lor. M-am gândit că, procedând astfel, aș putea să scutur de praf limbajul teologic anchilozat în anumite opțiuni de sens depășite de actualele interese spirituale. Totodată, am intenționat să-i ajut pe teologi și pe credincioșii obișnuiți să gândească adevărul revelat și să împartă pâinea credinței la alții folosind un limbaj potrivit structurii limbii române, dar și capacității de recepție mintală și spirituală a omului contemporan.

Vezi: Wilhelm Dancă, „Izvoarele teologice ale expunerii tomiste la simbolul apostolilor”, în Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 28-41.