Wilhelm Dancă

În sărbătoarea „Înălțării Domnului” 2024 am spus că, prin Înălțarea sa la cer, Domnul nu fuge de/dintre noi, ci se apropie mai mult de toată făptura. Am aprofundat această idee dezvoltând trei lucruri.

Primul, înălțându-se la cer, Christos înviat se unește într-un anumit fel cu toți oamenii. Astfel unește cerul cu pământul. Tot la fel și ucenicii, sunt chemați să nu transforme religia într-o fugă de/din lume. Al doilea, Christos înălțat îi trimite pe ucenici în misiune în lumea întreagă. Înălțarea nu este un moment de adio, ci de trimitere în misiune. Dar, pentru ca vestirea lor să fie eficace, au nevoie de Duhul Sfânt. Trebuie să-l ceară și să-l primească. Al treilea, semnele care confirmă misiunea ucenicilor sunt diferite. De exemplu, pot alunga diavoli, vindeca bolnavi, vorbi limbi noi etc. Toate se rezumă la victoria asupra răului, suferinței, morții, slăbiciunii cauzate de lucrarea păcatului. Miracolele nu trebuie căutate de dragul miracolelor, ci ca locuri de evanghelizare.

În concluzie, depinde și de ucenici ca suflul iubirii Duhului Sfânt să fie mai puternic decât manifestarea urii dintre oameni. Ucenicii nu pot fi vestitori ai morții, războiului, ci ai iubirii fraterne, ai comuniunii. Așa ne îndemna Sfântul Ioan Paul al II-lea în urmă cu 25 de ani. Așa să fie!

Christos s-a înălțat!

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Ieri, 18 mai 2023, am sărbătorit „Înălțarea Domnului”. A fost și ziua mea de naștere. De aceea, florile primite le-am oferit Domnului care se înalță la cer.

În cadrul omiliei liturghiei de la 12.15 am meditat trei lucruri importante.

Primul, Domnul Înviat i-a instruit pe apostoli până în ziua Înălțării Sale la cer. Astfel, pornind de la Fapte 1, 1-11, am desprins că ultima învățătură a Domnului a fost despre primirea darului Duhului Sfânt. De asemenea, Domnul Isus s-a referit și la trimiterea în misiune a apostolilor, care devine trăsătură fundamentală a Bisericii. Pe scurt, vestirea Cuvântului este eficace dacă vestitorul este plin de Duhul Sfânt. Și, misiunea Bisericii de a vesti Cuvântul durează până la a doua venire a lui Isus.

Al doilea, Domnul Înviat s-a urcat la cer și s-a așezat la dreapta Tatălui. Urcarea la cer a Fiului Omului înseamnă că, mai întâi, a coborât pe pământ, și, apoi, că va reveni din cer. Cerul nu este o stare sau un mod de a fi ci un loc.

Al treilea, avem nevoie să simțim cerul ca loc. Da, ca locuință în care să trăim pentru totdeauna cu persoanele Sfintei Treimi. Aici este vorba despre o promisiune divină. Domnul Înviat ne-a asigurat că urcă la Tatăl ca să ne pregătească un loc.

În concluzie, l-am invocat pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, care s-a născut într-o zi de 18 mai (1920), să mijloaceasă pentru noi toți „simțul” cerului.

Nu uitați să vă rugați și pentru mine!

Detalii găsiți mai jos.

În ajunul Înălțării Domnului după calendarul bizantin postez omilia pe care am ținut-o la Timișoara săptămâna trecută. Am fost la biserica Sfânta Ecaterina în ziua de Înălțare după calendarul latin. Sper să servească acelora care se pregătesc pentru sărbătoarea de mâine.

Înregistrarea nu este foarte bună, dar cu puțin efort se înțelege ceea ce am spus.

Pe scurt, am atins următoarele puncte. Primul, sfârșitul prezenței lui Isus înviat în mijlocul ucenicilor coincide cu începutul misiunii lor de evanghelizare. Al doilea, lucrarea de vestire a Evangheliei este grea, de aceea discipolii cer ajutorul Duhului Sfânt. Începe novena Cenacolului. Al treilea, Înălțarea Domnului ne spune că în cer este casa noastră veșnică, nu aici pe pământ.

În concluzie am dezvoltat o propunere concretă pentru viața creștină din ziua Înălțării.

Detalii mai jos.

Sus inimile!

Christos s-a înălțat!

În sărbătoarea Înălțării Domnului am vorbit despre cer. Contextul actual nu este favorabil unui astfel de discurs. Cerul din Sfânta Scriptură a fost dezvrăjit de știința pozitivistă și de teologia demitologizantă a lui Rudolf Bultmann. Și totuși există cer.

Cerul vizibil de deasupra noastră e constituit din bolta pământului pe care o vedem cu ochiul liber. Este o zonă sau o suprafață gazoasă care e albastră în timpul zilei și întunecată în timpul nopții. Experiența religioasă a omenirii a înregistrat legătura cu cerul drept legătura cu Ființa supremă. De aici importanța luminii în tradițiile religioase ale lumii. Mircea Eliade a ilustrat cu argumente istorice scrise, lingvistice și arheologice nescrise fascinația exercitată de bolta luminoasă a pământului asupra omului religios.

Cerul vizibil se deosebește de cerul invizibil, considerat a fi locuința lui Dumnezeu. Biblia vorbește despre cer ca sanctuarul Domnului. Acolo există o curte cerească alcătuită din îngeri, arhangheli, serafimi și heruvimi, puteri și domnii. Se face deosebire între cele trei ceruri și alte șapte feluri de cer. Dumnezeu le-a creat pe toate, de aceea nu poate fi cuprins de ele. Domnul se află dincolo de ceruri.

Cerul invizibil ne-a fost descoperit de Isus, Fiul lui Dumnezeu Tatăl. El ne-a învățat rugăciunea „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Cerul invizibil coboară în inimi prin Duhul Sfânt promis de Isus și acolo „catolicizează” iubirea, legea cea nouă. Deschiderea universală a dragostei înseamnă cerul în inima celui drept, spunea sfântul Grigore cel Mare.Despre toate aceste ceruri ne aduc aminte cuvintele lui Isus rostite înainte de Înălțarea sa la cer, dar și descoperirile recente ale științei astronomice. Imensitatea universului și memoria Ființei supreme din spațiile intergalactice ne îndeamnă să ținem privirea îndreptată spre cer.

De acea am încheiat omilia prin îndemnul „Sursum corda!” – „Sus inimile!”. Vom ajunge în slava cerească a lui Isus înviat și înălțat dacă vom trece de la cerul vizibil la cerul invizibil și, apoi, la cerul din inimi.

Detalii în omilia postată mai jos.

Am celebrat sfânta liturghie, astăzi, 24 mai 2020, în curtea catedralei sfântul Iosif din București. Au participat aproximativ două sute de persoane. Cred că ar fi fost mai mulți dacă nu mai era necesară respectarea distanței legale. Sperăm ca restricțiile de participare să se ridice cât mai curând. Am meditat la predică despre începuturile Bisericii, care au fost marcate de sentimente de teamă, confuzie, tristețe, degringoladă, dar și de rugăciune stăruitoare. Ucenicii împreună cu Maria, mama lui Isus, îl așteptau pe Cel Promis, pe Duhul Adevărului, în camera de sus (Fap 1,12-14). Rugăciunea perseverentă a pregătit terenul inimilor pentru primirea Duhului Sfânt la Rusalii.

Invitându-i pe cei prezenți să pășească pe urmele discipolilor din Cenacolul de la Ierusalim, am arătat că primul lucru pe care trebuie să-l facem e să vedem cum ne rugăm. Se știe motto-ul vieții spirituale educate: trăim așa cum ne rugăm și ne rugăm așa cum trăim! Pornind de aici m-am întrebat dacă rugăciunile noastre sunt făcute în spirit de umilință. Asta înseamnă că, de fapt, rugăciunea nu este lucrarea noastră, ci lucrarea lui Isus care a promis că este mereu cu noi și se roagă cu noi, pentru noi. Și încă ceva, că omul care se roagă nu este singur, niciodată, pentru că se roagă cu Isus din inima sa. Apoi, am încercat să vedem dacă rugăciunea este făcută cu spirit de încredere filială. Când în rugăciune există acest spirit atunci simțim că suntem atrași mai mult de Dumnezeu Tatăl, Creatorul nostru, și nu atât de darurile lui. În fine, m-am întrebat dacă în rugăciune manifestăm iubire statornică față de Isus, prietenul nostru cel mai bun (oare așa este?), care a murit și înviat din iubire față de noi. El ne-a numit prietenii săi, dar noi suntem prietenii lui fideli?

Duhul Sfânt coboară în inima fiecărui om care se roagă. Prin rugăciune inima lui se transformă într-un colț de cer, devine Biserică ambulantă, cameră de așteptare a Duhului Sfânt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.