Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Rugăciune stăruitoare în camera de așteptare a Duhului

Am celebrat sfânta liturghie, astăzi, 24 mai 2020, în curtea catedralei sfântul Iosif din București. Au participat aproximativ două sute de persoane. Cred că ar fi fost mai mulți dacă nu mai era necesară respectarea distanței legale. Sperăm ca restricțiile de participare să se ridice cât mai curând. Am meditat la predică despre începuturile Bisericii, care au fost marcate de sentimente de teamă, confuzie, tristețe, degringoladă, dar și de rugăciune stăruitoare. Ucenicii împreună cu Maria, mama lui Isus, îl așteptau pe Cel Promis, pe Duhul Adevărului, în camera de sus (Fap 1,12-14). Rugăciunea perseverentă a pregătit terenul inimilor pentru primirea Duhului Sfânt la Rusalii.

Invitându-i pe cei prezenți să pășească pe urmele discipolilor din Cenacolul de la Ierusalim, am arătat că primul lucru pe care trebuie să-l facem e să vedem cum ne rugăm. Se știe motto-ul vieții spirituale educate: trăim așa cum ne rugăm și ne rugăm așa cum trăim! Pornind de aici m-am întrebat dacă rugăciunile noastre sunt făcute în spirit de umilință. Asta înseamnă că, de fapt, rugăciunea nu este lucrarea noastră, ci lucrarea lui Isus care a promis că este mereu cu noi și se roagă cu noi, pentru noi. Și încă ceva, că omul care se roagă nu este singur, niciodată, pentru că se roagă cu Isus din inima sa. Apoi, am încercat să vedem dacă rugăciunea este făcută cu spirit de încredere filială. Când în rugăciune există acest spirit atunci simțim că suntem atrași mai mult de Dumnezeu Tatăl, Creatorul nostru, și nu atât de darurile lui. În fine, m-am întrebat dacă în rugăciune manifestăm iubire statornică față de Isus, prietenul nostru cel mai bun (oare așa este?), care a murit și înviat din iubire față de noi. El ne-a numit prietenii săi, dar noi suntem prietenii lui fideli?

Duhul Sfânt coboară în inima fiecărui om care se roagă. Prin rugăciune inima lui se transformă într-un colț de cer, devine Biserică ambulantă, cameră de așteptare a Duhului Sfânt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

  • 24 mai 2020
Înălțarea lui Isus punct final sau pregătire pentru start

Înălțarea lui Isus este văzută de sfântul Luca în două feluri. Mai întâi ca punct final. Așa înțelegem din ultimele versete din evanghelia care îi poartă numele (Lc 24, 50-53). Potrivit acestui text ucenicii care primesc Cuvântul trebuie să trăiască valori spirituale care să-i orienteze spre Înălțarea cu Isus în ceruri. Apoi ca pregătire pentru start, adică de pornire a comunități discipolilor (Fap 1, 1-10). De data asta ni se spune că, după ce îl vor fi primit pe Duhul Sfânt, discipolii vor fi martorii lui Isus înviat/înălțat până la „marginile pământului”.

Am meditat astăzi, 21 mai 2020, când am sărbătorit Înălțarea Domnului împreună cu câțiva credincioși la catedrala sfântul Iosif, trei condiții de posibilitate pentru ca mărturia noastră să fie credibilă și eficace. Credibilă, adică să fie mărturie despre Isus înviat sau/și înălțat prin Duhul Sfânt. Eficace, în sensul că mărturia poate atrage pe alții la drumul lui Christos.

Prima condiție este crearea unui interval de așteptare a coborârii Duhului Sfânt. Acest timp de pregătire spirituală care începe odată cu Înălțarea este absolut necesar înainte de plecarea în misiune.

A doua este asumarea limitelor comunității ucenicilor. În evanghelia după Matei (28, 16-20) în momentul când Isus se înălța la cer erau prezenți 11 ucenici. Un număr care evocă faptul că prima comunitate de ucenici era imperfectă. Și de atunci a rămas așa. Ucenicii tind spre desăvârșire, sunt în căutarea ei. Limita, imperfecțiunea trebuie asumate ca oportunități de manifestare a milostivirii lui Dumnezeu, să nu fie văzute ca drame.

A treia condiție constă în efortul de a transforma relațiile de iubire dintre noi. Iubirea umană poate fi singulară, un fel de iubire celibatară laică. De asemenea, poate fi duală, adică iubire exclusivă, nu inclusivă, iubire superficială, falsă. Prin Duhul Sfânt, iubirea umană devine trinitară. Respectă și cultivă diferența dintre persoane, pentru că fiecare dă ceea ce este mai bun din sine, în folosul tuturor.

Începutul Bisericii se reia cu fiecare botezat, cu fiecare generație de ucenici. Mărturia lor va fi credibilă dacă vor considera Înălțarea lui Isus nu atât ca punct final, cât mai ales ca pregătire pentru un nou început. În lucrarea de vestire a Evangheliei astăzi este necesar mai mult Duh Sfânt, mai multă iubire trinitară. Fiind vorba de muncă, slujire, să ne aducem aminte că slujirea este dinamică, nu pasivă; nu se așteaptă, ci se caută.

Detalii în omilia postată mai jos.

  • 21 mai 2020
Înălțându-se Christos seamănă sămânța speranței

Dragi prieteni,

Neîndoielnic, înălțându-se la cer, Domnul Christos a lăsat o senzație de gol în comunitatea primilor ucenici. De aceea, putem spune că rodul principal al Înălțării Domnului a fost sămânța speranței. Într-adevăr, Înălțarea lui Isus la cer lasă o senzație de gol și în inimile discipolilor din zilele noastre, chiar dacă nu sunt martori oculari ai Învierii Domnului, ci martori bazați și calificați prin credință. Faptul că în Europa de Vest, dar și în România, credința în Înviere este împărtășită de aproximativ 50% dintre concetățenii noștri ar trebui să ne dea de gândit. Înălțându-se la cer, Isus le-a cerut ucenicilor să meargă în lumea întreagă și să predice evanghelia. Dacă astăzi numărul celor care cred în Înviere este în scădere, asta înseamnă că predica, nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin viață, a ucenicilor lui Isus nu este eficace, nu atrage, nu convinge. Într-adevăr, dacă intrăm într-o biserică catolică, în zi de lucru, dar și în zi de sărbătoare, vom vedea că sunt destul de puțini cei ce participă la liturghie. Prima explicație la îndemână este de ordin demografic. Da, e adevărat, azi, în România, la fiecare 8 minute un român pleacă peste hotare pentru a-și găsi un trai mai bun, dar printre cei rămași acasă, convingerea că participând la liturghie se întâlnește cu Christos înviat este foarte subțire. Pentru mulți dintre credincioșii activi, frecventarea bisericii și a sfintelor taine se bazează pe un fel de convingere mistică generală că apropierea de Domnul ajută, „nu dăunează grav sănătății”, și cam atât. De aceea, cred că avem nevoie de o resetare a credinței. Trebuie să o luăm de la început. Să ne întoarcem pe muntele Măslinilor de unde s-a înălțat Isus, desigur, într-o manieră simbolică și spirituală. Apoi, cu un suflet căit pentru slăbiciunile de care am dat dovadă în  predicarea evangheliei, să coborâm de pe acel munte cu o viziune amplă despre viață și, pe cât posibil, cu ajutorul Domnului, să nu mai confundăm esențialul, drumul bun, cu detaliile existențiale, scurtăturile sau fundăturile. Să trăim manifestând credința în Înviere, prin cuvânte și, mai ales, prin fapte. Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos. Christos s-a înălțat!

Aici puteți să ascultați predica:

  • 10 mai 2018