Wilhelm Dancă

În trecut creștinii au fost deseori tentați de două extreme ale iubirii, filantropia fără Dumnezeu și mistica ruptă de realitate. Istoria se repetă. Și astăzi mulți discipoli ai lui Isus nu reușesc să armonizeze cele două feluri principale de iubire, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Care dintre ele să aibă prioritate? Care este mai importantă? Filantropia sau mistica?

Am pornit meditația duminicală de la Marcu 12, 28-34. Am subliniat că în Sfânta Scriptură iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele este o singură iubire. Sau o singură lucrare. Filantropia fără iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să devină model și izvor, poate să se degradeze până la nivelul unui slogan. Sau să adopte violența pentru a fi impusă. De pildă, politicile absurde pentru diminuarea populației pe pământ. Iubirea de Dumnezeu fără iubirea de aproapele poate să devină refugiu pentru frustrați sau pentru cei inflamați la imaginație.

Am argumentat că iubirea corectă față de Dumnezeu și față de aproapele este iubirea față de sine însuși. De fapt, așa spune Isus în Evanghelia de astăzi. Cum arată această iubire corectă față de sine? Am căutat un răspuns pornind de la ”Comentariul la Evanghelia după Ioan” al Sfântului Toma de Aquino.

Toma spune aici ceva important despre viața contemplativă. Astfel, vederea lui Dumnezeu este posibilă în condiția prezentă a lui homo viator. Această privire are ca obiect ”Trupul” Domnului care este Sfânta Scriptură. Și încă ceva. Contemplarea lui Dumnezeu umanizat în Scriptură are două avantaje.

Primul este că ne purifică de născocirile imaginației cu privire la ambițiile noastre de putere, bani, plăceri și ne aduce cu picioarele pe pământ.

Al doilea e că ne oferă o imagine completă a lui Dumnezeu potrivită capacității noastre actuale de receptare a Ființei divine. Astfel, în lumina textului din Isaia 6, 1, Toma ne spune că Dumnezeu este așezat pe un tron înalt și zidit, iar poalele mantiei lui umplu templul. Adică, potrivit interpretării lui Toma, „poalele mantiei” semnifică iubirea divină care umple templul sfânt. În concluzie, contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu, „vederea trupului Domnului”, care este Sfânta Scriptură, conduce iubirea față de aproapele la modelul și izvorul care e iubirea lui Dumnezeu. Prin contemplarea Cuvântului din Sfânta Scriptură iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele devine una și eficace.

Detalii în articolul postat mai jos.

Tot pe drumuri de vacanță am ajuns la Sinaia și am celebrat Euharistia. În Evanghelie a fost vorba despre discursul lui Isus cu privire la pâinea vieții (In 6, 41-51).

M-am oprit la „murmuratul” iudeilor care nu erau de acord cu afirmația lui Isus că El este „pâinea coborâtă din cer”. Acest murmurat a avut ecouri în trecut și are și astăzi. Isus este prezent în mod real în pâinea euharistică, nu doar simbolic sau spiritual. Cum putem să credem lucrul acesta? În sprijinul credinței noastre euharistice am adus trei dovezi.

Prima se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Evanghelia după Ioan, capitolul 6. Este singurul loc din Biblie unde se explică în detaliu ce este Euharistia. Aici Domnul spune că „pâinea pe care o voi da, pentru viața lumii, este trupul meu”. În limba greacă se folosește cuvântul „sarks”, care înseamnă carne. Așadar, când ne împărtășim ne hrănim cu „carnea” lui Christos, adică primim în noi partea fragilă, vulnerabilă a persoanei sale. Cu alte cuvinte primim în noi moartea lui Isus ca sursă a vieții, primim suferința Crucii ca garanție a victoriei Învierii. Euharistia este strâns legată de Cruce. Ar trebui să acceptăm această realitate pentru că, spune sfântul Ioan Gură de Aur, cuvântul lui Dumnezeu are prioritate față de intelectul și rațiunea noastră.

Pentru a doua dovadă m-am folosit de miracolul euharistic petrecut pe 25 decembrie 2013, la Legnica, în Polonia. Miracolele de felul acesta sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a stimula în noi credința în prezența reală a lui Isus în sfânta Împărtășanie.

A treia dovadă am identificat-o în creștinii transformați de Euharistia la care participă. Această transformare este un alt fel de miracol euharistic. Pentru că astăzi se încheie jocurile olimpice de la Tokyo, l-am dat ca exemplu pe slujitorul lui Dumnezeu Takashi Nagai (1908-1951) din Nagasaki. Acesta s-a convertit la creștinism datorită soției, care era catolică. Pentru Nagai, argumentul decisiv în favoarea creștinismului a fost chipul soției radiind de o lumină deosebită când se întorcea de la Sfânta Liturghie. În concluzie să nu ratăm niciodată participarea la Euharistie. Când venim la Liturghie să încercăm să ne împărtășim și să intrăm în prezența reală a lui Isus euharistic.

Găsiți detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 6 iunie 2021, la catedrala „Sfântul Iosif” din București am vorbit despre păcatul împotriva Duhului Sfânt. Evanghelia după Mc 3, 20-35 trage un semnal de alarmă în privința aceasta. „Dacă cineva zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată” (Mc 3, 29).

De ce? Pentru că cine păcătuiește împotriva Duhului Sfânt nu se află în condițiile de a fi iertat, spune Sfântul Toma de Aquino. Care sunt acestea? Să recunoască faptul că a păcătuit și să-și ceară iertare. Cum putem evita păcatul împotriva Duhului Sfânt? Am propus trei direcții de acțiune spirituală.

Prima este să se practice mai des spovada sau mărtursirea păcatelor. Astfel omul poate observa mai ușor fermenții de moarte veșnică din fiecare păcat.

A doua este controlarea voinței pentru a o îndrepta mai ușor să aleagă binele. Acest control se face prin ascetică – renunțare, sacrificii, și mistică, adică rugăciune. În felul acesta devenim bărbați și femei puternici, antrenați în lupta cu Cel Rău sau Satana.

A treia este exercițiul cererii de iertare în familie, dar nu doar în relația dintre soți, ci și în relația dintre părinți și copii. În familie se practică asumarea responsabilă a fragilității umane. De ce? Când? Cum?

Aflați răspunsuri în omilia postată mai jos.

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

„Credință și rațiune” este titlul unui curs care se adresează studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare despre virtutea credinței la nivel de începătăori. De asemenea, materia de studiu „Fides et ratio” consideră ca fiind cunoscute noțiunile fundamentale de antropologie și epistemologie filosofică.

Pentru a porni la drum toți, și cu șanse egale, m-am gândit să prezint la început concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. Am fost îndemnat să fac această alegere de faptul că în cadrul seminariilor vor fi analizate câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este aprofundarea câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016;2021) trei volume din această operă în care găsim multe ocurențe despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea voi vorbi despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de trece la adnotările istorice, voi prezenta pe scurt câteva teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.