Wilhelm Dancă

Astăzi am meditat metafora muntelui sfânt. Am pus în oglindă muntele Moria și muntele Tabor. Despre primul e vorba în Geneză 22, 1-18. Despre al doilea vorbește Marcu 9, 2-10.

Am pus în oglindă acești doi munți. Astfel am aflat cine este Dumnezeu adevărat și ce vrea El de la noi sau pentru noi. Dumnezeul lui Abraham este singurul Dumnezeu adevărat. Nu este la fel ca zeii popoarelor vecine care cereau sacrificii umane. Dumnezeul care își prezintă propriul Fiu pe Tabor este un Dumnezeu al slavei. Vrea să devenim și noi fii ai slavei. Dar, nu putem ajunge aici fără Calvar. Cu alte cuvinte, nu există slavă fără jertfă sau sacrificiu.

Ucenicii pe Tabor au observat la un moment dat că Isus a rămas singur. Același lucru se va întâmpla cu Isus pe Calvar. Doar ucenicii cu privirea limpede, curățată de aerul muntelui sfânt, l-au văzut pe „Isus singur”. „Iesum solum” este firul roșu al unui curent bogat de spiritualitate în creștinism. El motivează eforturile noastre de asceză, de rugăciune, de renunțare. Postul Mare ne învață să-L găsim pe „Isus singur” și să stăm împreună cu El.

Revenind la muntele Moria, în timp ce urcau, Isaac are un dialog interesant cu Abraham. Isaac îl întreabă: „Unde este animalul pentru jertfă?” Abraham îi răspunde: „Dumnezeu va avea grijă!”. Avem aici o profeție a sacrificiului lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Această jertfă se reactulizează ori de câte ori se celebrează Euharistia.

De aceea, am concluzionat cu invitația de a participa personal la sacrificiul lui Isus. Mă refer la o participare vie, deplină, conștientă. Întrebare-temă: ce trebuie să sacrificăm din viața noastră ca să avem privirea curată? Adică să putem vedea sacrificiul lui Isus pe altar?

Ce trebuie să sacrificăm ca să-L vedem pe Isus singur pe Tabor și pe Calvar? Dar, mai ales, pentru a rămâne alături de El singur?

Am meditat astăzi revenirea la viață a lui Lazăr, prietenul lui Isus. Textul despre acest eveniment se găsește în capitolul 11 din Evanghelia după Ioan. L-am citit în întregime, de aceea și înregistrarea este mai lungă decât de obicei.

Am constatat de la bun început că aproape toată acțiunea din acest capitol se desfășoară în jurul unui mormânt. Abia la sfârșitul capitolului se vorbește despre revenirea la viață a lui Lazăr.

În prima parte am dezvoltat ideea că mulți dintre noi trăiesc deja acum într-un mormânt, deși nu au murit. Aici este vorba despre mormintele problemelor nerezolvate din diferite motive. Riscăm să trăim deja acum o viață în subterană, adică în mormânt. Cum ieșim din procesiunile funerare ale vieții, fie cele reale, fie cele fictive?

În partea a doua am arătat că toți suntem în postura „aceluia pe care Isus îl iubește”, adică a lui Lazăr. Isus a venit în ajutorul lui Lazăr, dar vine și în ajutorul nostru. Isus ne cheamă să ieșim din morminte.

Apoi am dezvoltat trei tipologii comportamentale în fața mormântului. Marta care știe toate, știe că Isus este Christos, că este Învierea și Viața. Totuși, nu crede în Înviere sau nu crede suficient. Ea trebuie să treacă de la știință la credință. Maria care stă imobilizată în casă și plânge. Învățătorul o cheamă să iasă din casa lamentațiunilor. Lazăr care este readus la viață, dar are pânzele mortuare în jurul corpului. Nu poate să trăiască liber dacă nu este ajutat sau dacă nu se lasă ajutat. S-ar putea să fim în rolul Martei, sau al Mariei, ori al lui Lazăr. Îl lăsăm pe Isus să ne ajute? Suntem dispuși să plătim prețul pe care l-a plătit Isus ca să-i ajutăm pe frații noștri din casa suferinței?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Convertirea înseamnă schimbarea direcției de mers. În Postul Mare ținta drumului de convertire e Dumnezeu.

Pornind de la Evanghelia duminicii, Luca 13, 1-9, am arătat mai întâi că nu există legătură între vinovăția personală sau colectivă și nenororicile care au loc în lume. Și încă ceva, că răul este în primul rând în noi. Dacă îl eliminăm, va fi mai puțin rău în lume.

Apoi, am subliniat cu ajutorul parabolei smochinului că Domnul Christos are încredere în rădăcinile binelui din noi. Acesta e motivul principal al curajului convertirii. Dar, pentru a da roade, trebuie să ne convertim. Procesul comportă trei etape.

Prima, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și punerea în practică a ceea ce ne spune în mod punctual. Fără amânare.

A doua, coborârea în conștiință și identificarea răului comis. Sau, recunoașterea păcatului ca păcat, care comportă două elemente: legătura cu Dumnezeul legii și al iubirii și libertatea responsabilă. Păcatul ca indiferență față de Dumnezeul iubirii sau abuz de libertate, de pildă, se percepe cu ajutorul simțului păcatului. Astăzi acest simț este redus sau distrus de promovarea excesivă a culturii bunăstării. E nevoie de revigorarea conștiinței păcatului.

A treia, „dolor voluntatis”, cum spune Sfântul Toma de Aquino. Trebuie să extirpăm răul din noi și să ne doară. Durerea voinței care renunță la rău confirmă finalul procesului de convertire. Durerea voinței care respinge răul din interior confirmă trecerea de la iarna spirituală la primăvara spirituală.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am celebrat schimbarea la față a lui Isus pe Tabor. Sărbătoarea se leagă de ispitirile din duminica trecută. Am subliniat trei mesaje spirituale ale legăturii dintre ispită și rugăciune.

Primul, în rugăciune înțelegem voința mântuitoare a lui Dumnezeu cu referire la momentele de încercare. Astfel, când suntem în fața crucii sau pe cruce să nu cedăm ispitei de a fugi. Să nu disperăm și să rămânem fideli voinței Tatălui. Așa cum a făcut Isus, care s-a pregătit pentru îmbrățișarea crucii prin rugăciune. Într-adevăr, s-a rugat înainte de botez, înainte de a-i alege pe apostoli, înaintea mărturisrii lui Petru, în Ghetsmani și chiar pe Cruce.

Al doilea, poi să vedem că a-l urma pe Isus în rugăciune înseamnă să ne lăsăm asimilați de El. Rugăciunea nu e să-L asimilăm noi pe El potrivit iluziilor sau planurilor proprii. Dacă cedăm în fața ispitei ne asimilăm răului, devenim malefici. Dacă îl urmăm pe Isus în rugăciune devenim benefici, răspândim în jur prezența lui Dumnezeu pe care o găzduim în noi prin rugăciune.

Al treilea, rugăciunea transfiguratoare are anumite caracteristici. Care sunte acestea? Le putem descoperi analizând comportamentul lui Petru și al celorlalți ucenici pe Tabor. Astfel, rugăciunea trebuie să fie făcută la umbra norului, adică în prezența Duhului Sfânt sau cu ajutorul Sfintei Scripturi îmbibate de prezența Duhului Sfânt. Apoi, trebuie să fie făcută și cu trupul. Am vorbit despre „gimnastica rugăciunii”. Rugăciunea trebuie făcută într-un spirit de ascultare de Dumnezeu, în singurătate și în liniște. Aceste coordonate ale rugăciunii pregătesc terenul pentru schimbarea noastră la față.

Am făcut două aplicații spirituale. Prima, am spus că sfânta liturghie poate fi luată ca rugăciunea ce îmbracă toate caracteristicile de mai sus. A doua, să căutăm în timpul acestui Post să ne rugăm și cu trupul, nu doar cu mintea sau cu inima.

Detalii găsiți în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am vorbit despre ispitirea lui Isus în pustiu. Am actualizat ispitele lui Isus ținând cont de provocările ucenicilor lui, astăzi.

Astfel, prima ispita se traduce prin tentația de a satisface interesele proprii, indiferent de funcția pe care o ocupi. Isus a răspuns asumându-și calea slujirii.

A doua ispită constă în a ocupa poziții de putere prin alinierea la lucrarea răului. Isus a răspuns asumându-și crucea.

A treia ispită se referă la nevoia noastră de securitate spirituală, existențială și dorința de a fi mereu mângâiați de Dumnezeu. Isus a manifestat iubirea matură a Fiului, nu iubirea capricioasă a copilului. Sfântul Antonie, abate, spune: „Dacă nu ești ispitit, nu poți fi mântuit”. Ispita este un „loc spiritual” în care suntem mânați de Duhul Sfânt pentru a alege să fim fii în Fiul lui Dumnezeu. Și ceva mai angajant, pentru a lua distanță față de egoismul din noi. Scopul ispitelor din viața ucenicilor este creșterea în asumarea identității de fiu al lui Dumnezeu.