Wilhelm Dancă

Înaintea de a asculta acest interviu realizat cu mons. Enrico dal Covolo, rectorul Universității Pontificale din Lateran, Roma, „Universitatea Papei”, cum mai este supranumită, vă invit să citiți câteva gânduri ale Papei Francisc despre motivele și provocările educației în vremurile noastre. Interviul este în limba italiană.

PAPA FRANCISC DESPRE MOTIVAȚIILE EDUCAȚIEI

«Mai întâi, să amintim punctul de plecare al meditației noastre: noi, creștinii angajați în misiunea educativă, avem astăzi o importantă responsabilitate și în același timp, oportunitatea de a ne aduce în joc propria contribuție. De aceea, este important să reușim să stabilim obiectivele prioritare, pe baza unei înțelepciuni care s-a maturizat în experiența întâlnirii cu Domnul. Pentru aceasta nu strică să ne punem din nou întrebarea esențială: pentru ce educăm? Pentru ce Biserica, comunitățile creștine, investesc timp, bunuri și energii într-o misiune care nu este neapărat religioasă? Pentru ce ținem școli și nu saloane de coafură, cabinete veterinare sau agenții de turism? Poate pentru afaceri? Or fi și unii care gândesc astfel, dar realitatea multora dintre școlile noastre dezminte această afirmație. Sau poate pentru a exercita o influență în societate, influență de la care așteptăm apoi vreun profit?

Este posibil ca unele școli să le ofere acest produs clienților lor: contacte, ambianță, excelență. Însă nici acesta nu este sensul în care imperativul etic și evanghelic ne determină să prestăm acest serviciu. Unicul motiv pentru care avem ceva de făcut în domeniul educației este speranța unei umanități noi, a unei alte lumi posibile.

Este speranța care izvorăște din înțelepciunea creștină, care în Cel Înviat ne revelează statura divină la care suntem chemați.

Cu limbajul și teologia timpului său, Estrada propunea în mod clar această finalitate a misiunii educative din perspectivă creștină: „Îi vedeți pe oamenii acestui secol ostenind dintr-o nesecată dorință de perfecțiune? Și noi iubim progresul și desăvârșirea, dar o desăvârșire adecvată omului în deplinătatea destinului și a caracterului său moral. Știința este excelentă și o aplaud și o iubesc, căci legea omului este să domine natura; dar tot legea noastră este și să aspirăm la scopuri suprasensibile și nemuritoare; iar purificarea sufletului și unirea lui cu Dumnezeu cere adoptarea unor mijloace supranaturale, ca aceste scopuri. Condiția și obiectul cel mai înalt al oricărui progres este restaurarea supranaturalului în oameni prin virtutea lui Cristos. Napoleon ghicea acest lucru: să educi înseamnă să creezi”.

Toate astea nu sunt simplă poezie. De fapt, multe dintre valorile în vigoare în societatea noastră pierd din vedere acest Adevăr incluziv și transcendent care constituie cifrul omului și al comunității. Școala poate fi ori simplă transmițătoare a acestor valori, ori leagănul altora noi; dar asta presupune o comunitate care crede și speră, o comunitate care iubește, o comunitate care se întrunește cu adevărat în numele Celui Înviat. Înainte de planificări și programe școlare, înainte de modalitatea specifică în care se pot manifesta codurile și reglementările, trebuie să știu ce anume vrem să obținem. Să mai știu că pentru asta e nevoie să se implice întreaga comunitate de profesori, să împărtășească puternic același mod de a simți, pasionându-se de proiectul lui Isus și trăgând cu toții în aceeași parte.

Multe instituții promovează mai degrabă formarea de lupi decât de frați; educă pentru concurență și succes în competiția cu ceilalți, oferind doar câteva norme firave de etică susținute de comitete minuscule care se fac că diminuează distructivitatea corozivă a unor practici înscrise în programă. În multe aule este premiat cel puternic și iute, și este disprețuit cel slab și lent. Se încurajează întâietatea în rezultate, dar nu și în compasiune. Ei bine, aportul nostru specific creștin este o educație care să mărturisească și să realizeze o altă formă de a fi umani. Dar asta nu va fi cu putință dacă ne limităm doar să rezistăm apelor și vântului, dacă ne limităm la simpla critică și ne mulțumim să rămânem în afara criteriilor pe care le denunțăm. O altă umanitate posibilă … necesită o acțiune pozitivă; dacă nu, va rămâne întotdeauna pur și simplu alta, în timp ce această unitate, conformă cu mentalitatea de acum, continuă să existe și să se încetățenească din ce în ce mai mult.

Consider că o poziție mai activă cere negreșit să depășim unele antinomii care, în loc să ne limpezească, mai degrabă ne paralizează. Unele antagonisme inflexibile sfârșesc exagerând atât de mult situațiile tulburi, încât facilitează orientări pe care le considerăm dintre cele mai negative. Un angajament real, hotărât și responsabil ne invită să mai facem încă un pas în procesul nostru de discernământ și să depășim unele clișee foarte înrădăcinate în comunitățile noastre. În sensul acesta, vă propun trei provocări legate între ele: să ne străduim ca misiunea noastră să aducă roade fără a neglija rezultatele; să privilegiem criteriul gratuității fără a pierde eficiența; și să creăm un spațiu în care excelența să nu presupună o știrbire a solidarității.»

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația – în slujba vieții. Propuneri pentru vremuri grele, trad. Marina Fara, Editura ARCB, București 2014, pp. 65-68.

Mai jos puteți să ascultați interviul:

PAPA FRANCISC DESPRE SINE

În fața prizonierilor din Palmasola, Bolivia, în iulie 2015, Papa Francisc a spus: „În fața voastră se află un om iertat de multele lui păcate”. Jurnalistul Andrea Tornielli a remarcat lucrul acesta într-un interviu cu Papa Francis: „E impresionant să auzi un Papă care spune asta despre sine …”.

«Într-adevăr?», a răspuns papa. «Nu cred că este atât de ieșit din comun, nici în existența predecesorilor mei. Am citit în documentația procesului de beatificare a lui Paul al VI-lea mărturia unuia dintre secretarii lui, căruia Papa, repetând cuvintele pe care le-am citat deja în al său Pensiero alla morte, îi mărturisise: „Pentru mine a fost întotdeauna un mare mister al lui Dumnezeu că eu mă aflu în suferința mea și mă aflu în fața milostivirii lui Dumnezeu. Eu nu sunt nimic, sunt un păcătos. Dumnezeu Tatăl mă iubește foarte mult, vrea să mă salveze, vrea să mă scoată din suferința asta în care mă aflu, dar eu sunt incapabil să fac asta de unul singur. Atunci îl trimite pe Fiul lui, un Fiu care poartă chiar milostivirea lui Dumnezeu transpusă într-un act de iubire față de mine …. Dar pentru asta e nevoie de un har special, harul unei transformări. Eu trebuie să recunosc acțiunea lui Dumnezeu Tatăl în Fiul față de mine. Odată ce am recunoscut asta, Dumnezeu lucrează în mine prin Fiul lui”. Este o sinteză foarte frumoasă a mesajului creștin. Și ce să spun despre omilia cu care Albino Luciani și-a început episcopatul la Vittorio Veneto, spunând că alegerea căzuse asupra lui pentru că Domnul prefera ca anumite lucruri să le scrie în praf în loc să le scrie în bronz sau pe marmură: astfel, dacă scrierea ar fi rămas, ar fi fost limpede că meritul era în întregime al lui Dumnezeu. El, episcopul, viitorul Papă Ioan Paul I, era „praful”. Trebuie să spun că, atunci când vorbesc despre asta, mă gândesc mereu la ce i-a spus Petru lui Isus în duminica învierii Lui, când l-a întâlnit singur. O întâlnire la care face referire evanghelistul Luca (24, 34). Ce i-o fi spus Simon lui Mesia tocmai înviat din mormânt? I-o fi spus că se simțea un păcătos? S-o fi gândit la renegare, la ce se întâmplase cu câteva zile înainte, când de trei ori se prefăcuse că nu-l cunoaște, în curtea casei Marelui Preot. S-o fi gândit la plânsul lui amar și public. Dacă Petru a făcut asta și dacă evangheliile ne descriu păcatul lui, renegarea lui și dacă, în ciuda tuturor acestora, Isus i-a spus: „Paște oile mele! (In 21, 16), nu cred că trebuie să fim uimiți dacă și succesorii lui se descriu pe ei înșiși drept „păcătoși”. Nu e o noutate. Papa este un om care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Am spus-o sincer și în fața prizonierilor din Palmasola, în Bolivia, în fața acelor bărbați și a acelor femei care m-au primit cu multă căldură. Lor le-am amintit că și Sfântul Petru, și Sfântul Paul au fost deținuți. Am o legătură specială cu cei care trăiesc în închisoare, privați de libertatea lor. Am fost întotdeauna atașat de ei, tocmai grație conștiinței faptului că sunt păcătos. De fiecare dată când trec de ușa unei închisori pentru o celebrare sau pentru o vizită, îmi vine mereu acest gând: de ce ei, și nu eu? Eu ar trebui să fiu aici, aș merita să fiu aici. Căderile lor ar fi putut fi ale mele, nu mă simt mai bun decât cei pe care-i am în față. Astfel mă trezesc că repet și mă rog: de ce el, și nu eu? Asta poate scandaliza, dar mă consolez cu Petru: îl renegase pe Isus și, în ciuda acestui lucru, a fost ales.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 55-58.

Mai jos puteți să ascultați interviul acordat lui Dan Manolache de la Radio România Cultural în seara zilei de 14 martie 2017:

PAPA FRANCISC DESPRE EDUCAȚIE

«Ne cheamă o operă de iubire: educația. Să educi înseamnă să dai viață. Dar iubirea este exigentă. Ne cere să punem în joc cele mai bune resurse de care dispunem, fără exaltări și descurajări de moment, să ne trezim pasiunea și, cu răbdare, să pornim la drum.

Instituțiile noastre sunt medii privilegiat de interacțiune umană. Fiecare om este unic, inalienabil și de neînlocuit; tocmai această unicitate trebuie să fie aceea care să inspire armonizarea într-un plan superior a inevitabilelor tensiuni din momentele de criză. Școlile noastre sunt de asemenea un loc propice pentru animarea unei experiențe de viață deschisă întâlnirii și solidarității, expresia cea mai desăvârșită a ceea ce înseamnă de fapt să fii comunitate.

Fie ca fiecare persoană care participă la acest proiect să-și îndeplinească rolul de educator în sintonie cu ideile care îi stau la bază, cu disponibilitate pentru munca în comun, asumându-și cu responsabilitate spațiul care i se încredințează. Și astfel, fiecare cu trăsăturile sale proprii, va face mai bogat schimbul dintre persoane, slujind unui proiect mai înalt și mai durabil. Un proiect care nu e altul decât proiectul lui Dumnezeu pentru om.

O atmosferă deosebită trebuie să pătrundă totul. O atmosferă marcată de căutarea înțelepciunii. Cu seriozitate academică, expuneți bogata și variata informație științifică, dar favorizând integrarea cunoștințelor. Este o misiune grea care trebuie susținută pe două direcții: pe de-o parte să stimulăm dorința de a cerceta în profunzime, dezvoltând capacitatea de a vedea dincolo de prima impresie, de a capta semnele și învățămintele ascunse în lucruri și întâmplări; iar pe de altă parte, în mod corespunzător, să facem posibilă încadrarea și sinteza cu cosmoviziunea catolică asupra lumii și a istoriei. Observăm aici urgența unei mai mari cooperări interdisciplinare între științe și teologie, care să faciliteze contemplarea simfoniei creației.

Dragi educatori: cât este de mare misiunea pe care Isus v-o încredințează! Dezvoltați-vă personalitatea, transmiteți prin ființa voastră un stil, o certitudine. Nu cădeți în tentația de a subestima Adevărul. Fiți conștienți de avantajul de a fi figuri materne și paterne și aveți grijă să nu fiți exagerat de protectori: aveți încredere în capacitățile elevilor voștri. Nu alegeți doar calea ușoară a căderii la învoială, care nu caută neapărat varianta cea mai bună, ci se rezumă la un pact demagogic, lipsit de responsabilitate, consimțind la „delăsarea” cotidiană.

Faceți-l iubit pe Isus Cristos! Arătați splendoarea adevărului care se ivește – pentru cel ce știe să vadă – din fiecare colț al naturii sau din lucrările oamenilor. Făuriți idei luminoase pentru ca, însușindu-și-le, să-i orientați pe tineri și pe copii în diversele domenii ale vieții. Ajutați-i să formeze legături și relații cu persoane, idei și locuri, căci omul crește alimentându-și apartenențele.

Împăcați-vă cu ideea că pentru a vă menține în picioare e nevoie de efort, trecând peste obstacole. Fiți pasionați de Adevăr, Bine și Frumos. Nu cădeți în tentația facilului, care vă face slabi. Țineți minte că, într-o existență fără transcendență, lucrurile devin idoli și idolii degenerează în demoni care-i izolează și devorează pe cei care îi idolatrizează.»

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația: Pasiune și devotament. Provocări pentru educatorii creștini, trad. Sofia Alexe și Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014, pp. 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

«Dar cât e de greu ca vigoarea profetică să zguduie o inimă coruptă! E atât de blindată în satisfacția pe care i-o oferă autosuficiența sa, încât nu acceptă în nici un fel să fie pusă sub semnul întrebării. „Adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12, 21). Se simte comod și fericit asemenea acelui om care plănuia să construiască alte hambare mai mari (Lc 12, 16-21), iar dacă situația începe să devină problematică, știe el oricum toate șiretlicurile ca să scape basma curată, asemenea administratorului care dă mită (Lc 16, 1-80 și care a avansat filosofia tipică pentru concetățenii noștri: „Cine nu ciupește, e prost”. Omul corupt și-a construit o autostimă bazată tocmai pe acest gen de atitudini înșelătoare, și merge prin viață pe scurtăturile favoritismului, cu prețul demnității proprii și a celorlalți. Omul corupt are față de „n-am fost eu acela” – „față de icoană”, cum spunea bunica mea. Ar merita un doctorat honoris causa în cosmetică socială. Și ce-i mai rău e că în cele din urmă chiar ajunge să creadă ce spune! Cât de greu îi este profeției să intre acolo! De aceea, deși spunem „Păcătos, da!”, să strigăm în același timp cu tărie: „Dar corupt, nu!”. O atitudine specifică a omului corupt, atunci când e confruntat cu profeția, este un așa numit „complex de inchestionabilitate”. Orice critică îi cade prost, denigrează persoana sau instituția care i-a adresat-o, caută să desființeze întreaga autoritate morală care l-ar putea pune sub semnul întrebării, recurge la sofisme și la piruete nominalist-ideologice ca să se justifice, îi vorbește de rău pe ceilalți și-i îngroapă sub insulte pe aceia care gândesc altfel decât el (cf. In 9, 34). Omul corupt tinde să se persecute în mod inconștient, și atât de mare este iritarea produsă de această autopersecuție, încât o proiectează asupra celorlalți și, din autopersecutat, se transformă în persecutor.  Sfântul Luca ne arată furia pe care o resimt astfel de oameni (Lc 6, 11) față cu adversarul profetic al lui Isus: „Dar ei s-au umplut de furie și se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus”. Persecută impunând un regim de teroare tuturor celor care îi contrazic (cf. In 9, 22) și se răzbună excluzându-i de la viața socială (cf. In 9, 34-35). Omul corupt se teme de lumină pentru că sufletul său a căpătat trăsături de râmă: trăiește la întuneric, sub pământ. În Evanghelii, omul corupt se joacă cu adevărul, întinzându-i capcane lui Isus (cf. In 8, 1-11; Mt 22, 15-22; Lc 20, 1-8), țesând intrigi ca să-l dea la o parte (cf. In 11, 45-57; Mt 12, 14), mituindu-i pe cei care l-ar putea trăda (cf. Mt 26, 14-16) sau pe funcționarii momentului respectiv (cf. Mt 28, 11-15). Sfântul Ioan îi cuprinde pe toți cu o singură frază: „Lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Oamenii care nu percep lumina, nu o pricep (pp. 9-11). Omul corupt nu-și percepe starea de corupție. Tot așa și cu respirația rău mirositoare: când cineva are o respirație care miroase urât, greu își dă seama de ea. Ceilalți o simt și trebuie să i-o spună. Rezultă de aici că individul corupt numai anevoie poate ieși din starea sa printr-o remușcare interioară. El și-a anesteziat bunul simț în această privință. În general, Domnul îl salvează prin încercări exterioare care îi vin din situațiile pe care le are de trăit (boli, pierderea averii, a celor dragii etc.); tocmai ele sfâșie armura coruptă și permit intrarea harului. Omul corupt poate fi vindecat. Astfel corupția, mai mult decât iertată, trebuie vindecată. E ca una dintre acele boli rușinoase pe care omul caută să o țină secretă, și se ascunde până când nu-i mai poate tăinui simptomele … Și atunci începe posibilitatea de a fi vindecată. Nu trebuie să confundăm corupția cu viciile (deși familiarizarea cu acestea ajunge să le transforme în comori). Omul corupt caută mereu să salveze aparențele: Isus va da calificativul de morminte spoite membrilor unuia dintre segmentele cele mai corupte ale societății timpului său (cf. Mt 23, 25-28). Omul corupt își va cultiva, până la marele rafinament, bunele maniere …, ca să-și poată ascunde astfel proastele obiceiuri. Așa se face că, în comportamentul celui corupt, atitudinea defectuoasă va apărea estompată și, în cel mai rău caz, va trece drept o slăbiciune sau un mic defect relativ acceptabil și scuzabil în ochii societății. De exemplu: un om corupt de pofta după putere va părea – cel mult înclinat spre o anumită inconsecvență sau superficialitate care îl fac să-și schimbe părerea sau să se reorienteze în funcție de situații: astfel, se va spune despre el că este slab, sau maleabil, sau interesat …, dar nu se vorbește despre corupția lui (ambiția după putere), care va rămâne ascunsă.» (pp. 19-21).

«Ființa este în mod transcendental verum, și eu aș putea să o distorsionez și să o răsucesc cât vreau, ca pe un prosop, negând adevărul … dar ființa va continua să fie verum chiar și atunci când – în imanența sa situațională – cineva se străduiește să o prezinte altminteri. Ființa se luptă să se manifeste așa cum este. În însuși nucleul judecății pe care o face un om corupt se instalează o minciună, o minciună la adresa vieții, o minciună metafizică la adresa ființei care, cu timpul, se va întoarce asupra celui care o pronunță. În plan moral, acest lucru este evitat de cei corupți prin proiectarea răutății proprii asupra altora. Dar e o soluție provizorie și temporară care nu face decât să sporească presiunea pe care ființa o dezvoltă pentru a-și recupera veracitatea (dat fiind că adevărul nu și l-a pierdut niciodată). Iar Isus îi spune că nu celălalt este rău, ci „ochiul tău este rău”. Corupția ne face să pierdem pudoarea care păzea adevărul, acea pudoare care face posibilă veracitatea adevărului. Pudoarea care păstra, pe lângă adevăr, bunătatea, frumusețea și unitatea ființei. Corupția se mișcă în alt plan decât pudoarea: situându-se dincoace de transcendență, în mod inevitabil trece dincolo în pretențiile și complezența sa. Astfel, corupția a parcurs traseul care duce de la pudoare la neobrăzarea pudică.» (pp. 26-27).

«Corupția nu este un act, ci o stare, o stare personală și socială, în care omul se obișnuiește să trăiască. Valorile (sau non-valorile) corupției sunt integrate într-o adevărată cultură, care are o capacitate doctrinară, un limbaj propriu, un mod al său de a proceda. E o cultură care pigmeizează, deoarece adună prozeliți ca să-i coboare până la nivelul de complicitate (cultural) admis. Această cultură are un dinamism dual: de aparență și de realitate, de imanență și de transcendență. Aparența nu este înfățișarea realității ca veracitate, ci construirea acestei realități astfel încât ea să se impună treptat într-o acceptare socială cât mai generală cu putință. Este o cultură a diminuării: diminuează realitatea în avantajul aparenței. Transcendența devine tot mai mult un dincoace, aproape că e imanență … sau cel mult o transcendență de salon. Ființa nu mai este ocrotită, ci mai degrabă maltratată printr-un fel de neobrăzare pudică. În cultura corupției există multă neobrăzare, chiar dacă, în aparență, lucrurile considerate acceptabile în mediul corupt ni se prezintă deghizate în normative severe cu tentă victoriană. Cum am spus, este cultul bunelor maniere care acoperă obiceiurile rele. Iar această cultură se impune în lassez-faire-ul triumfalismului cotidian. Nu întotdeauna oamenii devin corupți dintr-o dată. Mai degrabă invers. E un drum până să ajungi acolo. Acest drum nu se identifică cu drumul săvârșirii de păcate. Un om poate să fie foarte păcătos și – fără îndoială – să nu fi căzut în corupție: este poate cazul lui Zaheu, al lui Matei, al femeii samaritene, al lui Nicodim, al tâlharului bun, care aveau ceva în inima lor păcătoasă care i-a salvat de la corupere; alipirea de imanență, alipirea tipică omului corupt, nu închistase pe niciunul dintre ei: erau deschiși iertării. Faptele lor se nășteau dintr-o inimă păcătoasă, erau – multe dintre ele – fapte rele, dar această inimă care făcea relele își simțea în același timp slăbiciunea. Și pe aici putea intra puterea lui Dumnezeu. „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1, 25)». (pp.35-37).

Din Papa Francisc, Corupție și păcat, traducere Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014.

„Rugăciunea este un act de libertate. Însă uneori se infiltrează o anumită intenție de a controla rugăciunea, care este totuna cu a căuta să-l controlezi pe Dumnezeu. Lucrul are legătură cu un fel de deformare, cu un ritualism excesiv sau cu vreo altă atitudine de control. Rugăciunea este vorbire și ascultare. Există momente de tăcere profundă, de adorație, așteptând să vedem ceea ce se va întâmpla. În rugăciune această tăcere reverențioasă conviețuiește cu un fel de încheiere de contracte, ca atunci când Abraham a început să negocieze cu Dumnezeu în privința pedepselor pentru Sodoma și Gomora. Și Moise se târguiește, pune înainte lui Dumnezeu câteva propuneri pentru poporul său, vrea să-l convingă pe Domnul să nu-l pedepsească. Această atitudine de curaj se unește cu umilința și adorația și are drept rezultat rugăciunea.” (p. 59)

„Prima dată când evanghelicii m-au invitat la una dintre întâlnirile lor, stadionul Luna Park era plin. În ziua aceea au vorbit un preot catolic și un pastor evanghelic. Au făcut două predici, una intercalată în cealaltă, cu o pauză scurtă pentru o gustare la amiază. La un moment dat pastorul evanghelic a cerut ca toți să se roage pentru mine și pentru slujirea mea. Mă întrebase deja dacă sunt de acord să se roage pentru mine, iar eu am spus că da, firește. În timp ce toți se rugau, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să îngenunchez – un gest foarte catolic – pentru a primi rugăciunea și binecuvântarea a șapte mii de persoane care erau acolo. Săptămâna următoare, o revista punea acest titlu la un articol: Buenos Aires, sediu vacant. Arhiepiscopul a căzut în păcatul apostaziei. Pentru redactorii revistei, a te ruga împreună cu alții era apostazie. Dar chiar și împreună cu un agnostic, chiar din interiorul îndoielii sale, putem să privim împreună spre înălțimi și să căutăm transcendența. Fiecare se roagă potrivit tradiției sale, care e problema?” (p. 197).

„Sfântul Augustin are o frază care pare că se inserează perfect în ceea ce spuneați dumneavoastră: Doamne, ne-ai făcut pentru tine, iar inima noastră nu se liniștește până când nu se odihnește în tine. Conceptul cel mai important al acestei rugăciuni este neliniștea. Oricine se raportează în mod conștient și sincer la lucrul pe care îl trăiește, manifestă o profundă neliniște față de transcendent, față de ceea ce dumneavoastră puțin mai înainte i-ați spus întâlnirea cu El. Dar, în timp ce trăim acea întâlnire, intrăm într-o altă căutare și așa mai departe, într-un mod tot mai adânc. Acea neliniște îmi place să o numesc suflarea lui Dumnezeu pe care o purtăm înlăuntrul nostru, ca un semn pe care l-a lăsat în interiorul nostru. De multe ori se manifestă chiar și în persoane care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu sau care în viață au avut mereu atitudini anti-religioase sau imanentiste, dar dintr-o dată ajung în fața a ceva ce îi transcende. Câtă vreme va continua să existe acea neliniște, va exista religia și vom avea moduri de a ne lega de Dumnezeu. Cuvântul religie, în cele din urmă, înseamnă asumarea unei legături, o legătură cu Domnul prin mijlocul unei căutări. Dacă o religie se mărginește la aspectul pur ritual, fără să ofere acest fel de conținuturi, este îndreptată spre moarte, pentru că umple viața cu ritualuri dar lasă inimile goale. Sunt de acord cu dumneavoastră că religia va continua să existe, pentru că neliniștea este constitutivă naturii umane și trebuie să vedem cum se va manifesta în viitor”. (p. 200).

„Dialogul dintre religie și cultură este fundamental, susținea deja lucrul acesta Conciliul Vatican II. Încă de la început, Bisericii i s-a cerut o transformare continuă – Ecclesia semper reformanda – , iar acea transformare asumă forme diferite în decursul timpului, fără să altereze dogma. În viitor Biserica se va adapta la vremurile noi potrivit unor diverse forme și modalități de a fi, așa după cum astăzi se deosebește de modalitățile vechi de a fi ale regalismului, ale jurisdicționismului sau ale absolutismului. Mai înainte dumneavoastră făceați aluzie la parohialism, tendința de reveni la comunitatea mică drept loc de apartenență religioasă. Poate fi o soluție. O soluție care răspunde la nevoia de identitate, nu doar religioasă, ci și culturală: aparțin acestui cartier, acestui cerc, acestei familii, acestui cult … deci am un loc de apartenență, mă recunosc într-o anumită identitate. Creștinismul de la început era „parohial”. Dacă citim Faptele Apostolilor, ne dăm seama că, într-adevăr, creștinismul a avut o expansiune masivă; la primele predici ale lui Petru se botezau două mii de persoane, care apoi au început să se organizeze în mici comunități. Problema apare când parohia nu are o viață proprie, când este anihilată, absorbită de structura superioară în ierarhie. Ceea ce face vie o parohie este tocmai simțul de apartenență.” (p. 203).

Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Jorge Bergoglio / Abraham Skorka, Il cielo e la terra, Mondadori, Milano 2013.