Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Să-l urmăm pe Iosif și să ascultăm de îngerii din vis

IOAN PAUL II DESPRE SLUJIREA „ECONOMIEI MÂNTUIRII” PE URMELE SFÂNTUL IOSIF

«(28). În timpuri grele pentru Biserică, Pius al IX-lea, voind să o încredințeze protecției speciale a sfântului patriarh Iosif, l-a declarat „patron al Bisericii catolice”. Pontiful știa că nu face un gest la întâmplare, deoarece din cauza demnității deosebite dată de Dumnezeu acestui slujitor al său așa de credincios, „Biserica, după sfânta Fecioară, soția lui, a avut mereu o mare cinstire și l-a umplut de laude pe fericitul Iosif și a alergat la el mai ales în nenorociri”.

Care sunt motivele unei încrederi așa de mari? Leon al XIII-lea le-a expus astfel: „Motivele pentru care fericitul Iosif trebuie să fie considerat patron special al Bisericii, iar Biserica, la rândul ei, să se încreadă tot mai mult că va avea apărarea și ocrotirea sa, provin îndeosebi din faptul că el a fost soțul Mariei și tatăl purtător de grijă al lui Isus (…). Iosif a fost la timpul său păzitor, cap și apărător legitim și natural al familiei divine (…). Așadar, este cu adevărat vrednic ca fericitul Iosif, așa cum a știut să conducă cu sfințenie familia din Nazaret în orice eveniment, tot așa acum să acopere și să apere cu ocrotirea sa cerească Biserica lui Cristos”.

(29). Această ocrotire trebuie să fie invocată și este necesară pentru Biserică nu numai pentru a se apăra împotriva pericolelor care apar, dar mai ales și în special pentru a se întări în acțiunea sa reînnoită de evanghelizare a lumii și de reevanghelizare în acele „țări și națiuni unde – așa cum am scris în exortația apostolică Christifideles laici – religia și viața creștină erau într-un timp deosebit de înfloritoare” și care „acum sunt puse la grea încercare”. Pentru a duce prima vestire a lui Cristos sau pentru a o duce din nou acolo unde ea a fost neglijată sau uitată, Biserica are nevoie de „putere de sus” specială (cf. Lc 24, 29; Fap 1, 8), desigur un dar al Duhului Domnului, dar care nu este desprinsă de mijlocirea și de exemplul sfinților săi.

(30) În afară de protecția sa sigură, Biserica se încrede și în exemplul luminos al lui Iosif, un exemplu ce depășește fiecare stare de viață și care se propune întregii comunități creștine, oricare ar fi starea și îndatoririle fiecărui credincios în cadrul ei.

Cum s-a spus în constituția Conciliului Vatican II despre revelația divină, atitudinea fundamentală a întregii Biserici trebuie să fie aceea de „ascultare cu pietate a cuvântului lui Dumnezeu”, adică aceea de disponibilitate absolută de a sluji cu fidelitate voința mântuitoare a lui Dumnezeu, revelată în Isus. Găsim deja la începutul răscumpărării umane întruparea modelului de ascultare, după Maria, chiar în Iosif, cel care se distinge prin împlinirea fidelă a poruncilor lui Dumnezeu.

Paul al VI-lea invita să se invoce ocrotirea sa „așa cum a obișnuit să facă Biserica, în aceste timpuri din urmă, înainte de toate printr-o reflecție teologică asupra unirii acțiunii divine cu acțiunea umană în marea economie a răscumpărării, în cadrul căreia prima, cea divină, este de la sine suficientă, dar a doua, cea umană, a noastră, deși nu este capabilă de nimic (cf. In 15, 5), nu este niciodată scutită de o colaborare umilă, dar condițională și înnobilatoare. În afară de aceasta, Biserica îl invocă ocrotitor dintr-o dorință profundă și foarte actuală de a-și revigora existența sa seculară cu virtuțile evanghelice adevărate, care strălucesc în sfântul Iosif”.

(31) Biserica transformă aceste exigențe în rugăciune. Amintind că Dumnezeu a încredințat grijii plină de iubire a sfântului Iosif începutul răscumpărării noastre, ea îi cere să-i dăruiască harul de a colabora cu fidelitate la opera mântuirii, de a-i dărui aceeași fidelitate și curăție a inimii care l-a animat pe Iosif în slujirea Cuvântului întrupat și de a umbla înaintea lui Dumnezeu pe căile sfințeniei și ale dreptății după exemplul și prin mijlocirea sfântului.

Deja cu o sută de ani în urmă, papa Leon al XIII-lea chema lumea catolică la rugăciune pentru a obține ocrotirea sfântului Iosif, patron al întregii Biserici. Scrisoarea enciclică Quamquam pluries reamintea acea „iubire paternă” pe care Iosif „o nutrea față de copilul Isus”, și îi recomanda lui, „păzitor neobosit al familiei divine, moștenirea scumpă pe care Isus Cristos a dobândit-o cu sângele său”. De atunci, Biserica – așa cum am amintit la început – imploră ocrotirea sfântului Iosif – pentru acea sfântă legătură de dragoste ce l-a unit cu neprihănita Fecioară Născătoare de Dumnezeu” și îi încredințează toate grijile sale, chiar și familia umană care este amenințată de pericole.

Și astăzi avem numeroase motive pentru a ne ruga în același fel: „Îndepărtează de la noi, preaiubitorule părinte, toată ciuma rătăcirilor și a viciilor …, vino din cer în ajutorul nostru în această luptă cu puterea întunericului …; și precum odinioară ai scăpat din primejdia morții pe pruncul Isus, apără acum sfânta Biserica a lui Dumnezeu de cursele dușmanului și de orice nenorocire”. Și astăzi avem motive întemeiate de a recomanda pe orice om sfântului Iosif.

(32). Îndemn cu tărie ca amintirea prezentă a figurii sfântului Iosif să reînnoiască și în noi accentele acelei rugăciuni pe care a recomandat-o cu un secol în urmă predecesorul meu ca să se înalțe către el. Este sigur că această rugăciune și însăși figura lui Iosif dobândesc o actualitate reînnoită pentru Biserica din timpul nostru, în relație cu noul mileniu creștin.

Conciliul Vatican II i-a sensibilizat din nou pe toți cu privire la „marile lucruri ale lui Dumnezeu”, cu privire la acea „economie a mântuirii”, a cărui ministru special a fost Iosif. Așadar, recomandându-ne ocrotirii celui căruia însuși Dumnezeu „i-a încredințat păzirea comorilor sale cele mai prețioase și mai mari”, învățăm în același timp de la el să slujim „economia mântuirii”. Fie ca sfântul Iosif să devină pentru toți un învățător deosebit în slujirea misiunii mântuitoare a lui Cristos, datorie ce revine fiecăruia și tuturor în Biserică: soților și părinților, celor care trăiesc din munca mâinilor proprii sau din orice altă muncă, persoanelor chemate la viața contemplativă ca și celor chemate la apostolat.»

Din Ioan Paul II, Exortația apostolică Redemptoris custos, 15 august 1989, nr. 29-32.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 martie 2017
Papa Ioan Paul II: Însemnări personale

CARDINALUL STANISŁAW DZIWISZ DESPRE ÎNSEMNĂRILE PERSONALE ALE PAPEI IOAN PAUL II

«„Nu las în urma mea nici o proprietate care să fie administrată. Obiectele de uz cotidian vă rog să le distribuiți după cum credeți. Însemnările personale să fie arse. Rog ca aceste chestiuni să fie supravegheate de părintele Stanisław, căruia îi mulțumesc pentru colaborarea și ajutorul lui de-a lungul atâtor ani. Toate celelalte mulțumiri le port în inimă în fața lui Dumnezeu, fiindcă e greu să le exprimi aici” (Ioan Paul II, Testament, 6 III 1979).

Acestea au fost dispozițiile pe care Sfântul Părinte Ioan Paul II le-a lăsat în testamentul său. Am îndeplinit întocmai voința Sfântului Părinte după moartea sa, în anul 2005, distribuind toate lucrurile pe care le avea, îndeosebi obiectele personale. Totuși nu am avut curajul de a arde hârtiile și caietele cu însemnări pe care le-a lăsat, deoarece ele conțin informații importante despre viața sa. Le vedeam mereu pe biroul Sfântului Părinte, dar nu m-am uitat niciodată în ele. Când am citit testamentul, m-a emoționat faptul că Ioan Paul II, căruia i-am fost alături aproape patruzeci de ani, mi-a încredințat toate lucrurile lui.

Nu am ars însemnările lui Ioan Paul II, deoarece constituie o cheie pentru a înțelege spiritualitatea lui, adică tot ce este mai profund într-un om: relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Ele dezvăluie într-un fel o altă latură a persoanei pe care am cunoscut-o ca episcop al Cracoviei și al Romei, succesor al lui Petru, Păstor al Bisericii universale. De asemenea, ne arată cum era viața lui cu mult înainte, în anii în care a fost consacrat și a intrat în slujba episcopiei Cracoviei. Sunt, în același timp, o mărturie despre relația lui intimă cu Dumnezeu Creatorul, Stăpânul și Învățătorul. Și, mai ales, dezvăluie izvoarele spiritualității sale, ale forței sale interioare și ale voinței neclintite de a-l sluji pe Cristos până la ultima suflare.

Când mă întorc la însemnările lui Ioan Paul II, am în fața mea figura Sfântului Părinte, pe care îl văd în capela de pe strada Franciszkańska, adâncit în rugăciune în fața lui Dumnezeu și a Preasfântului Sacrament, sau îi aud oftatul în capela mică a Palatului Apostolic din Vatican. Chipul lui luminos nu-i trăda niciodată trăirile. Privea întotdeauna plin de curaj crucea și icoana Maicii Domnului din Czestochowa. De la Ea a învățat dăruirea totală față de Dumnezeu, repetând cuvintele lui Ludovic-Maria Grignon de Montfort: Totus tuus ego sum, o Maria, et omnia mea Tua sunt – „Sunt în întregime al Tău, o, Maria, și toate ale mele Îți aparțin”. Dăruirea totală în fața lui Dumnezeu după modelul Fecioarei Maria și îndeplinirea voinței divine până la sfârșit au fost trăsăturile caracteristice ale acestui Om al rugăciunii, care în relația cu Dumnezeu a descoperit o comoară, o întreagă lume a spiritului.

Fie ca lectura însemnărilor personale ale lui Ioan Paul II să ne ajute pe toți să descoperim profunzimea spirituală a omului secolului XXI și să ne ducă la o și mai mare iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni.»

Cardinalul Stanisław Dziwisz, „Cuvântul introductiv”, în: Papa Ioan Paul II – Karol Wojtyła, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2003, trad. Constantin Geambașu, Editura Humanitas, București 2015, pp. 5-6.

Mai jos vă propun să ascultați interviul acordat Anei Petrache în care am vorbit despre cartea În mâinile Domnului. Însemnări personale a Papei Ioan Paul II:

  • 21 martie 2017
Ioan Paul II despre ecumenism în România

SFÂNTUL IOAN PAUL II ESTE PENTRU REFACEREA UNITĂȚII DINTRE CREȘTINII CATOLICI, ORTODOCȘI ȘI PROTESTANȚI DIN ROMÂNIA

Către Membrii Conferinței Episcopale Române (vineri 7 mai 1999): Trebuie să ne străduim toți, cu inimă deschisă și perseverență în cadrul dialogului, atât teologic cât și caritativ, cu celelalte Biserici și Comunități creștine, în perspectiva unității tuturor discipolilor lui Cristos. În această privință să nu uităm învățătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mișcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfințenia și rugăciunea (cf. Unitatis Redintegratio, 8). Sper ca și în România să se poată organiza inițiative ecumenice, împreună cu frații noștri ortodocși și celelalte comunități creștine.

Către Membrii Sfântului Sinod (sâmbătă 8 mai 1999): Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare și violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârșitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericești își așteaptă încă soluția definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise și pentru rezolvarea dificultăților mai persistă. Victoria carității va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar și pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii și Domn al păcii, ca iubirea primită și dăruită să fie semnul prin care creștinii pot fi recunoscuți ca fideli Domnului lor. Bisericile Ortodoxe și Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda și emoționata mea gratitudine pentru cât s-a făcut, și să vă mulțumesc vouă, venerați Frați în Cristos, pentru străduința depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susținută de rugăciunea și de simpatia tuturor credincioșilor ortodocși și catolici? Dumnezeu știe cât de mult lumea noastră, ca și Europa, pe care o sperăm eliberată de lupte fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura și neînțelegerile și să deschidă inimile spre reconciliere! Unde sunt Bisericile noastre atunci când dialogul tace și armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioșii noștri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi? Beatitudine, Frați întru Episcopat, să redăm Bisericii unitate vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmașii Fiului lui Dumnezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecințe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâșiem cămașa necusută a Bisericii, dacă nu reușim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unității, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, și voi continua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor și să le susțină în slujirea apostolică.

Către Creștinii ortodocși (Piața Unirii, duminică 9 mai 1999): Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română și din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frățietatea cordială a raporturilor reciproce și implorând comuniunea deplină a tuturor credincioșilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Română și cea Catolică au același Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi și aceleași Taine sau Sacramente. În special, conservă aceeași Preoție și celebrează unicul Sacrificiu al lui Cristos, prin care El edifică și face să crească Biserica sa. Binecuvântat fie Numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Cristos. Mă gândesc la dialogul internațional dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, și la cel dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală respectuoasă dintre credincioșii ortodocși și catolici, care se dezvoltă la diferite nivele și aduce roade promițătoare și în rândul tinerilor, precum și la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relațiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă și suspiciune, și să demonstreze că scopul oricărei acțiuni pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea față de unicul Domn.

Către Creștinii catolici (Parcul Izvor, duminică 9 mai 1999): Datorită Constituției Lumen Gentium, Biserica a dobândit o conștiință mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în drum spre împlinirea Împărăției. Percepem misterul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, și descoperim valoarea misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc alături, unii de alții, creștini care aparțin tradiției orientale și celei occidentale. Trăiesc orientați spre unitate, preocupați să răspundă poruncii lui Cristos și prin aceasta dornici să dialogheze, să se înțeleagă și să se ajute între ei. Această năzuință de cooperare fraternă, susținută de rugăciune și însuflețită de stimă și respect reciproc, trebuie sprijinită și promovată deoarece numai pacea edifică, pe când discordia distruge. În numele acestei mari inspirații ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Cristos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însuflețit numai de dorința adevăratei unități și de voința de a îndeplini ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredințat între frații și surorile în credință. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă și măr rog să se poată ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toți cei ce cred în Cristos din Occident și din Orient. Pentru această unitate, însuflețită de iubire s-a rugat divinul Învățător în Cenacol în ajunul pătimirii și morții sale. Această unitate a creștinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, Apostolii, care până în acel moment erau confuzi și fricoși, au devenit plini de curaj și de zel apostolic. Nu s-au temut să-l vestească pe Cristos răstignit și înviat; nu le-a mai fost frică să-și  mărturisească prin cuvinte și cu viața fidelitatea față de Evanghelie, chiar și atunci când aceasta însemna prigoană și uneori moartea. Mulți, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume. Dacă uneori s-au produs neînțelegeri și, din păcate, rupturi dureroase în interiorul Trupului mistic al lui Cristos, unic și indivizibil, totuși mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conștiința a ceea ce îi unește pe toți credincioșii și chemarea comună la unitate. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie și asistăm la intensificarea mișcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt către unitate sunt prezente și pe pământul vostru, în România, Țară care în cultura, limba și istoria sa, poartă urmele vii ale tradiției latine și ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: „Tată, fă ca toți să fie una” (cf. In 17, 21), să vă rămână mereu pe buze și să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

Către Tinerii din România (Aeroportul Otopeni, duminică 9 mai 1999): Țara voastră are ca și înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocație ecumenică. Prin poziția geografică și prin lunga ei istorie, prin cultură și tradiție, România este o casă unde Orientul și Occidentul se regăsesc în dialog natural. Aici și Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Și în aceste zile am putut trăi această experiență. Alături unii de alții, cum erau Petru, Andrei și ceilalți apostoli adunați în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ și ne-a făcut să fim tari în comuniune și mai cutezători în vestirea Evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o și i-am simțit dulceața și frumusețea, forța și eficiența. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit (…) este o experiență de păstrat și de transmis, în speranța că noul mileniu ce se deschide în fața noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creștine și de descoperire a fraternității dintre popoare. acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ. Aș vrea să vă încredințez acest vis vouă, tuturor. În special, aș vrea să-l încredințez tinerilor.

Fragmente din Ioan Paul II, Discursuri, 7-9 mai 1999, București.

Ciril și Metodiu: Modele de simțire a unității Bisericii

IOAN PAUL II DESPRE APOSTOLATUL SFINȚILOR CIRIL ȘI METODIU (I)

(12) «Dar caracteristica pe care doresc să o subliniez în acțiunea desfășurată de apostolii slavilor, Ciril și Metodiu, este modul lor pacific de a zidi Biserica, inspirați fiind de concepția pe care o aveau despre Biserică una, sfântă și universală. Chiar dacă creștinii slavi, mai mult decât alții, îi consideră pe cei doi sfinți ca fiind „slavi după inimă”, aceștia rămân, totuși, oameni de cultură elenistă și de formație bizantină, adică oameni care aparțin în întregime tradiției civile și ecleziastice a Orientului creștin. Încă din epoca lor, divergențele dintre Constantinopol și Roma au început să devină motive de dezbinare, chiar dacă sciziunea dintre cele două părți ale aceluiași creștinism s-a produs mai târziu. Evanghelizatorii și învățătorii slavilor au plecat spre Moravia Mare, pătrunși de toată bogăția tradiției și de experiența religioasă caracteristică creștinismului oriental și exprimate în mod deosebit în învățătura teologică și în celebrarea liturgiei sacre. Deși, de mult timp deja, toate oficiile sacre fuseseră celebrate în greacă în toate Bisericile care se găseau pe teritoriul Imperiului bizantin, tradițiile proprii ale multor Biserici naționale din Orient – precum Biserica georgiană sau siriacă – care foloseau pentru serviciul divin limba poporului, erau bine cunoscute în marea cultură din Constantinopol și, mai ales de către Constantin Filosoful, datorită studiilor și contactelor repetate pe care le avusese cu creștinii din aceste Biserici, fie în capitală, fie în cursul călătoriilor. Cei doi frați, conștienți de vechimea și legitimitatea acestor sfinte tradiții, nu s-au temut să folosească limba slavă în liturgie, făcând din ea un instrument eficace pentru a-i familiariza cu adevărurile divine pe cei care vorbeau această limbă. Au făcut-o într-un spirit liber de orice atitudine de superioritate sau de dominare, din iubire pentru dreptate și cu zel apostolic evident față de popoarele care erau în curs de afirmare. Creștinismul occidental, după migrațiile noilor popoare, amestecase grupurile etnice care se alăturaseră populațiilor latine locale, dându-le tuturor, în scopul de ale uni, limba, liturgia și cultura latine, transmise prin Biserica Romei. Uniformitatea astfel realizată a dat acestor societăți relativ tinere și în plină expansiune un sentiment de forță și de fermitate, ceea ce a contribuit la o strânsă unitate în rândul lor și la o puternică afirmare în Europa. Putem înțelege că, într-o astfel de situație, orice diversitate risca să fie primită ca o amenințare a acestei unități încă in fieri și că exista tentația de a o elimina, chiar recurgând la diferite forme de constrângere.

(13) În acest punct, apare ca un lucru neobișnuit și admirabil modul în care cei doi sfinți, lucrând în situații atât de complexe și de precare, nu au încercat să impună popoarelor la care trebuiau să propovăduiască nici indiscutabila superioritate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile ori modul de viață al unei societăți mult mai avansate, în care fuseseră formați, de care erau în mod evident atașați și cu care erau obișnuiți. Îndemnați de marea dorință de a-i reuni în Cristos pe noii credincioși, au adaptat la limba slavă textele bogate și rafinate ale liturgiei bizantine și au armonizat mentalitatea și obiceiurile noilor popoare cu elaborările subtile și complexe ale dreptului greco-roman. Urmând acest program de înțelegere și pace, au respectat în orice moment obligațiile misiunii lor. Au ținut cont de prerogativele tradiționale și de drepturile ecleziastice definite prin canoanele conciliare. De asemenea, au considerat că era de datoria lor – ei fiind supuși ai imperiului din Orient și credincioși care depindeau de patriarhul Constantinopolului – să dea cont Pontifului Roman despre munca lor misionară. Ei supuneau judecății acestuia, pentru a obține de la el aprobarea, doctrina pe care o mărturiseau și pe care o învățau, cărțile liturgice compuse în limba slavă și metodele adoptate pentru evanghelizarea acestor popoare. Desfășurându-și misiunea prin mandat de la Constantinopol, au încercat apoi să obțină confirmarea acesteia îndreptându-se spre Scaunul Apostolic de la Roma, centru vizibil al unității Bisericii. Astfel au zidit Biserica animați de simțământul universalității sale ca Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Acest lucru reiese, în modul cel mai clar și mai explicit, din comportamentul lor. Putem spune că invocația lui Isus din rugăciunea sacerdotală, ut unum sint (In 17, 21-22), reprezintă deviza lor misionară, în spiritul cuvintelor psalmistului: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-l, voi, toate popoarele!” (Ps 117/116,1). Pentru noi, oamenii de astăzi, apostolatul lor exprimă și o chemare ecumenică: invită la reconstruirea, în pacea reconcilierii, a unității care a fost în mod grav compromisă după epoca sfinților Ciril și Metodiu și, în primul rând, unitatea dintre Orient și Occident. Convingerea celor doi sfinți din Salonic, conform căreia fiecare Biserică locală este chemată să reîmbogățească cu propriile sale daruri pleroma catolică, era în perfectă armonie cu intuiția evanghelică de a nu lăsa ca diferitele moduri de viață din Bisericile creștine particulare să nu poată justifica dezacordurile, neînțelegerile, rupturile în mărturisirea de credință unică și în practicarea carității.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, din 2 iunie 1985, trad. Iulia Cojocariu, nr. 12-13.

(București, 23 ianuarie 2017)

Fascinația sacrului de la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al II-lea

Între coperțile acestei cărți am adunat articolele și studiile relevante din punct de vedere teologic și filosofic pe care le-am publicat în diferite reviste de cultură catolică din țară sau în volume colective coordonate de mine și publicate între anii 1996 și 2002. Fiind încă marcat de frumusețea scrierilor lui Mircea Eliade despre sacru, dar și atras de personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea, care a marcat atât orientarea mea pastorală ca preot, cât și orientarea mea intelectuală ca filosof și teolog, am structurat cartea în patru părți, potrivit reverberației meditațiilor mele despre sacru în fenomenologia religiilor (prima parte), în lumea dialogului interreligios (partea a doua), în filozofie și literatură (partea a treia) și în viața Bisericii (partea a patra).

Cartea poate fi considerată ca un răspuns parțial la provocările culturale cu care s-au confruntat dieceza de Iași și arhidieceza de București la sfârșitul celui de-al doilea mileniu creștin. În spiritul Conciliului Vatican al II-lea, datoria de a propune armonia dintre cultură și credința creștină este prioritară pentru mine. Neîndoielnic că am fost influențat de educația primită la Universitatea Gregoriană din Roma, de experiența pastorală la București sau în alte comunități din Italia, precum și de gânditorii care m-au atras prin lucrările lor: Mircea Eliade, Augustin, Grigore de Nyssa, Toma de Aquino, F. Mauriac, F.M. Dostoievski și alții. În toate aceste împrejurări am fost precedat și atras de manifestarea sacrului ca realitate semnificativă a unei lumi alta decât cea pe care o știam până atunci. Mișcat de această putere de fascinație a sacrului am încercat să arăt câteva posibile căi ale științei sacre în dialog cu valorile culturii.

Trăsătura unificatoare a acestui volum este perspectiva armoniei dintre credință și cultură. Abordând teme de actualitate, proprii unor domenii ca teologia fundamentală, ecumenismul contemporan, filosofia și istoria religiilor, filosofia tomistă etc., am căutat să formulez întrebări și să caut răspunsuri într-un limbaj clar, viu și accesibil. Scopul urmărit este invitația de a regândi lucrurile care contează în această viață și credem că vor supraviețui vicisitudinilor istoriei.

 

  • 21 martie 2015