Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Creștini comori și perle în ogorul lumii

Dragi prieteni, în ultima duminică din luna iulie 2017, la predică, am subliniat că Împărăția lui Dumnezeu depinde, parțial, de creștini, mai exact de zelul lor în a descoperi lucrarea lui Dumnezeu din spatele cortinei lumii, de angajamentul lor în a deveni comori vii și perle strălucind de viață bună pentru toți, aici și acum, în lume. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți explicațiile Catehismului Bisericii Catolice despre semnificația cuvântului Împărăția lui Dumnezeu, Basileia, în greacă, și Regnum, în latină.

Despre Împărăția lui Dumnezeu, Catehismul Bisericii Catolice spune: «În Noul Testament, unul şi acelaşi cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăţie” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acţiune). Împărăţia lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea şi Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină şi în Euharistie, Împărăţia lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăţia va veni în slavă atunci când Cristos o va încredinţa Tatălui Său.» Dar «E posibil şi ca Împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Aşa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni.»

«Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”: Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăţiei, noi tot am fi înălţat spontan acest strigăt, arşi de dorul de a ajunge să ne îmbrăţişăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârşitul timpurilor. Doamne, grăbeşte deci venirea Împărăţiei tale!»

«În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos. Dar această dorinţă nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăţiei este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârşească lucrarea în lume şi să împlinească toată sfinţirea”.»

«„Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleştat o luptă hotărâtoare între „carne” şi Duh. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăţia ta”. Trebuie să fi fost la şcoala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească aşadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri şi în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia ta!”»

«Cu discernământ în Duh, creştinii trebuie să facă deosebirea între creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi progresul culturii şi societăţii în care sunt inseraţi. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viaţa veşnică nu-i suprimă, ci îi întăreşte îndatorirea de a folosi energiile şi mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea şi pacea».

Din Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARCB, București 1993, nr. 2816-2820.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 31 iulie 2017
Zâmbiți! Nu vă fie teamă! Dați gratuit Împărăția!

Dragi prieteni,

Ieri 25 iunie 2017, creștinii catolici l-au amintit pe sfântul Wilhelm, abate de Montevergine (Italia). Înainte de a asculta predica din această duminică, vă invit să citiți câteva gânduri despre viața lui.

Sfântul Wilhelm s-a născut în anul 1085, la Vercelli. După ce a intrat în viața monastică, a fondat mai multe mănăstiri potrivit regulei benedictine: „ora et labora, et legge!” („roagă-te și muncește, și citește!”). Prima mănăstire a întemeiat-o pe Muntele Virgin („Monte Vergine”, în provincia Avellino, Italia), adică neatins de mâna omului, de aceea mai este cunoscut cu numele de Sfântul Wilhelm de pe Muntelevirgin. În multele sale peregrinări s-a întâmplat o dată ca un lup să-i mănânce măgărușul care îi căra bagajele. Tradiția spune că sfântul Wilhelm i-a poruncit lupului să facă ceea ce făcea mai înainte măgărușul, adică să-i poarte bagajele. Iconografia îl reprezintă cu o carte în mâini și un lup la picioare care stă gata să asculte cererea stăpânului. Mesajul este acesta: sfântul Wilhelm a avut un rol civilizator, de altfel ca toți benedictinii în Europa, îmblânzind „lupii” de multe feluri, fie cei din oameni, fie cei din societate sau cei din natură.

Redau mai jos câteva fragmente dintr-o biografie a sfântului Wilhelm scrisă de Cipriano Carini.

« … după ce a rămas orfan de părinți din fragedă copilărie, deși era doar un copil, a ascultat de conștiința sa care îl chema cu putere să-și dedice viața lumii spirituale; într-adevăr, la vârsta de 15 ani, simțindu-se atras de viața contemplativă, a primit haina călugărească într-o mănăstire din orașul său. Pe lângă atracția spre lumea spirituală, simțea o puternică dorință să viziteze locurile de cult, sanctuarele mai importante ale lumii: Sfântul Iacob de la Compostella, Roma, Ierusalim.

În vremea respectivă era normal să-ți dedici o bună parte din viață pelerinajelor, de aceea și Wilhelm, în floarea tinereții sale despre care știm foarte puține lucruri, s-a lăsat prins de dorința de a putea vizita marile sanctuare, ținta pelerinajelor multor creștini. Astfel a pornit la drum în prima sa călătorie spre Sanctuarul Sfântului Iacob de Compostella, oprindu-se peste tot unde găsea o biserică sau un loc de rugăciune. Pelerinajul s-a terminat cu bine, în ciuda tuturor pericolelor care existau în vremea aceea și s-a întors cu bine, sănătos, în orașul său. Dar considerând viața ca un „pelerinaj” continuu pe pământ, pentru a nu se lega de lucrurile trecătoare, a început o nouă călătorie câțiva ani mai târziu, și de data aceasta spre Țara Sfântă. S-a gândit să coboare de-a lungul peninsulei italice pentru a se îmbarca la Brindisi și de acolo spre Orient. De data aceasta lucrurile nu au mers bine, deși a avut experiențe pline de entuziasm spiritual la Melfi, unde s-a oprit câtva timp, și mai târziu, pe Muntele Serico, lângă Atella, unde a trăit ca eremit; totuși, a întâmpinat multe greutăți din partea oamenilor din regiunile și orașele pe care le-a traversat. Printre altele, când era la Atella, prin mijlocirea Maicii Domnului, a făcut un miracol, redând vederea unui orb; acea minune a făcut să se răspândească faima lui de sfințenie printre oamenii de acolo și ca să scape de mulțimea credincioșilor care îi cereau rugăciunea și mijlocirea pentru a-i vindeca de multele lor boli a hotărât să pornească din nou la drum.

A făcut o scurtă vizită la Sfântul Ioan de Matera, care trăia într-un schit întemeiat de el la Ginosa și a început cu dânsul o prietenie ce va dura toată viața. Sfântul Ioan a încercat să-l oprească din drumul său spre Țara Sfântă, dar nu a fost ascultat; au reușit să-l convingă să nu meargă mai departe câțiva hoți de drumul mare care, ca să-i ia toate lucrurile sale, gândind că are la dânsul foarte mulți bani, l-au bătut rău de tot, lângă Oria, un sat mic la jumătatea distanței dintre Brindisi și Taranto. Acea nenorocire a fost pentru Wilhelm un semn al lui Dumnezeu care l-a oprit din pelerinajul său spre Țara Sfântă și îi cerea să rămână în Italia. De aceea, după ce a mai rămas puțin cu Sfântul Ioan de Matera și a trecut prin Lucania, ajungând la Irpinia a auzit un glas interior care îl chema să se oprească pe muntele „virgin”. Asta se întâmpla prin anul 1114.»

Din Cipriano Carini, San Guglielmo da Vercelli e Montevergine, Editrice Velar, Gorle (Bergamo), 2010, pp. 6-8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 26 iunie 2017