Wilhelm Dancă

Dumnezeu iubește lumea, dar lumea nu-L iubește pe Dumnezeu. Istoria omenirii este marcată de răzvrătire și neascultare. Vezi cartea profetului Ezechiel 2, 2-5. Darurile divine nu sunt acceptate. Într-un anumit fel omul vrea să „moară” singur decât să trăiască cu Dumnezeu. Această dramă a omenirii este sintetizată de vizita pe care o face Isus la Nazaret. În timpul vizitei compatrioții Lui nu primesc vestea cea bună. Nu cred în Domnul Isus. De aceea, acolo nu a făcut multe minuni. Evenimentul este redat de Marcu 6, 1-6.

Atitudinea de respingere a nazarinenilor comportă două momente.

Mai întâi ei se uimesc de înțelepciunea Lui. Ei cred că un om „de-al lor” nu poate să vestească lucruri atât de înălțătoare. Nu are cum, spun ei. Aici se vede obtuzitatea spirituală a nazarinenilor. De asemenea, se manifestă mediocritatea privirii lor existențiale, care e plină de interese mărunte.

Apoi, nu pot accepta că Dumnezeu se folosește de persoane obișnuite sau de lucruri simple pentru a ne vorbi. Dar acesta este „stilul” lui Dumnezeu, stil care nu corespunde cu cel al omului. S-ar putea să ne găsim și noi în asemenea situații. Adică, nu acceptăm haina modestă a lucrurilor mărețe pe care Domnul Isus ni le transmite. Sau, acordăm mai multă atenție învelișului unei cutii decât conținutului ei. În termeni teologici, nu acceptăm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Sau, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și participă la destinul nostru, afară de păcat. Sfânta Tereza de Avila a tradus acest adevăr în cuvinte simple. Ea spune că „Dumnezeu este prezent chiar și printre tigăi”. Da, dacă înțelgem „stilul” lui Dumnezeu care iubește lucrurile mici.

În concluzie, să trecem de la necredință la credință, acceptând „stilul” lui Dumnezeu de a fi cu/printre noi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ioan Paul II a fost pentru mine un model pastoral. Încă de când l-am întâlnit personal pentru prima dată în 1992. Începând de atunci mulți ani l-am privit cu admirație și curiozitate. Am încercat să-i pășesc pe urme. De exemplu, m-am ocupat de pastorația „inteligenței” umane la viitorii preoți sau la creștinii laici. După ce a fost canonizat, Ioan Paul II a devenit un model de sfințenie. De aceea, vă invit să-l cunoaștem pornind de la interiorul vieții sale. Am adresat această invitație într-un cadru liturgic sâmbăta trecută, 18 mai 2024, la catedrala „Sfântul Iosif” din București. În acea zi am sărbătorit și eu ziua mea de naștere. Recunoștință și gratitudine nemărginită față de părinții mei!

Consider că am o chemare specială să-l cunosc mai bine pe Ioan Paul II. Am primit-o când am văzut lumina zilei. M-am născut în aceeași zi în care s-a născut Karol Woytyla, viitorul papă Ioan Paul II. Această coincidență divină mă obligă.

Văzut din interiorul lui, Ioan Paul II este înainte de toate un „fiu al Poloniei”. Și ce fiu! A primit din familie, din încercările vieții, din credința Poloniei determinarea de a-și zidi casa pe stânca numită Christos.

Apoi, Karol Woytyla a păstrat mereu legătura cu creștinii laici pe care i-a întâlnit în Polonia. Și nu numai cei din Polonia. A cultivat o relație specială cu familiile, fie ca vicar parohial, profesor de filosofie, fie ca episcop. A cunoscut lumea și Biserica pornind de jos, de la realitate. Astfel a rămas un intelectual catolic de orientare aristotelico-tomistă.

În fine, Ioan Paul II a avut o credință de granit. I-a invitat pe toți oamenii să se încreadă în Christos, pentru că El este Adevărul. A fost convins că Adevărul eliberează omul de orice formă de sclavie. Mai mult, Adevărul face să cadă zidurile suspiciunilor și ale minciunii. A promovat o „revoluție” a conștiințelor în orizontul libertății întrupate în familie, cultură, tradiții. Pentru Ioan Paul II libertatea este deschisă spre bine. De aceea, a vestit în lumea întreagă că a fi liber înseamnă a opta pentru valori.

Mai multe detalii despre Ioan Paul II văzut din interiorul vieții sale găsiți mai jos.

Christos înviat continuă să se arate discipolilor săi. De ce? Pentru a le întări credința în Înviere și a-i face martori credibili. Astăzi am meditat la cele două semne prin care Domnul rămâne cu ucenicii. Este vorba despre semnul Cuvântului și semnul Euharistiei. Ele le spun celor care cred că Domnul este viu. Dar pentru a crede asta, este nevoie de interpreți ai Scripturii. La început a mai existat un semn, și anume mormântul gol. Primii ucenici care au avut o legătură strânsă cu Domnul „au văzut și au crezut”. De exemplu, sfântul apostol Ioan, ucenicul iubit.

Am pornit de la Evanghelia după Luca 24, 35-48. Aici este vorba despre doi ucenici care mergeau triști spre Emaus. Când le-a apărut Domnul Înviat, nu L-au recunoscut. Am pus accentul pe „recunoașterea” lui Isus și am subliniat trei pași importanți.

Primul, să ne familiarizăm cu Cuvântul Domnului. Cuvintele Scripturii nu sunt dovada în sine a Învierii. De ce? Pentru că ele pot fi abordate și în mod erudit, nu doar spiritual. De exemplu, unii caută în Biblie elemente culturale, folclorice, informații istorice sau geografice. Însă, cine crede, cine îl iubește pe Domnul, acela îl vede pe Isus Viu în Scripturi.

Al doilea, să căutăm și să ascultăm interpreții credibili ai Scripturi. În cazul de față credibilitate înseamnă competență dobândită prin trăirea Cuvântului. Ucenicii în drum spre Emaus au fost privilegiați. Isus însuși le-a explicat Scripturile cu privire la El. Interpreții credibili, asemenea lui Isus, aprind focul dragostrei față de Christos.

Al treilea, să nu fugim la Emaus. Astăzi, din păcate, sunt mulți cei care fug din Biserică. Fug spre Emausul descurajării și al indiferenței. Uneori au motive întemeiate, căci Biserica și interpreții nu sunt credibili. Isus ne îndeamnă să întreținem focul iubirii față de El. Poate la mulți dintre noi s-a stins. Cu siguranță, sub cenușă, mai există cărbuni aprinși. Să nu lăsăm să se stingă de tot.

În concluzie, Christos e viu. De aceea, să nu fugim la „Emaus”, să fim veseli!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

De ce? Pentru că ucenicii nu mai sunt credibili. Acesta ar fi răspunsul scurt și la obiect. Desigur nu toți discipolii, dar o bună parte dintre ei nu mai atrag pe nimeni. Dimpotrivă. Îi îndepărtează pe ceilalți oameni care-L caută pe Christos. Poate facem parte din această categorie. Cum să (re)devinim credibili? Am comentat Evanghelia după Ioan 1, 35-42, unde găsim o nouă epifanie a Domnului. Aici Ioan Botezătorul spune că Isus este „Mielul lui Dumnezeu”.

Trei elemente par importante pentru a fi un ucenic credibil în zilele noastre. Mai întâi contează „ora patru” după masă când l-am întâlnit pentru prima dată pe Domnul. Poate printr-o rudă, prin părinți, prin preoți, nu știm. Important e că a fost un asemenea moment. Trebuie rememorat din când în când. De aceea, spunem că la baza credinței noastre este o persoană. Nu o idee, o învățătură sau o ideologie.

Apoi privirea trebuie „mereu” îndreptată spre Domnul. Uneori poate fi mai intensă, „după ora patru”, de exemplu. Atunci când am terminat munca, zbuciumul, grijile. Alteori poate fi mai slabă. Fixarea privirii asupra lui Isus este decisivă pentru a fi un creștin de caracter. Sunt două locrui privilegiate unde Domnul se manifestă: în Biserică și pe stradă. În aceste locuri putem descoperi prezența epifanică a Domnului. Dar trebuie să avem ochiul interior format, educat. Din păcate simțim că este destul de greu să privim spre interiorul nostru. Nu avem răbdare, ne comportăm ca niște roboți. Să nu uităm că Domnul locuiește acolo unde este lăsat să intre.

În fine să nu pierdem din vedere pe Christos. Suntem formatori ca Ioan Botezătorul până la un anumit punct. Așa sunt părinții, profesorii, preoții, cateheții etc. Dar să nu fim identiăți „zid”, închise. Să nu ne substituim lui Isus sau lui Dumnezeu. Fundamentalismul religios are la bază tensiunea dintre identități „zid”. Asemenea lui Ioan Botezătorul să fim identități deschise, transparente. Adică să fim fereastră spre Christos. În aceste condiții mărturia noastră despre Domnul Isus va fi ca o pată de ulei. Se va răspândi lent și eficace.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfântul Ioan Botezătorul este un model de mărturie publică a credinței în Christos. Tema e bine venită, fiindcă mulți creștini suferă de o anumită schizofrenie în această privință. Pornind de la Marcu 1, 1-8 am identificat trei direcții de recuperare a curajului mărturisirii.

Mai întâi creștinul să fie un vorbitor bun despre Christos. Poate vorbi direct sau indirect. Prin gânduri, cuvinte, fapte și viață. Dacă nu-l cunoaște și nu vorbește despre El, atunci numele de creștin nu i se potrivește.

Apoi creștinul devine victimă a curentelor anti-creștine din viața publică. De aceea observăm că trăiește fragmentat. Nu se potrivesc gândirea și cuvintele, faptele și viața. Una gândește, alta spune. Una spune, alta face. Una face, altfel trăiește. Pentru a recupera unitatea dintre gândire, vorbire, acțiune și viață este nevoie de umilință. Valea păcatului și a mizeriei morale se poate umple cu har, dacă se micșorează munții și dealurile mândriei.

În fine, în Advent, creștinul e chemat să repete experiența pustiului. Așa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Dar, în condițiile specifice ale omului de astăzi. Poate să facă liniște, tăcere în jurul său și în inima sa. Dacă reușește lucrul acesta, atunci aude mai limpede glasul lui Dumnezeu. A fi atenți la esențialul vieții și a micșora grija față de cele marginale! Așa poate să sune un program de reformă spirituală în Advent.

Ajungând aici am vorbit despre Fericitul Anton Durcovici. Am avut în vedere exemplul său de trăire și mărturie a credinței în public. El a făcut deosebire între credința simplă și credința inteligentă.

Oamenii obișnuiți au o credință simplă și, de multe ori, solidă. Dar ei nu știu cum să-și aprofundeze credința. Păstorii sufletești trebuie să-i întărească prin predici, meditații, misiuni, rugăciuni etc. În cazul lor există pericolul de a pierde credința sau de a fi manipulați.

Oamenii cu pregătire intelectuală pot avea o credință inteligentă, adică argumentată. Cum? Prin studiu și rugăciune. De aceea, Fericitul Anton Durcovici a înființat revista „Farul Nou” și a propus „Cursuri de religie pentru intelectuali”. Am editat și publicat aceste cursuri în anul 2008.

Pe scurt, în Advent putem să devenim far de credință trăită în public. Mai întâi să se țină cont de sugestiile Sfântului Ioan Botezătorul. Acestea sunt trei: vorbirea despre Christos, coerența vieții și experiența pustiului. Dar și Fericitul Anton Durcovici este inspirațional. El obișnuia să spună deseori: „Nimic fără Dumnezeu”. „Nihil sine Deo”. Putem spune și noi la fel?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.