Wilhelm Dancă

Interviul de mai jos merită să-l citiți. Melania Cincea a pus întrebări țintite. De multe ori într-un interviu întrebarea este fundamentală. Citiți și lămuriți-vă! Melania Cincea, mulțumesc din suflet pentru interviu. Pentru detalii, deschideți linkul de mai jos.

Am început meditația la Evanghelia după Luca 18, 1-8 cu o amintire personală. Am redat conținutul unei conversații cu părintele Gheorghe Patrașcu. Vorbeam despre felul în care își ocupa timpul în închisoare. El mi-a spus că nu-i ajungea ziua întreagă pentru a-și termina rugăciunile. Astfel am dorit să transmit o idee despre ce înseamnă să fii om religios. De asemenea, am intenționat să subliniez imaginea Bisericii care se roagă în interior pentru cei din afară. Aici interiorul este o închisoare sau o mănăstire, ori o biserică.

În Evanghelia duminicii a fost vorba despre parabola văduvei care cere insistent dreptate de la judecătorul nedrept. Într-un anumit fel văduva simbolizează creștinul din orice timp, Biserica. De ce? Pentru că ilustrează condiția existențială fragilă, limitată, nevoia de ajutor.

Am arătat că e o legătură strânsă între rugăciune și credință. În cazul de față credința se înțelege ca încredere, relație personală cu cineva care te iubește necondiționat. De aceea putem spune: crede omul care se roagă și se roagă omul care crede.

Am dezvoltat apoi câteva considerații cu privire la rugăciune. Am spus că rugăciunea bună este precedată de tăcere, interiorizare, ascultare. Este vorba despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a înțelege voința Sa cu privire la noi. Pornind de aici înțelegem că suntem ființe limitate, insuficiente nouă înșine. De aceea ne rugăm la alții, la Dumnezeu.

Rugăciunea este de multe feluri: de mulțumire, de adorație, de contemplație, de laudă, de cerere. Cea mai folosită dintre toate este rugăciunea de cerere. Se poate spune că omul este într-un anumit fel ceea ce cere. Am aprofundat în continuare legătura dintre rugăciune și credință. Am dat de exempul pe copiii care se roagă. Ei cer de la părinții lor tot felul de lucruri pentru că simt că sunt iubiți. Prin urmare nu te poți ruga decât Aceluia în care crezi. Cu alte cuvinte, te rogi, ceri ceva de la omul pe care îl simți că te iubește.

În fine am arătat că rugăciunea responsabilizează ființa umană. Rugăciunea are legătură strânsă cu iubirea de aproapele. Dar rugăciunea nu este o formulă magică. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru pace, nu așteptă să facă Dumnezeu ceea ce ar putea face el. Într-adevăr, rugăciunea este gestul cel mai semnificativ al vieții creștine. Totodată este un gest care îmbogățește umanitatea noastră.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Nunta din Cana Galileii este a treia Epifanie a Domnului. Primele două au fost steaua de la Betleem și apa Iordanului în care a fost botezat Isus. La nunta din Cana Isus a săvărșit prima minune, a schimbat apa în vin. După ce au văzut primul din cele șapte semne la Ioan, discipolii au crezut în El. Prin aceste minuni Domnul spunea că Împărăția lui Dumnezeu a venit. Nu i-a vindecat pe toți paraliticii, ci pe unul singur. Nu i-a vindecat pe toți orbii, ci pe unul singur. Nu i-a înviat pe toți morții, ci pe unul singur (Lazăr). Nu a înmulțit toate pâinile, ci doar câteva. De ce? Pentru a institui un raport de iubire-încredere cu fiecare om. Această legătură cu Domnul se mai numește credință. În omilia de astăzi m-am oprit la câteva versete din Evanghelia duminicii (Ioan 2, 1-12).

Primul verset a fost acesta: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3). Mama lui Isus constată acest lucru. Ea era deja la nuntă. Isus și discipolii au venit ceva mai târziu, a treia zi. În acest context Maria simbolizează Biserica și pe fiecare ucenic al lui Isus. Rolul Mariei și al Bisericii e profetic: văd cine „nu mai are vin”. Vinul simbolizeză bucuria de la nunta lui Dumnezeu cu fiecare om.

Alt verset a fost cel de la sfârșit. „Au coborât la Cafarnaum El, mama lui, frații săi și discipolii” (Ioan 2, 12). La nuntă au venit în altă ordine. Mai întâi, mama, apoi Isus și discipolii. Frații nu apar la început. După săvârșirea minunii apar frații. Astfel, prin mijlocirea Mariei, femeia în care Cuvântul s-a făcut trup, discipolii au devenit frați. Unii dintre participanți au venit la nuntă discipoli și s-au întors frați. Lucrul acesta se așteaptă și de la noi care venim duminica la sfânta liturghie. Chiar dacă venim singuri, discipoli, să ne întoarcem, totuși, discipoli-frați.

În fine, am subliniat rostul îndemnului Mariei: „Faceți tot ceea ce vă va spune” (Ioan 2, 5). Sunt ultimele cuvinte ale Maicii Domnului pe pământ. Ele rezumă credința noastră creștină. În acest context a crede înseamnă a gândi și a acționa în spiritul Cuvântului întrupat. Și nu oricum, ci spontan, viguros și determinat. Cu această credință putem deveni frați unii cu alții trăind bucuria vinului nou din Împărăția lui Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea Epifaniei m-am oprit asupra semnelor evenimentului despre care ne vorbește Matei în 2, 1-12. Am ales semnul principal, steaua, și alte două semne legate de stea: magii și darurile.

Am început să vorbesc despre semnul magilor. Ei semnifică deschiderea universală (catolică) a mântuirii inaugurată de nașterea lui Isus Christos. Prezența magilor ne spune că toți oamenii au acces la mântuire. Nu se face nicio discriminare națională, lingvistică, culturală, religioasă. Magii au existat cu adevărat. Erau preoți mezi din partea de sud a Iranului de astăzi. Herodot vorbește despre existența și religia lor, deci cu cinci secole înainte de Christos. În spatele semnelor din Evanghelia Epifaniei există ceva real, istoric. Pentru a înțelege misterul celebrat avem nevoie și de credință, și de rațiune sau de istorie. Nașterea Domnului deschide drumul de unire a tuturor națiunilor, limbilor, tradițiilor și culturilor prin credința în El. Unire nu înseamnă uniformitate, precum cea realizată de tehnologiile de comunicare din zilele noastre. Unitatea realizată de credința în Christos înseamnă unitate în diversitate, nu omogenizare sau uniformizare.

Al doilea semn e legat de darurile oferite de magi. Aurul înseamnă regalitatea Pruncului născut, tămâia trimite la divinitatea lui Isus Christos, iar smirna semnifică natura umană a lui Isus. Prin aceste daruri înțelegem că unitatea neamului omenesc se realizează prin credința în divino-umanitatea lui Christos ca Rege al inimilor. Credința în Isus Christos este sensul legământului încheiat de Dumnezeu cu omenirea prin Noe după potop. De asemenea, credința creștină reprezintă împlinirea credinței lui Abraham, căruia Dumnezeu i-a promis că va fi părintele multor popoare.

Semnul principal e steaua. Despre apariția unei stele deosebite în timpul nașterii lui Isus sunt mai multe dovezi istorice și astronomice. Magii au văzut semnul luminos rezultat al conjuncției planetelor Jupiter și Saturn prin anii 7-4 înainte de Christos. Au urmat drumul stelei și au ajuns la Betleem și l-au adorat pe Pruncul Isus. Există o stea în zilele noastre care poate conduce omenirea la unitate și la adorarea Fiului lui Dumnezeu, iubirea. Iubirea trăită potrivit învățăturii lui Isus. Iubirea lui Dumnezeu din toată inima. Sau/și, iubirea dintre noi, așa cum ne-a iubit Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Să se reverse lumina și bucuria în inimile tuturor acelora care celebrează Epifania Domnului!

În duminica a II-a din timpul Crăciunului am vorbit la omilie despre misterul Întrupării. Am desprins această temă din Evanghelia Duminicii, prologul sfântului Ioan (In 1, 1-18). Astfel am arătat la început că, din păcate, cuvântul „întrupare” sau „incarnare” nu este cunoscut. Cauzele sunt multe. Întruparea înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa omul întreg, inclusiv slăbiciunile și defectele umane. Apoi am subliniat faptul că Întruparea Fiului este Darul lui Dumnezeu Tatăl făcut omului. Răspunsul acestuia ar trebui să fie dăruirea de sine lui Dumnezeu. Schimbul de daruri la nivel de persoane, nu de lucruri, are loc în cadrul sfintei liturghii. Deschiderea omului spre Dumnezeu se face din inimă, din interior, așa cum se deschide și misterul divin. În al treilea rând am vorbit despre realismul credinței creștine care se fundamentează pe misterul Întrupării. Adică omul crede într-un Dumnezeu care poate fi văzut, auzit, atins. Într-un mod concret credința se trăiește sub forma credincioșiei, adică se trece de la un Dumnezeu noțional la un Dumnezeu real, existențial. Pentru a pune în practică legătura de viață cu Fiul lui Dumnezeu Întrupat am propus practica „devoțională” a celor 52 de duminici. Detalii în omilia postată mai jos.