Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Vladimir Soloviov: Christos și Antichrist

Text selectat din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, pentru cursul de Christologie filosofică; textul va fi discutat și analizat în cadrul orelor de seminar. Printre alte teme, vom discuta despre Christos între bine și rău, forța binelui, ispitele lui Christos, libertatea în spirit, Christos și adevărul.

«Împăratul-supraom va înțelege ce îi trebuie gloatei sale. În această vreme va sosi la el la Roma din Extremul Orient un mare mag învăluit într-un nor des de legende stranii și povești înfricoșate. Conform zvonurilor care circulau printre neo-budiști, ar fi fost de proveniență divină: s-ar fi tras din zeul solar Surja și dintr-o oarecare nimfă de râu.

Acest mag, pe numele său Apolloniu, fără îndoială, un om de geniu, semi-asiat și semi-european, episcop catolic in partibus infidelium, va reuni într-o manieră uimitoare stăpânirea ultimelor descoperiri și aplicații tehnice ale științei apusene și cunoașterea și îndemânarea de a folosi tot ceea ce este cu adevărat solid și semnificativ în mistica tradițională a Orientului. Rezultatele unei asemenea combinații vor fi uluitoare. Apolloniu va ajunge să stăpânească arta semi-științifică, semi-magică de a atrage și a direcționa conform voinței sale electricitatea atmosferică, și în popor se va spune că el poate să coboare pe pământ focul ceresc. De altfel, copleșind imaginația mulțimii cu tot soiul de minunății nemaivăzute, nu va abuza pe moment de forța sa în vreun scop anume. Și iată că acest om va veni la marele împărat, i se va închina ca unui adevărat fiu al lui Dumnezeu, îi va spune că a găsit în cărțile secrete ale Orientului predicțiuni directe cum că el, împăratul, ar fi ultimul mântuitor și jude universal și își va oferi, spre a-i sluji, întreaga lui făptură și pricepere. Fermecat, împăratul îl va primi ca pe un dar suprem și, împodobindu-l cu titluri pompoase, nu se va mai despărți de el. și iată că popoarele Pământului, copleșite de stăpânitorul lor cu binefaceri, vor mai căpăta, în afară de pacea generală, în afară de potolirea generală a foamei, și posibilitatea de a se desfăta continuu cu tot soiul de minuni și semne, care mai de care mai variate și mai surprinzătoare. Se încheia cel de-al treilea an al domniei supraomului.

După rezolvarea încununată de succes a problemei politice și sociale s-a pus problema religioasă. A zgândărit-o împăratul însuși, și mai ales referitor la creștinism Situația creștinătății în vreme aceea era următoarea: deși numeric se subțiase considerabil – pe tot globul rămăseseră nu mai mult de patruzeci și cinci de milioane de creștini – se desăvârșise moral, câștigând astfel în calitate ceea ce pierduse în cantitate. Printre creștini nu mai erau oameni care să nu fie legați de creștinism prin reale interese spirituale. Diversele orientări se reduseseră cantitativ într-un mod destul de echilibrat, menținându-se astfel între ele cam același raport numeric. Iar în ceea ce privește simțămintele reciproce, cu toate că vrajba nu se schimbase în armonie deplină, oricum se atenuase considerabil, iar contradicțiile își pierduseră acuitatea de până atunci. Papalitatea fusese gonită de mult din Roma și, după nesfârșite peregrinări, își găsise adăpost la Petersburg, cu condiția să se abțină de la propagandă aici și în interiorul țării. În Rusia papalitatea s-a simplificat mult. Fără să-și modifice, în esență, componența necesară a colegiilor și oficiilor sale, ea a fost nevoită să spiritualizeze caracterul activității acestora și, de asemenea, să reducă la dimensiuni minime ritualul și ceremonialul său pompos. Multe obiceiuri stranii și ispititoare, deși nedesființate oficial, au ieșit de la sine din uz. În toate celelalte țări, îndeosebi în America de Nord, ierarhia catolică mai avea destui reprezentanți cu voință puternică, energie neobosită și situație independentă, ce concentrau mai tare ca înainte unitatea Bisericii catolice și îi păstrau semnificația internațională, cosmopolită. Referitor la protestantism, în fruntea căruia se afla Germania, îndeosebi după unirea unei părți considerabile a Bisericii anglicane cu cea catolică, acesta se debarasase de tendințele sale negative extremiste, ale căror adepți au trecut pe față la indiferentism religios și ateism. În Biserica evanghelică rămăseseră doar cei care credeau sincer, iar în fruntea lor erau oameni ce reuneau o mare erudiție, o profundă religiozitate și tendința crescândă de a face să renască prin sine chipul viu al creștinismului vechi autentic. Biserica ortodoxă rusă, după ce evenimentele politice au modificat poziția oficială a Bisericii, deși pierduse multe milioane dintre membrii săi efectivi, nominali, a împărtășit în schimb bucuria de a se fi unit cu cei mai buni dintre staroveri și chiar cu mulți sectanți de orientare pozitiv-religioasă. Această biserică înnoită a început, fără să sporească numeric, să crească în forța spiritului, fapt dovedit în lupta sa internă cu sectele, tot mai numeroase în popor, cu caracter extremist și cărora nu le era străin elementul demonic și satanic.

În timpul primilor doi ani ai noii domnii, toți creștinii, speriați și istoviți de o întreagă serie de revoluții și războaie precedente, au manifestat față de noul stăpânitor și reformele sale pacifiste, pe de-o parte, o expectativă binevoitoare, pe de altă parte, o mare simpatie și chiar o exaltare fierbinte. În cel de-al treilea an însă, odată cu apariția marelui mag, mulți ortodocși, catolici și evanghelici au început să dea semne de temeri și antipatii serioase. Textele Evangheliei și ale apostolilor, ce vorbeau despre prințul veacului și despre antichrist, au început să fie citite cu multă atenție și comentate cu însuflețire. Împăratul și-a dat seama, după unele indicii, de furtuna ce va să vină și a hotărât să limpezească lucrurile cât mai curând.

La începutul celui de-al patrulea an de domnie, el emite un manifest adresat tuturor credincioșilor creștini, fără deosebire de confesiune, în care aceștia sunt invitați să-și aleagă ori să-și numească reprezentanți plenipotențiari la sinodul ecumenic prezidat de el. În perioada respectivă rezidența fusese transferată de la Roma la Ierusalim. Palestina era pe atunci o regiune autonomă, populată și condusă mai ales de evrei. Ierusalimul, fost oraș liber, devenise oraș imperial. Lăcașurile sfinte creștine rămăseseră neatinse, însă pe teritoriul întinsei platforme Haram-esh-Sherif, între Birket-Israin și actuala cazarmă, într-o parte, și moscheea Al-Aksa și „grajdurile lui Solomon”, în partea cealaltă, a fost înălțată o clădire uriașă, care cuprindea, în afară de două vechi geamii nu prea mari, o mare catedrală „imperială” pentru unificarea tuturor cultelor și două palate imperiale luxoase, cu biblioteci, muzee și încăperi special amenajate pentru experimente și exerciții de magie. În această semi-catedrală-semi-palat, pe data de 14 septembrie urma să aibă loc deschiderea sinodului ecumenic. Dat fiind faptul că protestantismul nu are cler propriu-zis, ierarhii catolici și ortodocși au hotărât, la dorința împăratului și pentru a imprima un oarecare caracter omogen reprezentării tuturor orientărilor creștinismului, să admită ca la sinod să participe un număr de mireni dintre ai lor, oameni cunoscuți prin cucernicie și devotament față de interesele Bisericii, iar dacă au fost admiși mireni, n-a putut fi exclusă participarea reprezentanților clerului inferior, călugări și preoți. Astfel, numărul total al membrilor sinodului depășea cifra de trei mii, și aproape un milion de pelerini creștini au umplut Ierusalimul și întreaga Palestină.

Trei dintre membrii sinodului se remarcau în mod deosebit. Întâi și-ntâi papa Petru al II-lea, ce stătea de drept în fruntea părții catolice a sinodului. Predecesorul lui murise în timp ce venea la sinod, și la Damasc s-a întrunit un conclav ce l-a ales în unanimitate pe cardinalul Simone Barionini, care a luat numele de Petru. Era de origine simplă, din popor, provenea din regiunea Napoli și își căpătase renumele ca predicator în cadrul ordinului carmelit cu mari merite în lupta cu o sectă satanică ce prinsese puternic în Petersburg și în împrejurimile acestuia și care ademenea nu numai ortodocși, ci și catolici. Numit arhiepiscop de Moghiliov și apoi și cardinal, era vizat mai dinainte pentru tiară. Avea cam la vreo patruzeci de ani, era de statură mijlocie și bine legat, cu fața roșie, nasul acvilin și sprâncenele stufoase. Se aprinde ușor și era iute, vorbea cu patimă, făcând gesturi ample și mai mult fascina auditorul, decât să-l convingă. Față de suveranul universal arăta neîncredere și antipatie, îndeosebi după ce răposatul papă, îndreptându-se spre sinod, cedare insistențelor împăratului și-l numise cardinal pe cancelarul imperial, marele mag universal, episcopul exotic Apolloniu, pe care Petru îl considera un catolic îndoielnic și un impostor neîndoios.

Conducătorul real, deși neoficial al ortodocșilor era starețul Ioan, foarte cunoscut în mijlocul poporului rus. Deși oficial era considerat episcop „în retragere”, nu se retrăsese la nici o mănăstire, ci călătorea tot timpul în diverse direcții. Circulau pe socoteala sa o seamă de legende. Unii spuneau că ar fi înviat Feodor Kuzmici, adică împăratul Alexandru I, născut cam cu trei veacuri în urmă. Alții mergeau și mai departe, afirmând că ar fi adevăratul stareț Ioan, adică apostolul Ioan Evanghelistul, care nici n-ar fi murit niciodată și a început să se arate deschis, pe față, în ultima vreme. În ceea ce-l privește, el nu vorbea niciodată despre originea și tinerețea sa. Acum era foarte bătrân, dar sprinten, cu părul alb și barba tot așa, bătând pe alocuri în galben, ba chiar în verde, înalt, slab la trup, dar cu obrajii plini și ușor rumeni, cu ochi vioi și strălucitori, cu o expresie de înduioșătoare bunătate pe chip blând și la vorbă. Umbla întotdeauna îmbrăcat într-o rasă albă și-n mantie.

În fruntea protestanților la sinod se afla un teolog german, extrem de învățat, profesorul Ernst Pauli. Era un bătrânel uscățiv și mic de statură, cu o frunte enormă, avea nas ascuțit și bărbia și-o rădea cu grijă. Ochii lui erau neobișnuiți datorită privirii ieșite din comun, o privire sălbatic-blajină. Își freca tot timpul mâinile, dădea din cap, încrunta fioros din sprâncene, se bosumfla și, fulgerând cu privirea, scotea morocănos sunete sacadate: So nun! So also! Era îmbrăcat festiv – cu cravată albă și redingotă lungă de pastor, cu însemnele nu se știe cărui ordin pe ea.

Deschiderea sinodului fu impresionantă. Două treimi din uriașul templu închinat „unității tuturor cultelor” erau ocupate cu bănci și scaune pentru membrii sinodului; cealaltă treime o ocupa o tribună înaltă unde, pe lângă tronul imperial și un altul mai scund pentru marele mag – tot el cardinal-cancelar imperial – se aflau șiruri de fotolii: în spate pentru miniștri, curteni și secretari de stat, iar lateral niște șiruri mai lungi a căror destinație nu era cunoscută. În balcoane erau orchestre, iar în piața alăturată se aliniaseră două regimente de gardă și bateria pentru salvele de onoare. Membrii sinodului oficiaseră deja slujbele în diverse biserici, astfel că deschiderea sinodului trebuia să fie pe deplin laică. La intrarea împăratului, însoțit de marele magistru și întreaga sa suită, orchestra începu să cânte „Marșul omenirii unite”, ce slujea drept imn imperial internațional. Toți membrii sinodului se ridicară în picioare și fluturându-și pălăriile strigară tare de trei ori: „Vivat! Ura! Hoch!”

Împăratul se opri lângă tron și, întinzând cu măreață bunăvoință mâna, spuse cu o voce sonoră și plăcută: „Creștini de toate confesiunile! Iubiți supuși ai mei și frați! De la începutul domniei mele, binecuvântată de Cel de Sus cu fapte atât de minunate și glorioase, nu am avut vreodată motiv să fiu nemulțumit de voi. V-ați făcut întotdeauna datoria cu conștiinciozitate și credință. Dar pentru mine e prea puțin. Iubirea mea sinceră pentru voi, frați iubiți, cere în schimb tot iubire. Vreau ca voi să mă recunoașteți drept adevărat conducător în tot ceea ce fac pentru binele omenirii nu din simțul datoriei, ci din iubire fierbinte. Iată deci că, în afară de ceea ce fac pentru toată lumea, vreau să dau dovadă de bunăvoință aparte față de voi. Creștini, prin ce v-aș putea face fericiți? Ce să vă ofer, nu ca supuși ai mei, ci ca frați întru credință? Creștini! Spuneți-mi, ce anume prețuiți voi cel mai mult în creștinism? Căci numai aflând acest lucru voi ști încotro să-mi îndrept eforturile!” Se opri în așteptare. În templu era un vuiet surd. Membrii sinodului vorbeau între ei în șoaptă. Papa Petru, gesticulând aprins, le explica ceva celor din jurul său. Profesorul Pauli clătina din cap și plescăia crâncen din buze. Starețul Ioan, aplecat spre un episcop din răsărit și un capucin le șoptea ceva la ureche.

Așteptând câteva minute, împăratul se adresă sinodului pe același ton blând, în care însă răsuna o abia perceptibilă umbră de ironie. „Dragi creștini, spuse el. Înțeleg cât este de greu pentru voi să dați un singur răspuns direct. Înțeleg și vreau să vă ajut. Din nefericire v-ați scindat încă din timpuri atât de vechi în diverse confesiuni și partide că poate nici nu aveți un singur lucru care să vă atragă pe toți. Dar dacă voi nu vă puteți pune de acord, eu sper să pun de acord toate confesiunile voastre, arătându-le aceeași iubire și fiind deopotrivă gata să întâmpin năzuința adevărată a fiecăreia dintre ele. Iubiți creștini! Eu știu că pentru mulți și nu pentru cei din urmă dintre voi lucrul cel mai de preț din creștinism este acea autoritate spirituală pe care acesta o conferă reprezentanților săi legali, nu pentru avantajul lor personal, desigur, ci pentru binele comun, căci această autoritate este temeiul ordinii spirituale și al disciplinei morale necesare nouă tuturor. Iubiți frați catolici! O, cât de bine vă-nțeleg privirea și cât aș vrea să-mi sprijin puterea pe autoritatea conducătorului vostru spiritual! Ca să nu gândiți că vrem să vă lingușim și să spunem vorbe goale declarăm solemn: conform voinței noastre absolute, episcopul suprem al tuturor catolicilor, papa de la Roma, este readus de astăzi pe tronul său de la Roma, cu toate drepturile și privilegiile aferente acestui titlu și acestei catedre, acordate vreodată de predecesorii noștri, începând cu împăratul Constantin cel Mare. Iar de la voi, frați catolici, nu vreau în schimb decât să mă recunoașteți sincer, din adâncul inimii, pe mine drept unic protector și ocrotitor. Cine mă recunoaște ca atare cu sufletul și cugetul să vină aici, lângă mine.” Și arătă spre locurile goale de pe tribună. Atunci, cu strigăte de bucurie: Gratias agimus! Domine! Salvum fac magnum Imperatorem! Aproape toți părinții bisericii catolice, cardinali și episcopi, cea mai mare parte a mirenilor credincioși și peste jumătate din monahi se urcară pe tribună și, plecându-se până la pământ în direcția unde era împăratul, se așezară în fotolii. Dar jos, în mijlocul sinodului, drept și nemișcat ca o statuie de marmură, ședea la locul său papa Petru al II-lea. Toți cei din jurul său erau acum pe tribună. Dar ceata rărită de monahi și mireni rămași jos se trase înspre el, se strânse în jurul lui și de acolo se auzea un murmur reținut: Non praevalebunt, non praevalebunt portae inferni.

Privind cu mare mirare la Papa, care rămăsese neclintit, împăratul prinse din nou a grăi: „Frați iubiți! Știu prea bine că sunt printre voi și dintr-aceia pentru care lucrul cel mai de preț în creștinism îl reprezintă datina sfântă, vechile simboluri, cântecele și rugăciunile, icoanele și ritualul slujbei din străbuni. Așa și este: ce poate fi mai scump decât aceste lucruri pentru un suflet religios? Aflați dară, iubiții mei, că astăzi am semnat o hotărâre și au fost repartizate fonduri generoase Muzeului Universal de Arheologie Creștină din slăvitul nostru oraș imperial Constantinopol pentru culegerea, studierea și păstrarea tuturor monumentelor bisericești vechi, îndeosebi răsăritene, iar pe voi vă rog să vă alegeți chiar de mâine o comisie, formată din oameni de-ai voștri, care să stabilească împreună cu mine măsurile ce trebuie luate pentru ca obiceiurile și moravurile actuale să se apropie cât se poate de tare de tradițiile și rânduielile bisericii ortodoxe! Frați ortodocși! Cei cărora le este aproape de suflet această dorință a mea, cei ce mă pot numi din toată inima adevăratul lor conducător și stăpân să urce aici!” Și atunci cei mai mulți dintre ierarhii de la Răsărit și Miazănoapte, jumătate din preoți, monahii și mirenii ortodocși urcară cu strigăte de bucurie pe tribună, privind cu coada ochiului la catolicii ce tronau plini de mândrie acolo. Dar starețul Ioan nu se clintea din loc și sufla greu. Și când gloata din jurul său se rări considerabil, el își părăsi locul și se trase mai aproape de Papa Petru și de cei care-l înconjurau. Îl urmară și ceilalți ortodocși care nu urcaseră pe tribună.

Și prinse din să vorbească împăratul: „Știu, iubiți creștini, că sunt printre voi și dintr-aceia care cel mai mult și cel mai mult prețuiesc în creștinism credința personală în adevăr și cercetarea liberă a Scripturii. Nu mai e, cred, nevoie să spun care este părerea mea. Știți, poate, că încă din tinerețe am scrisă o amplă lucrare de critică biblică. La vremea aceea lucrarea a produs oarece vâlvă și a marcat începutul notorietății mele. Și se vede treaba că în amintirea ei mi-a fost trimisă aici, chiar zilele astea, rugămintea Universității din Tübingen de a primi din partea-i diploma de onoare de doctor în teologie. Am pus să se răspundă că primesc cu plăcere și recunoștință. Iar astăzi, pe lângă acel Muzeu de Arheologie Creștină, am semnat și înființarea Institutului Mondial de Cercetare Liberă a Sfintei Scripturi din Toate Unghiurile de Vedere Posibile și de Studiere a tuturor Științelor Auxiliare, cu un buget anual de un milion și jumătate de mărci. Pe cei cărora le e pe plac această dispoziție de suflet și care mă pot recunoaște cu inima curată drept conducător suveran îi invit să vină încoace, lângă noul doctor în teologie”. Și pe frumoasele buze ale mărețului om zvâcni ușor un soi de zâmbet ciudat care aducea mai mult cu un rânjet. Mai bine de jumătate din savanții teologi o porniră spre tribună, deși cu oarece încetineală și nehotărâre. Toți aruncau câte o privire spre profesorul Pauli, care părea crescut din scaunul pe care ședea. Acesta își plecase mult capul, se cocoșase și se încovoiase. Învățații-teologi ce urcaseră pe tribună erau vizibili încurcați, iar unul dintre ei dădu deodată din mână a lehamite și, sărind direct jos, pe lângă scară, o porni șchiopătând ușor spre Pauli și spre acei câțiva ce rămăseseră lângă acesta. Profesorul își înălță fruntea și ridicându-se cu o mișcare oarecum incertă o porni pe lângă băncile rămase goale, însoțit de cei ce împărtășeau aceeași credință cu el și-i rămăseseră alături, și se așeză mai aproape de starețul Ioan și de Papa Petru, înconjurați și ei de ai lor.

Cei mai mulți participanți la marea adunare, printre care aproape întreaga ierarhie a Răsăritului și Apusului, se aflau pe tribună. Jos mai rămăseseră doar cele trei grupulețe alăturate de oameni strânși în jurul starețului Ioan, al Papei Petru și al profesorului Pauli.

Împăratul le vorbi cu tristețe în glas: „Ce mai pot să fac pentru voi? Oameni ciudați ce sunteți! Ce mai vreți de la mine? Eu nu știu. Spuneți-mi, dar, voi, voi înșivă, care sunteți creștini, părăsiți de cei mai mulți dintre frații și conducătorii voștri, acuzați de popor, spuneți-mi deci care este pentru voi lucrul cel mai de preț în creștinism?” Atunci, starețul Ioan, alb și drept ca o lumânare de ceară, se ridică și zise cu blândețe: „Mărite stăpân! Pentru noi, cel mai de preț în creștinism este însuși Christos – El Însuși, și pornind de la El totul; căci noi știm că în El își are sălaș trupesc deplinătatea lui Dumnezeu. Însă și de la tine, mărite, suntem gata să primim orice lucru bun, dacă însă vom recunoaște în mâna ta generoasă mâna sfântă a lui Christos. Iar la întrebarea ta, ce-ai putea să faci pentru noi, iată răspunsul nostru drept: închină-te aici, în fața noastră, lui Isus Christos, Fiul Domnului, Cel care s-a întrupat, a înviat și va veni, închină-te Lui și noi te vom primi cu iubire ca pe adevăratul înainte-mergător al Său, la cea de-a doua, măreață venire”. Tăcu și-și aținti privirea spre chipul împăratului. Ceva rău se petrecea cu acesta. În se stârnise aceeași furtună infernală ca atunci, în noaptea fatală. Își pierdu cu desăvârșire echilibrul interior, și toate gândurile lui se concentrară asupra unui singur lucru: ce să facă să își păstreze stăpânirea de sine aparentă și să nu se trădeze înainte de vreme. Făcea eforturi supraomenești ca să nu se azvârle urlând sălbatic asupra celui ce vorbise și să nu înceapă să-l roadă cu dinții. Deodată auzi glasul cunoscut, nepământean: „Taci și nu te teme de nimic”. Tăcea. Numai fața-i încremenită și întunecată i se strâmbase toată, iar ochii-i azvârleau scântei. Între timp, atunci când cuvânta starețul Ioan, marele mag, ce ședea înfășurat cu totul în uriașa sa mantie în trei culori care-i acopereau purpura de cardinal, părea să facă pe sub ea nu știu ce mașinații. Ochii-i sclipeau, vădind concentrare, și mișca din buze. Prin ferestrele deschise ale templului se vedea cum se lățea pe cer un uriaș nor negru și curând se întunecă de-a binelea. Starețul Ioan nu-și putea lua ochii uimiți și înspăimântați de pe chipul împăratului cufundat în tăcere, și deodată, îngrozit, făcu un salt îndărăt și, întorcându-se cu spatele, strigă cu o voce sugrumată: „Copilașilor, e Antichristul!” Atunci se auzi asurzitor un tunet și în templu explodă un fulger sferic uriaș care îl acoperi pe stareț. Preț de o clipă totul încremeni, iar atunci când creștinii năuciți de tunet își veniră în fire, starețul Ioan zăcea mort.

Împăratul, livid dar calm, se adresă adunării: „Ați văzut judecata divină. Eu nu am dorit moartea nimănui, dar tatăl meu din ceruri își răzbună fiul iubit. E limpede. Cine și-ar putea încerca măsura cu Cel de Sus? Secretari! Notați: sinodul ecumenic al tuturor creștinilor, după ce focul din cer l-a doborât pe adversarul smintit al măriei sale divine, l-a recunoscut în unanimitate pe măritul împărat al Romei și al întregii lumi drept stăpânitor și conducător suprem”.

Deodată templul fu străbătut de un cuvânt rostit tare și răspicat: Contradicitur. Papa Petru al II-lea, roșu la chip precum focul, se ridică și, tremurând tot de mânie, își înălță cârja spre împărat: „Unicul nostru stăpânitor este Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Iar cine ești tu – ai auzit. Piei dintre noi, Cain ucigaș de frate! Piei, sălaș al diavolului! Prin puterea lui Christos eu, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, te alung pe vecie pe tine, câine scârbav, din ograda Domnului și te dau tatălui tău, Satana! Anatemă, anatemă, anatemă!” Cât timp a vorbit Papa, marele mag s-a foit neliniștit pe sub mantie și, mai tare decât ultima anatemă, bubui tunetul, iar ultimul papă căzu fără suflare. „Astfel vor pieri de mâna tatălui meu toți vrăjmașii mei” – spuse împăratul. Pereant, pereant – strigară tremurând prinții Bisericii. El se întoarse și, sprijinit de umărul marelui mag, ieși încet pe ușa din spatele tribunei, însoțit de toată gloata. În templu rămăseseră doar cele două trupuri fără viață și o mână de creștini aproape morți de frică. Singurul care nu se pierduse cu firea era profesorul Pauli. Groaza ce-i cuprinsese pe toți ceilalți părea să fi trezit în el toate forțele spiritului. Și la înfățișare se schimbase – căpătase un aspect maiestuos și înălțător. Urcă cu pași deciși pe tribună și, așezându-se pe unul din locurile secretarilor de stat goale acum, luă o foaie de hârtie și începu să scrie ceva. Când termină, se ridică și citi cu voce de tunet: „Întru slăvirea unicului nostru mântuitor, Isus Christos. Sinodul ecumenic al bisericilor lui Dumnezeu, întrunit la Ierusalim, după ce preafericitul nostru frate Ioan, reprezentând creștinătatea de la Răsărit l-a demascat pe marele impostor și dușman al Domnului, arătând că acesta este adevăratul Antichrist prevestit de cuvântul Domnului, iar preafericitul nostru părinte Petru, reprezentând creștinătatea din Apus, l-a excomunicat definitiv, în mod legal și întemeiat, din sânul Bisericii Domnului, acum, în fața corpurilor acestor doi martori ai lui Christos, uciși pentru adevăr, hotărăște: să rupă orice legătură cu adunătura rătăcită și abjectă din jurul lui și, retrăgându-se în pustiu, să aștepte venirea negreșită a adevăratului nostru Domn Isus Christos”. Mulțimea se însufleți și răsunară cu tărie voci: Adveniat! Adveniat cito! Komm, Herr Jesu, Komm! Vino, Doamne Isuse!”

Profesorul Pauli mai scrisese ceva și apoi citi: „Adoptând în unanimitate acest prim și ultim document al celui din urmă sinod ecumenic, semnăm cu numele noastre” și făcu un semn prin care-i poftea pe cei de jos să vină. Urcară toți în grabă și semnară. La sfârșit semnă cu caractere mari gotice: Duorum defunctorum testium locum tenens Ernst Pauli. „Să mergem acum cu chivotul ultimului nostru testament!” – spuse el, arătând spre doi morți. Corpurile fură puse pe niște tărgi. Creștinii o porniră încet, cântând imnuri latinești, nemțești și ortodoxe, către ieșirea din Haram-esh-Sherif. Aici procesiunea fu oprită de un secretar de stat trimis de împărat și însoțit de un ofițer și un pluton de armată. Soldații se opriră la intrare, iar secretarul de stat se urcă pe tribună și citi: „Hotărârea maiestății sale divine: pentru ca toți creștinii să ia aminte și pentru a-i apăra pe aceștia de oameni rău-intenționați care iscă discordie și duc în ispită, considerăm întemeiat ca trupurile fără viață ale celor doi instigatori uciși de focul ceresc să fie expuse public pe strada Creștinilor (Haret-en-Nasaara), la intrarea în principala catedrală a acestei religii purtând hramul Mormântului Domnului și totodată al Învierii, pentru ca toată lumea să se convingă de moartea lor. Adepții lor, care refuză cu înverșunarea bunăvoința noastră și, nesocotiți, nu vor să vadă semnele prea clare ale divinității înseși, sunt iertați prin mila noastră și grația tatălui nostru ceresc de la moartea prin focul venit din ceruri pe care ar merita-o și sunt lăsați în voia lor cu o unică interdicție, pentru binele tuturor: să nu se așeze în orașe sau în alte locuri populate, ca să nu-i tulbure ori să-i ducă în ispită pe oamenii nevinovați și simpli cu scornelile lor răuvoitoare”. După ce acesta termină, la semnalul ofițerului opt soldați se apropiară de tărgile pe care erau corpurile.

„Să se facă cele scrise” – spuse profesorul Pauli, și creștinii ce purtau tărgile li se dădură fără o vorbă soldaților care plecară prin poarta de nord-vest; iar creștinii, ieșind pe poarta de nord-est, o porniră în grabă spre Ierihon, pe lângă Muntele Măslinilor, pe un drum de pe care jandarmii și două regimente de cavalerie goniseră în prealabil mulțimea de oameni strânși acolo. Hotărâră să aștepte câteva zile pe colinele pustii de lângă Ierihon. A doua zi de dimineață sosiră de la Ierusalim niște pelerini cunoscuți și le povestiră ce se petrecuse la Sion. După prânzul de la curte, toți membrii Sinodului au fost invitați în uriașa sală a tronului (lângă locul unde se presupunea a fi fost tronul lui Solomon) și împăratul, adresându-se reprezentanților ierarhiei catolice, le-a spus că în mod evident binele Bisericii cere de la ei să-și aleagă neîntârziat un urmaș destoinic al apostolului Petru, că din motive de timp alegerile trebuie să fie sumare, că prezența sa, a împăratului, ca reprezentant și conducător al întregii lumi creștine, va compensa cu vârf și îndesat lipsurile din cadrul ritualului și că el, în numele tuturor creștinilor, propune Sfântului Colegiu să fie ales iubitul său prieten și frate Apolloniu, așa fel încât strânsa lor legătură să facă temeinică și indestructibilă unitatea bisericii și a statului, pentru binele lor comun. Sfântul Colegiu s-a retras într-o încăpere specială pentru conclav și peste o oră și jumătate s-a întors cu noul papă Apolloniu. Iar în timp ce aveau loc alegerile, împăratul îi convingea blând, înțelept și elocvent pe reprezentanții ortodocși și protestanți ca, ținând cont de noua și măreața eră din istoria creștinătății, să lase deoparte vechile neînțelegeri, dându-și, ca zălog, cuvântul că Apolloniu va ști cum să șteargă toate abuzurile de putere săvârșite de-a lungul istoriei. Convinși prin această cuvântare reprezentanții confesiunii ortodoxe și protestante au alcătuit act de unire a bisericilor și, atunci când Apolloniu și cardinalii au intrat în sală în strigătele de bucurie ale întregii adunări, un arhiereu și un pastor protestant i-au înmânat hârtia. Accipio et approbo et laetificatur cor meum – a rostit Apolloniu, semnând documentul. „Sunt un adevărat ortodox și un adevărat protestant, tot așa cum sunt un adevărat catolic”, a mai adăugat sărutându-se prietenește cu grecul și neamțul. Apoi s-a apropiat de împărat, care l-a îmbrățișat și l-a strâns îndelung la piept. În timpul acesta au prins să gonească în toate direcțiile prin palat și prin templu niște punctulețe luminoase. Ele se făceau din ce în ce mai mari prinzând forme iridiscente de stranii creaturi; de sus au prins să cadă flori nemaivăzute pe pământ, umplând aerul cu arome necunoscute. De undeva de sus se auzeau sunete fermecătoare, mergând direct la suflet și la inimă, scoase de instrumente muzicale nemaivăzute, iar vocile angelice ale unor cântăreți nevăzuți îi slăveau pe noii stăpâni ai cerului și pământului. În timpul acesta, din colțul nord-vestic al Palatului Central, de sub kubbet-el-aruah, „cupola sufletelor”, unde, după cum cred musulmanii, s-ar afla intrarea în Infern, a răzbătut un vuiet teribil. Când cei prezenți s-au deplasat poftiți de împărat într-acolo, au auzit cu toții clar glasuri nenumărate, voci subțiri și țipătoare cam ca de copii, ori ca de diavoli, ce spuneau: „Venit-a ziua, dați-ne drumul, mântuitori ai noștri, mântuitori ai noștri!” Dar atunci când Apolloniu, plecat asupra stâncii, a strigat de trei ori într-o limbă necunoscută, vocile au tăcut și vuietul subteran a încetat. Între timp o mulțime uriașă a înconjurat din toate părțile Haram-esh-Sherif. La căderea nopții împăratul, însoțit de noul papă, a ieșit pe balconul de la răsărit, stârnind o furtună de ovații. A salutat prietenește în toate părțile, în timp ce Apolloniu lua din niște coșuri mari aduse de cardinalii-diaconi și arunca încontinuu în aer niște minunate lumânări romane, rachete și roți de foc, ce se aprindeau la atingerea mâinii lui: când sidefii-fosforescente, când sclipind în toate culorile curcubeului. Și toate acestea, atunci când ajungeau la pământ, se transformau în nenumărate foi de toate culorile cu indulgențe pentru iertarea păcatelor trecute, prezente și viitoare. Exaltarea populară depăși orice limită. E drept că unii afirmau că au văzut cu ochii lor cum indulgențele se preschimbau în broaște și năpârci mai mult decât scârboase. Și cu toate acestea cei mai mulți erau în extaz. Serbările populare au mai ținut câteva zile, și trebuie spus că noul papă-făcător de minuni a ajuns să făptuiască lucruri atât de uimitoare și de incredibile, încât ar fi absolut inutil să mai fie relatate.

În timpul acesta creștinii aflați lângă înălțimile pustii ale Ierihonului se dedicaseră postului și rugăciunii. În seara celei de-a patra zile, după lăsarea întunericului, profesorul Pauli cu nouă însoțitori călare pe măgari și cu o căruță pătrunseră în Ierusalim și mergând pe străzi lăturalnice, pe lângă Haram-esh-Sherif, ieșiră pe Haret-en-Nasaara și se apropiară de intrarea în Catedrala Învierii unde, pe caldarâm, zăceu trupurile Papei Petru și starețului Ioan. La ora aceea strada era pustie, tot orașul era adunat la Haram-esh-Sherif. Soldații de gardă dormeau somn adânc. Cei veniți după corpurile lipsite e viață constatară că acestea nu erau defel atinse de putrezeală, ba chiar nu erau nici țepene și grele. Ridicându-le pe targă și acoperindu-le cu mantalele aduse, se întoarseră pe aceleași drumuri ocolite la ai lor, și cum lăsară tărgile pe pământ suflul vieții intră în cei morți. Aceștia începură să se miște, încercând să arunce de pe ei mantalele în care erau înveliți. Toți prinseră a-i ajuta cu strigăte de bucurie. Curând cei doi înviați se ridicară în picioare întregi și nevătămați. Și zise starețul Ioan înviat: „Iată, copilașilor, că nu ne-am despărțit. Și uite ce-o să vă spun eu vouă acum: e timpul să împlinim ultima rugăciune a lui Christos pentru discipolii săi, ca ei să fie uniți, așa cum sunt El cu Tatăl – uniți. Așa că, pentru această uniune a lui Christos, să-l cinstim, copiii mei, pe prea iubitul frate al nostru Petru. Fie ca el să păstorească de acum înainte oile lui Christos. Așa să știi, frate!” Și-l îmbrățișă pe Petru. Apoi se apropie profesorul Pauli: Tu es Petrus! – îi spuse el papei – Jetzt ist es ja gründlich er wiesen und ausser jedem Zweifel gesetzt. Și-i strânse cu putere mâna dreaptă cu mâna sa dreaptă, iar stânga i-o întinse starețului Ioan cu cuvintele: So also, Väterchen – nun sind wie ja Eins in Christo. Astfel se săvârși uniunea bisericilor în noaptea neagră, în loc înalt și retras. Dar deodată întunericul nopții fu sfâșiat de o sclipire orbitoare și pe cer apăru semn măreț: o femeie, învăluită în soare, cu luna la picioare, iar pe cap cu o cunună din douăsprezece stele. Apariția rămase un timp pe loc, apoi o porni încetișor spre miazăzi. Papa Petru își înălță cârja și strigă: „Iată prapurul nostru! Să mergem, să-l urmăm!” Și o porni în direcția vedeniei, însoțit de ambii stareți și de toată ceata de creștini, spre Muntele Sfânt, spre Sinai …».

Din Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, trad. Cojocaru Dana, Editura Humanitas, București 2005, pp. 180-196.

  • 3 mai 2017
Benedict XVI: Natura Învierii lui Isus Christos și semnificația ei istorică

În ziua de 16 aprilie 2017 Papa emerit Bendict al XVI-lea a împlinit 90 de ani. Această aniversare rară a coincis cu ziua de Paști, motiv pentru care vă ofer câteva gânduri pascale ale celui sărbătorit despre Învierea lui Isus și a noastră.

«Să ne întrebăm acum încă o dată, în rezumat, ce fel de întâlnire a fost aceea cu Domnul înviat. Sunt importante următoarele distincții:

  • Isus nu este cineva care s-a întors în viața biologică obișnuită și care, după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou.
  • Isus nu este o nălucă (un „duh”). Aceasta înseamnă: El nu este cineva care, în realitate, aparține lumii morților deși poate într-un fel să se manifeste în lumea vieții.
  • Întâlnirile cu Cel Înviat sunt, însă, și ceva diferit față de experiențele mistice, în care spiritul uman este, pentru o clipă, ridicat mai presus de sine și percepe lumea divinului și a veșnicului, pentru ca după aceea să se întoarcă în orizontul normal al existenței sale. Experiența mistică este o depășire momentană a sferei sufletului și a facultăților lui perceptive. Dar nu este o întâlnire cu o persoană care se apropie din exterior. Paul a făcut o distincție foarte clară între experiențele sale mistice – ca, de exemplu, ridicarea sa până la al treilea cer descrisă în 2 Corinteni 12, 1-4 – și întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, eveniment petrecut în istorie, întâlnire cu o persoană vie.

Ce putem spune acum realmente, pe baza tuturor acestor informații biblice, despre natura deosebită a Învierii lui Christos?

Ea este un eveniment petrecut în istorie care, totuși, face să explodeze sfera istoriei și trece dincolo de ea. Ne-am putea folosi de un limbaj analogic care, în multe privințe, rămâne inadecvat, dar poate totuși să deschidă o cale spre înțelegere. Am putea (…) să privim Învierea ca pe un fel de salt calitativ radical, în care se deschide o nouă dimensiune a vieții, a ființei umane.

Mai mult, însăși materia este transformată într-un nou gen de realitate. Omul Isus aparține acum cu totul, chiar și cu trupul său, sferei divinului și veșnicului. De acum încolo – după cum spunea odată Tertulian – „duhul și sângele” au loc în Dumnezeu (cf. De resurrect. mort. 51, 3; CC lat. II 994). Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul lui nemuritor își găsește „spațiul”, acea „corporalitate” în care nemurirea capătă sens ca fiind comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga omenire reconciliată. Epistolele din închisoare ale sfântului Paul, cea către Coloseni (cf. 1, 12-13) și către Efeseni (cf. 1,3-23), vor să spună tocmai acest lucru atunci când vorbesc despre trupul cosmic al lui Christos, arătând cu aceasta că trupul transformat al lui Christos este și locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu și între ei și astfel pot trăi definitiv în plinătatea vieții indestructibile. De vreme ce noi înșine nu avem nicio experiență cu privire la acest gen reînnoit și transformat de materialitate și de viață, nu este de mirare că el depășește cu totul ceea ce ne putem imagina.

Esențial este faptul că, prin Învierea lui Christos, nu a fost revitalizat un mort oarecare într-un moment oarecare, ci în Înviere a avut loc un salt ontologic ce atinge ființa ca atare, a fost inaugurată o dimensiune care ne privește pe toți și care a creat pentru noi toți un nou spațiu al vieții, al ființei cu Dumnezeu.

De aici trebuie să abordăm și problema cu privire la Înviere ca eveniment istoric. Pe de o parte, trebuie să spunem că esența Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria și inaugurează o nouă dimensiune, pe care noi, în mod obișnuit, o numim eschatologică. Învierea dezvăluie spațiul nou ce deschide istoria dincolo de ea însăși și creează definitivul. În acest sens, este adevărat că Învierea nu este un eveniment istoric de același gen cu nașterea sau răstignirea lui Isus. Ea este ceva nou, un nou tip de eveniment.

Însă, în același timp, trebuie să luăm act de faptul că ea nu este pur și simplu în afara sau deasupra istoriei. Ca irumpere din istoria pe care o depășește, Învierea își are totuși începutul în istoria însăși și, până la un anumit punct, îi aparține. Probabil că toate acestea s-ar putea exprima astfel: Învierea lui Isus duce dincolo de istorie, dar și-a lăsat o amprentă în istorie. De aceea poate fi atestată de martori ca eveniment de o calitate complet nouă.

Într-adevăr, vestirea apostolică, cu fervoarea și cu îndrăzneala sa, este de negândit fără un contact real al martorilor cu fenomenul complet nou și neașteptat care îi atingea din exterior: Christos cel înviat li s-a arătat și le-a vorbit. Numai un eveniment real de o calitate în mor radical nouă era în măsură să facă posibilă vestirea apostolică: ea nu se poate explica prin speculații sau experiențe interioare, mistice. În îndrăzneala și noutatea sa, ea trăiește din forța impetuoasă a unui eveniment pe care nimeni nu l-ar fi putut concepe și care depășea orice imaginație.

La sfârșit, însă, rămâne pentru noi toți întrebarea pe care Iuda Tadeu i-a adresat-o lui Isus în cenacol: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” (In 14, 22). Da, pentru ce nu te-ai opus cu putere dușmanilor tăi care te-au dus pe Cruce? – am vrea să întrebăm. Pentru ce nu le-ai arătat cu forță incontestabilă că Tu ești Cel Viu, Stăpânul vieții și al morții? Pentru ce te-ai arătat numai unui mic grup de ucenici, în a căror mărturie trebuie să avem încredere acum?

Însă întrebarea nu se referă numai la Înviere, ci la întregul mod în care Dumnezeu se revelează lumii. De ce numai lui Avraam – de ce nu puternicilor lumii? De ce numai lui Israel și nu în mod incontestabil tuturor popoarelor pământului?

Este misterul lui Dumnezeu care acționează în mod discret. Că numai încetul cu încetul își construiește El, în marea istorie a omenirii, propria sa istorie. Că pătimește și moare și, ca Înviat, vrea să ajungă la omenire numai prin credința alor săi, cărora li se manifestă. Că încontinuu El bate ușor la ușile inimilor noastre și, dacă îi deschidem, ne face treptat capabili să „vedem”.

Și totuși – oare nu tocmai acesta este stilul dumnezeiesc? A nu strivi cu puterea exterioară, ci a da libertate, a dărui și a trezi iubire. Și ceea ce aparent este atât de mic, oare nu este – dacă ne gândim bine – lucrul cu adevărat mare? Oare nu emană din Isus o rază de lumină care crește prin veacuri, care nu putea să provină de la vreo simplă ființă umană și prin care intră cu adevărat în lume splendoarea luminii lui Dumnezeu? ar fi putut oare propovăduirea apostolilor să afle credință și să zidească o comunitate universală, dacă n-ar fi acționat în ea forța adevărului?

Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă și ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăși și iarăși pe ei și pe sine, atunci știm: El a înviat cu adevărat. El este Cel viu. Lui ne încredințăm și știm că suntem pe drumul cel bun. Împreună cu Toma ne punem mâinile în coasta străpunsă a lui Isus și mărturisim: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20, 28).»

Din Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere, trad. Cristian Langa, Cristina Palici și Mihai Pătrașcu, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2012, pp. 254-258.

Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni într-un alt mod: ființare – ființă; eshatologic – eschatologic; Hristos – Christos, Pavel – Paul.

Toma de Aquino: Christos? A treia zi a înviat!

Așa după cum s-a spus, moartea lui Christos a avut loc prin separarea sufletului de corp, la fel ca la ceilalți oameni; dar divinitatea a fost atât de unită cu omul Christos încât, chiar dacă sufletul și corpul s-au separat unul de celălalt, dumnezeirea însăși a rămas, totuși, prezentă mereu și într-un mod perfect și în suflet și în corp; și, de aceea, cu corpul, Fiul lui Dumnezeu a fost în mormânt, iar cu sufletul a coborât în infern.

De ce a coborât în infern?

Patru sunt, însă, motivele pentru care Christos a coborât cu sufletul său în infern.

1) Mai întâi, pentru a suporta întreaga pedeapsă a păcatului și astfel să ispășească toată vinovăția. Dar pedeapsa păcatului nu era doar moartea corpului, ci și o pedeapsă în suflet; pentru că păcatul avea și o anumită relație cu sufletul, fiindcă și sufletul însuși era pedepsit prin lipsa viziunii divine, iar pentru îndepărtarea acestei [pedepse] încă nu se adusese satisfacție [pentru păcat]. Și de aceea, după ce mureau, înainte de venirea lui Christos, toți coborau în infern, chiar și sfinții părinți. Așadar, pentru a suporta toată pedeapsa datorată păcătoșilor, Christos a voit nu doar să moară, ci chiar să coboare cu sufletul său în infern. De aceea [spune] Psalmul 87, 4: sunt numărat printre cei ce au coborât în groapă; m-am făcut ca un om lipsit de ajutor, printre cei morți, [dar] liber. Căci ceilalți erau acolo asemenea servitorilor, dar Christos ca un om liber.

2) Al doilea motiv este acela de a-i ajuta în mod perfect pe toți prietenii săi. Căci avea prieteni nu doar în lume, ci chiar și în infern. Într-adevăr, aici se găsesc unii care sunt prietenii lui Christos pentru că nu le lipsește caritatea. În infern erau mulți cei care au murit având caritate și credința viitoare, precum Abraham, Isaac, Iacob, Moise, David, și alți bărbați drepți și perfecți. Și, deoarece Christos i-a vizitat pe ai săi care erau în lume și le-a venit în ajutor prin moartea sa, de aceea a voit să îi viziteze și pe ai săi care erau în infern și să le vină în ajutor coborând la ei, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 25: voi pătrunde în toate părțile inferioare ale pământului, îi voi vedea pe toți cei ce dorm și îi voi lumina pe toți cei ce speră în Domnul.

3) Al treilea motiv este acela de a-l învinge pe diavol în mod definitiv. Într-adevăr, cineva îl învinge pe un altul în mod definitiv nu doar când îl învinge pe câmpul de luptă, ci și când îl invadează până în casa lui și îi ia sediul regatului și casa. Christos a triumfat asupra diavolului și l-a învins pe cruce, de aceea se zice în Ioan, 12, 31: acum are loc judecata lumii, acum principele acestei lumi (adică diavolul) va fi aruncat afară. Iar pentru ca să-l învingă definitiv, a voit să-i ia sediul regatului și să-l lege pe acesta în casa lui, care este infernul. Și de aceea a coborât acolo, i-a luat tot ceea ce avea, l-a legat și i-a luat aceluia prada, [potrivit cu] Coloseni, 2, 15,: despuind principatele și puterile, le-a predat fără frică, în public, biruindu-le prin sine însuși. Într-un mod asemănător, pentru că a primit puterea și stăpânirea asupra cerului și a pământului, Christos a voit să ia și puterea asupra infernului, pentru ca astfel, potrivit Apostolului, [în Epistola] către Filipeni, 2, 10: în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, cele din cer, cele de pe pământ și cele din Infern, sau [potrivit cu] Marcu, ultimul [capitol], 17: în numele meu le vor izgoni pe cele diavolești.

4) Al patrulea motiv a fost cel de a-i elibera pe sfinții care erau în infern. Într-adevăr, așa după cum Christos a voit să sufere moartea ca să-i elibereze pe cei vii de moarte, tot la fel a voit să coboare în infern, ca să-i elibereze pe cei care erau acolo, [potrivit cu] Zaharia, 9, 11: iar tu, prin sângele testamentului tău, i-ai scos pe cei învinși ai tăi din lacul în care nu este apă, [și cu] Osea, 13, 14: voi fi moartea ta, o moarte; mușcătura ta voi fi, infernule. Căci, deși Christos distrusese total moartea, totuși nu a distrus complet infernul, ci [doar] l-a mușcat, fiindcă nu i-a eliberat pe toți din infern, ci doar pe aceia care erau fără păcat de moarte și, de asemenea, pe cei fără păcatul originar, de care erau eliberați, cât privește persoana [lor], prin circumciziune; sau, înainte de circumciziune, pe aceia care au fost salvați prin credința părinților credincioși, în cazul celor care nu aveau uzul rațiunii; sau prin sacrificii, și prin credința în Christos care urma să vină, în cazul celor adulți; dar care erau acolo pentru păcatul originar al lui Adam, de care, cât privește natura [lor], nu au putut să se elibereze decât prin Christos. Și de aceea, i-a lăsat acolo pe cei ce coborâseră cu păcatul de moarte și pe copiii necircumciși, și de aceea spune: voi fi moartea ta, infernule. Prin urmare, reiese astfel că Christos a coborât în Infern și motivul pentru care [a coborât].

Concluzii

Din acestea, pentru instruirea noastră putem să reținem patru [concluzii].

1) În primul rând, [putem reține] speranța puternică în Dumnezeu. Căci oricât de mare ar fi disperarea în care s-ar afla omul, trebuie să spere mereu în ajutorul lui Dumnezeu și să se încreadă în el. Într-adevăr, nimic nu e atât de chinuitor precum existența în infern. Dacă, așadar, Christos i-a eliberat pe cei ce erau în infern, cu atât mai mult oricine, dacă este prietenul lui Dumnezeu, trebuie să aibă încredere că va fi eliberat de el din orice strâmtorare, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 10, 13: aceasta (adică înțelepciunea) nu-l va părăsi pe dreptul care e vândut, precum și celelalte, tot acolo, [versetul] 14, a coborât cu el în groapă și nu l-a lăsat [să rămână] în lanțuri. Și pentru că Dumnezeu îi ajută în mod special pe servitorii săi, acela care îl servește pe Dumnezeu trebuie să se simtă foarte sigur, [potrivit cu] Ecleziasticul, 24, 16: cine se teme de Dumnezeu nu îi va fi frică de nimic, nu se va teme, pentru că el este speranța lui.

2) În al doilea rând, trebuie să ne gândim la teama [de Dumnezeu] și să îndepărtăm prea marea încredere în noi. Căci, deși Christos a suferit pentru cei păcătoși și coborâse în infern, totuși, el nu i-a eliberat pe toți, ci numai pe cei care erau fără păcat de moarte, după cum s-a spus. Dar pe cei care au murit cu [păcatul] de moarte i-a lăsat acolo. De aceea, nici unul dintre cei care coboară acolo cu păcatul de moarte nu poate spera în iertare. Dar vor fi în infern tot atât cât sfinții părinți vor fi în paradis, adică pentru eternitate, [potrivit cu] Matei, 25, 46: vor merge aceștia la supliciul etern, iar cei drepți la viața eternă.

3) În al treilea rând, trebuie să fim vigilenți. Christos a coborât în infern pentru salvarea noastră, iar noi deseori trebuie să avem vigilența de a coborî acolo, adică să medităm la acele pedepse, așa cum făcea sfântul Ezechia, care spune, [potrivit cu] Isaia, 38, 10: eu am zis: la jumătatea zilelor mele voi merge la porțile infernului. Căci cine coboară acolo deseori, în timpul vieții, cu ajutorul reflecției, nu va coborî ușor după moarte, pentru că o asemenea meditație îl scapă de păcat. Căci noi vedem cum oamenii acestei lumi se tem să nu facă fapte rele de frica pedepsei temporale. Cu cât mai mult ar trebui, așadar, să se teamă de pedeapsa infernului, care este mai mare, atât ca durată cât și ca intensitate și număr, [potrivit cu] Ecleziasticul, 7, 40: adu-ți aminte de sfârșitul vieții tale și nu vei păcătui niciodată!

4) În al patrulea rând, de aici, pentru noi, provine modelul iubirii. Christos a coborât în infern pentru a-i elibera pe ai săi, iar noi trebuie să coborâm acolo ca să îi ajutăm pe ai noștri. Căci aceștia nu pot să facă nimic, și de aceea trebuie să îi ajutăm pe cei care sunt în purgator. Ar fi foarte aspru cel care nu l-ar ajuta pe cineva drag lui ce s-ar afla în carcera pământească. Așadar, este mult mai aspru acela care nu îl ajută pe prietenul ce se găsește în purgator, pentru că nu se poate face nici o comparație între pedepsele lumii și acele pedepse, [potrivit] cu Iob, 19, 21: fie-vă milă de mine, fie-vă milă de mine, cel puțin vouă prietenilor mei, pentru că mâna Domnului m-a atins, [sau cu] Macabei, 12, 46: sfânt și curat este gândul de a te ruga pentru defuncți ca să fie eliberați de păcatele lor. Dar putem să le venim în ajutor, după cum zice Augustin, în principal în trei [feluri]: prin [sfintele] liturghii, prin rugăciuni și prin pomeni. Grigore îl adaugă pe al patrulea, și anume, postul. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că și în lumea aceasta un prieten poate să plătească o datorie în locul prietenului său. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și în legătură cu cei care sunt în purgator.

A treia zi s-a ridicat din morți

Omul are nevoie să cunoască două lucruri, și anume gloria lui Dumnezeu și pedeapsa infernului. Căci atrași de glorie și înspăimântați de pedepse, oamenii trebuie să se păzească pe sine și să se retragă de la păcate. Dar lucrurile acestea sunt foarte greu de cunoscut pentru oameni. De aceea se spune despre glorie în Cartea înțelepciunii, 9, 16: cine va cunoaște cele ce sunt în cer?. Lucrul acesta este, într-adevăr, greu pentru pământeni, pentru că, așa cum se spune în Ioan, 3, 31: cine este din pământ despre pământ vorbește, dar nu este greu pentru cei spirituali, pentru că cine vine din cer este peste toți, cum se afirmă tot în locul acela. De aceea, Dumnezeu a coborât din cer și s-a încarnat, așa încât ne-a învățat lucrurile cerești. Ba chiar era dificil să se cunoască pedepsele infernului, [potrivit cu] Cartea înțelepciunii, 2, 1: nu există cineva despre care să se fi cunoscut că s-ar fi întors din infern, iar lucrul acesta este zis din perspectiva celor nelegiuiți. Dar nu se poate spune acum așa ceva, pentru că, după cum a coborât din cer ca să ne învețe lucrurile cerești, tot la fel s-a ridicat din infern ca să ne educe pe noi privitor la infern. Și de aceea este necesar să credem că nu doar că s-a făcut om și a murit, ci și că s-a ridicat din morți. Și de aceea se spune: a treia zi s-a ridicat din morți. Aflăm că mulți s-au ridicat din morți, precum Lazăr, și fiul văduvei, și fiica mai marelui sinagogii. Dar învierea lui Christos se deosebește de învierea acestora și a altora prin următoarele patru [elemente].

1) Mai întâi, cu privire la cauza învierii, pentru că ceilalți care au înviat nu au înviat prin propria lor putere, ci prin aceea a lui Christos sau în urma rugăciunilor vreunui sfânt; Christos însă a înviat prin propria putere, pentru că era nu doar om, ci și Dumnezeu, iar divinitatea Cuvântului nu fost niciodată separată nici de suflet, nici de corp; iar de aceea, când a voit, corpul și-a reluat sufletul, iar sufletul corpul, [potrivit cu] Ioan, 10, 18: am puterea să-mi dau sufletul și putere am să-l iau din nou. Și, deși fusese mort, lucrul acesta nu avusese loc din cauza vreunei infirmități sau necesități, ci din propria putere, pentru că fusese din propria sa inițiativă, iar acest lucru reiese din faptul că, atunci când și-a dat sufletul, a strigat cu glas puternic, ceea ce alții care mor nu pot, pentru că mor din cauza infirmității lor. De aceea, centurionul a spus, [în] Matei, 27, 54: cu adevărat acesta era fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, după cum prin propria putere și-a dat sufletul, tot la fel prin propria putere și l-a luat din nou; și de aceea se zice că a înviat, nu că ar fi fost înviat, ca de un altul, [potrivit cu] Psalmul, 3, 6: m-am culcat și am dormit și m-am ridicat. Lucrul acesta nu este contrar cu ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, 2, 32: pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat, căci și Tatăl și Fiul l-au înviat, deoarece puterea Tatălui și a Fiului este aceeași.

2) În al doilea rând, se deosebește privitor la viața la care a înviat, deoarece Christos a înviat la viața de glorie și incoruptibilă, [cum spune] Apostolul, [în] Romani, 6, 4: Christos s-a ridicat din morți prin gloria Tatălui; alții însă [au înviat] la aceeași viață pe care au avut-o mai înainte, cum reiese în cazul lui Lazăr și al altora.

3) În al treilea rând, se deosebește privitor la rod și eficacitate, căci, prin puterea învierii lui Christos, toți ceilalți învie, [potrivit cu] Matei, 27, 52: multe corpuri ale sfinților care dormeau au înviat. Iar Apostolul [a spus în] I Corinteni, 15, 20: Christos s-a ridicat din morți, primul dintre cei adormiți. Dar, fii atent, Christos a ajuns în glorie prin pătimire, [potrivit] cu Luca, 24, 26: nu trebuia să sufere Christos și astfel să intre în gloria sa?. Ca să ne învețe pe noi cum să ajungem la glorie, [potrivit cu] Faptele Apostolilor, 14, 21: ca să putem intra în regatul lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin multe încercări.

4) În al patrulea rând, diferă cât privește timpul, căci învierea celorlalți este amânată până la sfârșitul lumii, cu excepția câtorva, cărora li se permite lucrul acesta printr-un privilegiu anticipat, cum ar fi cazul Fericitei Fecioare și, precum se crede printr-o pietate [populară], cel al fericitului Ioan Evanghelistul. Dar Christos a înviat a treia zi. Motivul acestui fapt este acela că învierea, moartea și nașterea lui Christos au fost pentru mântuirea noastră; și de aceea a voit să învie în momentul în care mântuirea noastră se împlinise. Dacă ar fi înviat imediat [după moarte], nu s-ar fi crezut că fusese [cu adevărat] mort. Apoi, dacă s-ar fi amânat mult timp, discipolii nu ar fi rămas în credință și, astfel, patima sa nu ar fi fost de nici un folos, [potrivit cu] Psalmul, 39, 10: la ce folosește sângele meu când cobor în putrezire?. Și de aceea a înviat a treia zi: ca să poată fi crezut mort, [dar] și pentru ca discipolii să nu își piardă credința.

Patru învățături de ținut minte

Din acestea putem să desprindem patru lucruri pentru învățătura noastră.

1) Mai întâi să ne străduim să înviem spiritual, de la moartea sufletului, la care ajungem prin păcat, la viața dreptății, care se poate avea prin pocăință. Apostolul, în Efeseni, 5, 14, [spune]: scoală-te tu, care dormi, și ridică-te din morți și te va lumina Christos. Și aceasta înseamnă prima ridicare din nou, [potrivit cu] Apocalipsa, 20, 6: fericit cel care are parte de prima ridicare din nou.

2) În al doilea rând, să nu amânăm învierea până la moarte, ci [ea să aibă loc] repede, căci Christos a înviat a treia zi, [potrivit cu] Ecleziasticul, 5, 8: nu aștepta să te convertești la Domnul și nu amâna convertirea de la o zi la alta, fiindcă nu vei putea să te gândești la cele care țin de vindecare dacă ești apăsat de neputință, și pentru că vei pierde chiar partea care ți se cuvine din toate bunurile care se găsesc în Biserică și vei avea multe necazuri din cauza perseverenței în păcat. Și chiar diavolul, cu cât mai mult timp stăpânește [un suflet], cu atât mai greu îl părăsește, precum zice Beda.

3) În al treilea rând, ca să înviem la viața care nu poate fi coruptă, și anume ca să nu murim din nou, adică într-o asemenea situare încât să nu mai păcătuim din nou, [potrivit cu] Romani, 6, 9: Christos care se ridică din morți nu mai moare; moartea nu va mai avea putere asupra lui, iar mai jos, [în versetele] 11-13: la fel și voi, considerați-vă morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Christos Isus. Așadar, să nu mai domnească păcatul în corpul vostru muritor, așa încât să ascultați de dorințele lui; nu prezentați membrele voastre ca instrumente ale nedreptății în fața păcatului; dar, dintre cei morți, voi prezentați-vă în fața lui Dumnezeu ca ființe vii.

4) În al patrulea rând, să înviem la viața nouă și glorioasă, adică să le evităm pe toate cele ce mai înainte au fost ocazii și cauză de moarte și păcat, [potrivit cu] Romani, 6, 4: așa după cum Christos s-a ridicat din morți pentru gloria tatălui, tot la fel și noi să umblăm într-o viață nouă. Și această viață nouă este viața dreptății, care înnoiește sufletul și-l conduce la viața glorioasă. Amin.

Din Toma de Aquino, Expunere la simbolul apostolilor, trad. Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași 2016, pp. 115-131.

Hegel: Isus Christos? Apariția lui Dumnezeu într-un om

«Christos a fost numit în biserică Dumnezeu-om – această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine și umane a fost adusă la conștiința omului, a fost transformat în certitudine faptul că alteritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omenești, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unității, care este Dumnezeu. Apariția este un om în prezență sensibilă. Dumnezeu în prezență sensibilă nu poate avea altă figură decât figura omului: în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească.» (p. 471)

Învățătura lui Christos

«Problema este cum poate fi această învățătură, care este calitatea ei? Prima învățătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică – ea trebuie să aibă particularități care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămân în afară. Învățătura lui Christos, ca nemijlocită, nu poate fi dogmatică creștină, învățătură a bisericii. Când comunitatea este înfăptuită, iar împărăția lui Dumnezeu realizată, această învățătură nu mai poate avea aceeași determinare ca mai înainte.

Învățătura creștină nemijlocită trezește sentimente prin reprezentări; conținutul pe care ea îl are și care pe treapta lui cea mai înaltă este explicare a naturii lui Dumnezeu, acest conținut este tocmai pentru conștiința sensibilă și parvenind la ea ca intuiție și nu ca doctrină ce are în forma ei conceptul: ceea ce mai târziu, în biserică, a devenit necesar cu ajutorul științei.

Conținutul principal al acestei învățături poate fi numai general, abstract. Când lumii ce stă pe poziția reprezentării trebuie să i se dea ceva nou, o lume nouă, o religie nouă, un nou concept despre Dumnezeu, e nevoie în primul rând de terenul general, în al doilea rând de ceva particular, determinat, concret. Lumea care se află pe poziția reprezentării întrucât gândește, gândește abstract, gândește numai generalul; este păstrat numai pe seama spiritului care se află pe poziția conceptului să cunoască din general particularul, să lase să iasă acest particular prin el însuși din concept; pentru lumea reprezentării cele două sunt unul în afara celuilalt și acesta este terenul gândului general. Acest teren general poate fi deci produs de învățătura pentru adevăratul concept al lui Dumnezeu.

Întrucât este vorba de o nouă conștiință a oamenilor, de o nouă religie, ea este conștiința concilierii absolute; prin aceasta este condiționată o nouă lume, o nouă religie, o nouă realitate, o altă stare a lumii, căci existența exterioară are religia ca substanțial al său.

Aceasta este latura negativă, polemică, împotriva subzistării acestei exteriorități în conștiința și credința oamenilor. Religia cea nouă se anunță pe sine ca o nouă conștiință – conștiință a concilierii omului cu Dumnezeu; această conciliere exprimată ca atare este împărăția lui Dumnezeu, realitatea în care domnește Dumnezeu; spiritele, inimile sunt conciliate cu el; astfel Dumnezeu este acela care a ajuns să domnească. Așadar acesta este terenul general.

Această împărăție a lui Dumnezeu, noua religie, are deci în sine determinația negării împotriva a ceea ce există; aceasta este latura revoluționară a învățăturii care, fie că aruncă la o parte tot ce subzistă, fie că-l nimicește, îl răstoarnă. Toate lucrurile pământești, lumești cad în țărână fără valoare și sunt declarate astfel. Ceea ce a premers se transformă, raportul precedent, starea religiei, a lumii, nu poate rămâne ca mai înainte; este vorba ca omul, care trebuie să dobândească conștiința concilierii, să fie scos din această lume, să i se pretindă acestui om să facă abstracție de realitatea existentă.

Această nouă religie este ea însăși încă concentrată, nu există ca și comunitate, ci în această energie care constituie unicul interes al omului ce trebuie să lupte, să se zbată, să și-o păstreze fiindcă ea nu este încă în consonanță cu starea lumii, nu e încă în legătură cu conștiința lumii.

Prima manifestare conține latura polemică, exigența de a ne îndepărta de lucrurile finite, se cere înălțare la nivelul unei energii infinite în care universalul pretinde să fie păstrat ferm pentru sine și căreia trebuie să-i devină indiferente toate celelalte legături, ceea ce de altfel este moral, just; toate celelalte legături trebuie să fie date la o parte.

„Cine este mama mea și cine sunt frații mei!” etc.; „Lasă morții să-și îngroape morții!” etc.; „Cine pune mâna pe plug și privește înapoi nu e bun pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu am venit să aduc sabie” etc. (Lc 9, 59-62).

Vedem exprimat aici polemicul împotriva relațiilor finite. „Nu te îngriji de ziua de mâine, dă-ți bunurile săracilor!” (Mt 6, 34).

Toate aceste raporturi care se referă la proprietate dispar; de altfel, ele se suprimă iarăși pe sine în ele însele: când totul este dat săracilor nu există săraci. Toate acestea sunt învățături, determinări, care aparțin primei manifestări, când numai noua religie constituie unicul interes pe care omul trebuie să se creadă în pericolul de a-l mai pierde. O latură este această renunțare; această renunțare, această depreciere a oricărui interes esențial și a legăturilor morale este în apariția concentrată a adevărului o determinare esențială, care ulterior, când adevărul are existență sigură, pierde din importanța ei.

Aceasta este proclamarea împărăției lui Dumnezeu: în aceasta, ca împărăție a iubirii, trebuie să se transpună omul, astfel încât să se lanseze nemijlocit pe sine în acesta adevăr. Acest lucru este enunțat cu cea mai pură, cea mai prodigioasă fermitate, de exemplu, la începutul așa-numitei predici de pe munte. „Fericiți cei curați  cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). (…)

În legătură cu această înălțare și ca ea să se producă în om, nu se vorbește de nici o mijlocire, ci este enunțată această ființă nemijlocită, această transpunere nemijlocită de sine în adevăr, în împărăția lui Dumnezeu. Lumea intelectuală, spirituală, împărăția lui Dumnezeu, este aceea căreia trebuie să-i aparțină omul.

Acestea sunt expuse într-o limbă plină de entuziasm, într-un ton pătrunzător care face să vibreze tot sufletul, scoțându-l din lumea intereselor trupești. „Aspirați mai întâi spre împărăția lui Dumnezeu și spre dreptatea lui” (Mt 6, 33).

În ceea ce privește elementul particular, acesta ar fi constituit din învățături mai precise, printre care învățătura despre iubire constituie principalul punct central. „Iubește pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (cf. Mc 12, 29-31). Totuși, aceste porunci sunt deja în Vechiul Testament; ceea ce poate fi considerat ca porunci morale este deja, în parte, și în alte religii, în parte în religia iudaică. În aceste învățături apare și acest moment, acest mod-determinat: întrucât acestea sunt exprimate atât de nemijlocit: „Aspirați spre împărăția lui Dumnezeu”, tindeți cu elan spre adevăr, întrucât acest lucru este cerut atât de nemijlocit, el se înfățișează oarecum ca fiind exprimat subiectiv, și deci intră în considerare persoana [învățătorului].

Sub acest raport Christos nu vorbește numai ca învățător care expune vederile sale subiective, care are conștiința a ceea ce produce, conștiința activității sale, ci el vorbește ca profet: el este acela care, această exigență fiind nemijlocită, vorbește nemijlocit din Dumnezeu și din care Dumnezeu exprimă toate acestea.

A avea în adevăr această viață a spiritului, viață care există fără mijlocire, este exprimat atât de profetic, încât Dumnezeu este cel ce spune aceasta. Este vorba de adevărul absolut, divin, care există în sine și pentru sine; această proclamare și voire a adevărului care există în sine și pentru sine și dovedirea faptică a acestei proclamări este declarată ca activitate a lui Dumnezeu, avem conștiința unității reale a voinței divine, a acordului nostru cu ea.

Dar, la forma acestei enunțări accentul principal este pus pe faptul că cel ce o exprimă este esențial omul, fiul omului, el e acela care exprimă acest lucru, în care este esențială această proclamare, această dovedire prin fapte a aceea ce există în sine și pentru sine, această acțiune a lui Dumnezeu ca acțiune într-un om, și nu ca ceva supraomenesc, ca ceva care vine în forma unei revelații exterioare; această prezență divină este esențial identică cu omenescul.

Christos se numește pe sine fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului; acest lucru trebuie să fie luat în sens propriu. Arabii își spun reciproc fiu al unui anumit trib; Cristos aparține genului uman, acesta este neamul său. Christos este și fiul lui Dumnezeu; sensul adevărat al acestei expresii poate fi și răstălmăcit, spunând că toți fiii oamenilor ar fi fii ai lui Dumnezeu sau că ei ar trebui să facă din sine fii ai lui Dumnezeu etc.

La învățătura lui trebuie apoi să fie adăugat și destinul pe care l-a avut acest individ. Faptul că el a devenit martir al adevărului este în strânsă legătură cu un astfel de mod de a se înfățișa. Întrucât întemeierea împărăției lui Dumnezeu este absolut în directă contradicție cu statul existent, întemeiat pe un alt fel și mod-determinat de religie, destinul este, exprimat uman, acela de a fi martir al adevărului, în legătură cu amintitul mod de a păși.

Acestea sunt momentele principale ale învățăturii lui Christos. Acest învățător a adunat prieteni în jurul său. Întrucât învățăturile lui erau revoluționare, Christos a fost acuzat și executat, el a pecetluit astfel cu moartea sa adevărul învățăturii sale. – Atât de departe ne însoțește în această istorie și necredința; ea este cu totul asemănătoare cu aceea a lui Socrate, numai că pe un alt teren: Socrate a înălțat și el la conștiință interioritatea, daimonion-ul său nu este altceva, și el a învățat că omul nu trebuie să se oprească la autoritatea obișnuită, ci să-și dobândească lui însuși convingerea și să acționeze potrivit convingerii sale. Acestea sunt individualități asemănătoare și destine asemănătoare. Interioritatea lui Socrate a fost potrivnică credinței religioase a poporului său, precum și constituției statale a acestuia, și de aceea a fost el executat, pentru adevăr a murit și el.

Christos a trăit în mijlocul altui popor, iar învățătura sa are prin urmare altă culoare, însă împărăția cerurilor și puritatea inimii conțin totuși o profunzime infinit mai mare decât interioritatea lui Socrate. – Aceasta este istoria exterioară a lui Christos, care e și pentru necredință cum este istoria lui Socrate pentru noi.» (pp. 472-476).

Patima și învierea lui Christos

«Însă suferința, moartea lui Christos, a suprimat raportul omenesc al lui Christos și tocmai această moarte este aceea prin care se face trecerea în religios; aici ceea ce importă este sensul, modul de a concepe această moarte. Pe de o parte, ea este moartea naturală cauzată de nedreptate, ură și violență; dar este deja fermă credința în inimi, în suflete că nu e vorba în genere de moralitate, de gândirea și voința subiectului în sine și din sine, ci ceea ce ne interesează este un raport infinit cu Dumnezeu, cu Dumnezeu prezent, certitudinea împărăției lui Dumnezeu, o mulțumire nu înăuntrul unei moralități și nici a unei moralități obiective în conștiința morală, ci o mulțumire în afara căreia nu există nimic mai înalt, raport ca însuși Dumnezeu. (…)

Moartea este atunci piatra de încercare, așa-zis, prin care se verifică credința, întrucât aici dovedește ea esențial că înțelege apariția lui Christos. Moartea are deci sensul că Christos a fost Dumnezeu-omul, Dumnezeu care a avut totodată natură omenească, și încă până la moarte. Este destinul finalității omenești de a muri; astfel moartea este dovada supremă a omenescului, a finității absolute: și anume, Christos a murit de moartea potențată a răufăcătorului; n-a murit numai de moarte naturală, ci chiar de moartea rușinii și a oprobriului pe cruce: omenescul a apărut la el împins până la punctul lui extrem.

Apare însă acum încă o altă determinație. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort – acesta este gândul cel mai îngrozitor, că tot ce e veșnic, tot ce e adevăr nu este, e însăși negația în Dumnezeu; de aceasta sunt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. – Procesul nu se oprește aici, ci se produce acum convertirea; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morții. Dumnezeu reînvie la viață: prin urmare procesul se convertește în contrarul său. – Învierea aparține esențial credinței: după învierea sa, Christos a apărut numai prietenilor săi; aceasta nu este istorie exterioară pentru necredință, ci această apariție este numai pentru credință. După înviere urmează transfigurarea lui Christos și triumful înălțării la dreapta lui Dumnezeu. – Această istorie este explicitare a însăși naturii divine. Dacă în prima sferă l-am sesizat pe Dumnezeu în gând pur, în această a doua sferă sesizarea începe cu modul-nemijlocit pentru intuiție și pentru reprezentarea sensibilă. Acum, procesul este acela că singularitatea nemijlocită e suprimată: cum în prima sferă impenetrabilitatea lui Dumnezeu a încetat, generalitatea sa abstractă, potrivit căreia el este esența esențelor, a fost suprimată, aici e acum suprimat omenescul, modul-de-a-fi-nemijlocit al singularității existente, și acest lucru are loc prin moarte; însă moartea lui Christos este moartea însăși (a) acestei morți, e negația negației. Același parcurs și proces al explicării lui Dumnezeu l-am avut în împărăția tatălui, dar el este (există) aici întrucât e obiect al conștiinței. Căci a existat impulsul intuirii naturii divine. – În legătură cu moartea lui Christos trebuie să fie subliniat cu deosebire momentul că Dumnezeu este cel ce a omorât moartea ieșind din ea; prin aceasta sunt afirmate finitatea, umanul, umilirea ca ceva străin în acela care e absolut Dumnezeu; se dovedește că finitatea îi este străină și e primită de la altul; acest altul sunt oamenii care se opun procesului divin. Finitatea lor a acceptat-o Christos, această finitate care în ascuțișul extrem al ei este răul; acest omenesc, care este el însuși moment în viața divină, este acum determinat ca ceva străin, neapărținător lui Dumnezeu; însă această finitate în existența-pentru-sine a ei față de Dumnezeu este răul, e ceva străin de el; dar el a acceptat-o pentru a o omorî prin moartea lui. Moartea rușinoasă este aici totodată iubirea infinită.

Iubire infinită este faptul că Dumnezeu s-a afirmat pe sine identic cu ceea ce-i este străin, pentru a-l omorî. Aceasta este semnificația morții lui Christos, Christos a purtat păcatul lumii, l-a împăcat pe Dumnezeu, se spune. (…)

În moartea lui Christos a fost omorâtă finitatea omului pentru adevărata conștiință a spiritului. Această moarte a naturalului are în chipul acesta semnificație universală, finitul, răul în general, este nimicit. Lumea a fost astfel mântuită, prin această moarte i s-a luat lumii răul ei în sine. În adevărata înțelegere a morții apare în felul acesta relația subiectului ca atare. Contemplarea încetează aici, însuși subiectul este atras în proces; el simte propria sa înstrăinare, pe care Christos a luat-o asupra sa întrucât a îmbrăcat omenescul, dar prin moartea sa l-a nimicit. (…)

Acest negativ exterior se convertește în chipul acesta în interior. Moartea are, pe de o parte, sensul, semnificația că omenescul este înlăturat și măreția divină reapare din nou. Dar moartea este ea însăși totodată și negativul, e acea culme supremă căreia îi este expus omul ca existență naturală și tocmai prin aceasta însuși Dumnezeu.» (pp. 477-481).

De la Christos la Spirit

«Toate celelalte feluri de satisfacere conțin în ele faptul că prin o oarecare determinație a lor sunt de speță inferioară, încât raportul cu Dumnezeu rămâne ca un „dincolo”, ca ceva depărtat, ba chiar ca ceva neprezent. Determinația fundamentală în această împărăție a lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu, încât membrilor acestei împărății nu li se recomandă numai iubire de oameni, ci li se spune să aibă conștiința că Dumnezeu este iubire.

Prin aceasta se spune tocmai că Dumnezeu este prezent, că această prezență trebuie să fie ca sentiment propriu, sentiment de sine. Împărăția lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu este această determinație. De aceasta ține certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Întrucât aceasta este, pe de o parte, o trebuință, un sentiment, subiectul trebuie, pe de altă parte, să se și deosebească de ea, el trebuie să distingă de sine și această prezență a lui Dumnezeu să fie certă, iar această certitudine poate exista aici numai la modul apariției sensibile.

Noi îl avem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al unor oameni liberi, dar dat mai întâi încă în spiritul poporului, spirit subiectiv, limitat și în plăsmuirea accidentală a fanteziei; apoi avem durerea lumii după strivirea spiritelor popoarelor. Această durere a fost locul de naștere al unui nou spirit, a fost impulsul de a-l ști pe (cunoaște) pe Dumnezeu ca Dumnezeu spiritual, în formă generală cu finitate înlăturată. Această trebuință a fost creată de înaintarea istoriei, de explicarea spiritului lumii. Acest impuls nemijlocit, această dorință fierbinte care vrea și cere ceva determinat, oarecum instinctul spiritului, care este mânat să-l cunoască pe Dumnezeu ca spiritual – aceasta este mărturia spiritului și latura subiectivă a credinței. Această nevoie și această dorință fierbinte a pretins o astfel de apariție, manifestarea lui Dumnezeu ca manifestare a spiritului infinit, în forma unui om real.» (pp. 477-478).

«În ceea ce privește cealaltă atestare, anume că apariția s-a produs în acest om, în acest loc, în acest timp, această atestare trebuie să fie recunoscută considerând istoria universală, și ea trebuie să fie aici presupusă.

Însă această apariție istorică poate fi îndată considerată în două feluri. O dată ca om, potrivit stării sale exterioare, așa cum apare el considerării nereligioase, ca om obișnuit. Și apoi potrivit tratării în spirit și cu spiritul care străbate până la adevărul său, de aceea, fiindcă are în sine această sfâșiere infinită, această durere, voiește adevărul, vrea să aibă și trebuie să aibă nevoia adevărului și certitudinea adevărului. Aceasta este adevărata considerare în religie. Aceste două laturi sunt de deosebit aici, tratarea nemijlocită și aceea prin credință.» (pp. 471-472).

«Cu moartea lui Christos începe însă convertirea conștiinței. Moartea lui Christos este punctul central în jurul căruia se învârtește totul, în concepția ei rezidă diferența dintre conceperea exterioară și credință, adică considerarea cu spiritul, din spiritul adevărului, din Spiritul sfânt. Potrivit considerării exterioare, Christos este om ca Socrate, un învățător care a trăit virtuos în viața sa și care a adus la conștiința omului ceea ce este veridic în genere, ceea ce trebuie să constituie baza pentru conștiința omului. Considerarea superioară este însă aceea conform căreia în Christos a fost revelată natura divină. Această conștiință se răsfrânge asupra enunțurilor relatate, că fiul îl cunoaște pe tatăl (cf. In 8, 55) etc. – Enunțuri care au mai întâi pentru sine o anumită generalitate și pe care exegeza le poate atrage în câmpul unei considerări generale, dar pe care credința le sesizează în adevărul lor prin interpretarea morții lui Christos; căci credința este esențial conștiința adevărului absolut, a ceea ce este Dumnezeu în sine și pentru sine: însă ce este Dumnezeu în sine și pentru sine am văzut, el este acest proces al vieții, e trinitatea în care universalul se opune pe sine sieși și-n această opunere este identic cu sine. Dumnezeu este în acest element al eternității îmbinarea-de-sine cu sine, această încheiere a sa cu sine. Numai credința sesizează și are conștiința că în Christos acest adevăr existent în sine și pentru sine este intuit în procesul lui și că abia prin el a fost revelat acest adevăr.

Abia această contemplare este religiosul ca atare, unde însuși divinul este moment esențial. În conștiința prietenilor, a cunoscuților săi care au fost convertiți există această presimțire, reprezentare, această voință a unei noi împărății, a „unui nou cer și a unui nou pământ”, a unei lumi noi; această speranță, această certitudine, a străpuns realitatea inimilor lor, sălășluind adânc în realitatea inimilor lor.» (pp. 476-477).

«Comportarea conținutului în felul acesta este latura religioasă și aici începe formarea comunității: acest conținut este tot una cu ceea ce s-a numit revărsare a Spiritului sfânt. Spiritul este acela care a revelat acest lucru: raportul față de simplul om se transformă într-un raport care este transformat, schimbat plecând de la spirit, astfel încât natura lui Dumnezeu se descoperă pe sine în el și acest adevăr dobândește certitudine mijlocită, ca apariție.

Prin aceasta obține deci acela care a fost considerat mai întâi ca învățător, prieten, martir al adevărului, o cu totul altă poziție. Până aici este numai începutul care e condus de spirit la rezultat, la sfârșit, la adevăr. Moartea lui Christos este, pe de o parte, moartea unui om, a unui prieten care a murit prin violență etc., însă această moarte este aceea care, înțeleasă spiritual, devine ea însăși mântuire, punct central al concilierii.

Intuirea naturii spiritului la modul sensibil, satisfacerea nevoii spiritului păstrată în fața lor a fost apoi ceea ce, după moartea lui Christos, s-a revelat mai întâi prietenilor acestuia. Așadar, această convingere, pe care ei au putut s-o scoată din viața lui, nu era încă adevăratul adevăr, ci abia spiritul.

Înainte de moartea sa se afla în fața lor un individ sensibil: lămurirea înțelegătoare propriu-zisă le-a dat-o spiritul, despre care Christos spune că el îi va conduce pe ei întru tot adevărul: „Abia acela va fi adevărul în care vă va conduce pe voi spiritul” (cf. In 16, 13).

Astfel se determină pe sine această moarte pe latura aceasta ca moarte care este trecere la glorie, la glorificare, dar care e numai restaurarea gloriei originare. Moartea, negativul, este mijlocitorul ca să fie pusă (afirmată) drept atinsă măreția originară. Așadar este importantă istoria învierii și înălțării lui Christos de-a dreapta lui Dumnezeu acolo unde istoria dobândește o concepție spirituală.

Astfel s-a întâmplat deci că mica comunitate a avut certitudinea că Dumnezeu a apărut ca om.» (pp. 480-481).

«„Dumnezeu însuși este mort”, se spune într-un cântec al lui Luther, această conștiință exprimă că omenescul, finitul, fragilul, slăbiciunea, negativul, este însuși moment divin, este în însuși Dumnezeu; exprimă că alteritatea, finitul, negativul, nu este în afara lui Dumnezeu, ca alteritate, ea nu împiedică unitatea ei cu Dumnezeu: este știință alteritatea, negația ca moment al însăși naturii divine. Aici este conținută cea mai înaltă idee a spiritului.» (p. 481).

«În întreagă această istorie a devenit conștient oamenilor adevărul la care au ajuns: anume, că ideea lui Dumnezeu are certitudine pentru ei, că omul este Dumnezeu nemijlocit, prezent, și anume în sensul că în această istorie, așa cum o concepe spiritul, este înfățișarea însăși a procesului a ceea ce este omul, ce este spiritul. În sine Dumnezeu și mort – această mijlocire prin care omenescul este înlăturat, pe de altă parte, ceea-ce-există-în-sine vine înapoi la sine și abia astfel este spirit.» (pp. 481-482).

«Conștiința comunității care face astfel trecerea de la simplul om la omul-Dumnezeu, la intuirea, la conștiința, la certitudinea unității și unirii naturii divine și umane, este aceea cu care începe comunitatea și e ceea ce constituie adevărul pe care este întemeiată comunitatea.

Explicarea concilierii este aceea că Dumnezeu este împăcat cu lumea, sau mai curând că Dumnezeu s-a arătat înclinat să fie conciliat cu lumea, că omenescul tocmai nu-i este ceva străin, ci că această alteritate, auto-diferențiere, finitatea, cum se spune, este un moment în el însuși, însă fără îndoială un moment care dispare; dar el s-a arătat, s-a revelat pe sine comunității în acest moment.

Aceasta este pentru comunitate istoria apariției lui Dumnezeu, această istorie e istorie divină, prin care comunitatea a ajuns la conștiința adevărului. Din aceasta s-a format conștiința, știința că Dumnezeu este triunit.

Concilierea în care se crede în Christos nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu e știut (cunoscut) ca cel triunit, dacă nu se recunoaște că el este, dar este și ca celălalt, ca ceea ce se diferențiază pe sine, ca celălalt astfel încât acest celălalt e Dumnezeu însuși, are în el natura divină în sine, și că suprimarea acestei diferențe, alterități, această reîntoarcere, această iubire, este spiritul.

Ține de această conștiință faptul că credința nu este raport față de ceva secundar, ci e raport față de Dumnezeu însuși.» (p. 482).

Din Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, trad. D. D. Roșca, Editura Humanitas, București 1995.

NB. Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni altfel: Cristos – Christos; ființare – ființă; ființează – există.

București, 9 aprilie 2017

  • 11 aprilie 2017
Rosmini: Isus Christos? Cauza exemplară, Adevărul și Caritatea lui Dumnezeu

Persoana lui Christos și moartea sa

Scrisoare către don Luigi Gentili la Domodossola

«Dragul meu frate și coleg în slujirea Domnului,

care să vă hrănească mereu și să vă întărească cu harul său,

Îți răspund acum la întrebările pe care mi le-ai pus în scrisoarea ta dragă pe care am primit-o astăzi. Prima: în ce constă unirea ipostatică a lui I.C. și dacă aceasta ar fi unirea intelectului cu Cuvântul etern. – Așa după cum v-am spus verbal, unirea intelectului cu Cuvântul etern este unirea din ținuturile cerești, aceea a lui Christos, adică unirea ipostatică este unirea cea mai puternică. Vorbind cu dumneavoastră care ați citit Eseul, pot să mă explic pe scurt. În viața aceasta intelectul nostru vede ființa mentală sau comună; în cealaltă viață va vedea ființa subzistentă, pe Dumnezeu, esența divină. Când intelectul nostru vede ființa subzistentă, atunci nu încetează să vadă ființa mentală, dar această ființă mentală se identifică cu ființa subzistentă; tot la fel este identificat Cuvântul divin, lumea minții celor fericiți; deci cei fericiți văd Cuvântul. Dar ce înseamnă vederea Cuvântului? Nu înseamnă că deja sunt Cuvântul. Ei pot spune: vedem Cuvântul, dar nu pot să spună: suntem Cuvântul. Ce diferență există între aceste două expresii? Aceasta potrivit căreia vedem Cuvântul exprimă că, de fapt, Cuvântul este obiectul intelectului; dar când se spune suntem Cuvântul, atunci se exprimă că, în fapt, Cuvântul însuși este subiectul, nominativul, este acela care vorbește în această construcție. Țineți cont de această diferență și veți vedea cât de departe este unirea fericiților cu Dumnezeu în raport cu unirea ipostatică.

Veți zice: explicați-mi cum devine Cuvântul subiect în Christos. Aceasta este explicația pe care pot să v-o dau. Ce este o persoană? „Persoana este un subiect inteligent (un Eu) și autonom”; dacă vreți definiția pe care am dat-o în Antropologie: „persoana este o substanță inteligentă, în măsura în care conține un principiu independent și incomunicabil”. Dar în omul simplu partea rațională și volitivă este acest principiu ce constituie personalitatea, pentru că este principiul cel mai înalt care există într-un om, de care depind toate celelalte potențe; Eul în noi, în măsura în care este inteligent, volitiv, liber, în acea măsură este o forță supremă născută să domine toate celelalte forțe componente ale naturii umane și, deci, este o persoană. Dar în Christos nu este la fel; acel Eu uman, inteligent, volitiv, liber nu este suprem, nu este independent, ci unit cu un alt Eu, cu Eul divin; depinde de Eul divin într-un mod asemănător felului în care principiul animal într-un om depinde de principiul inteligent: sicut anima rationalis et caro unus est homo, ita Deus et homo unuis est Christus. Deci Eul uman în Christos nu este persoană. Când Christos spune: EGO et Pater unum sumus, vorbește de Eul divin, persoana; când spune: Pater maior Me est, vorbește despre un Me uman, și nu despre persoană, ci despre un principiu subordonat, nu despre primul, care îl privează de modul de a fi persoană. – A doua întrebare: dacă omenitatea lui Christos poate și să se bucure și, în același timp, să sufere. Dar referitor la acest punct vă trimit la ceea ce învață Sfântul Toma, partea a III-a, chestiunea XLVI, art. 7 și 8, care vă va mulțumi, cred, pe deplin. – A treia întrebare: despre părăsirea Tatălui. Mi se pare că pe scurt aceasta este explicația. Eul divin era în mod esențial fericit; Eul uman în ceea ce privește partea superioară, adică intelectul care avea viziunea beatifică, era fericit în întregime. În ținuturile cerești este un act al intelectului, al acestei singure puteri care îl vede pe Dumnezeu, care îi face pe toți fericiți. Astfel partea superioară a ținutului ceresc atinge, ca să spunem așa, pe Dumnezeu, iar celelalte părți sau potențe devin fericite nu pentru că îl ating sau îl văd pe Dumnezeu nemijlocit precum celelalte, deoarece ca atare (ca potențe separate) nu sunt capabile să-l vadă pe Dumnezeu, ci pentru că bucuria mare din plinătatea părții intelective dă pe dinafară și aproape că se revarsă în toate celelalte părți. Dar această revărsare și această inundare a bucuriei divine în Christos călător nu aveau loc; era împiedicat de însăși voința sa; cu excepția momentului de pe Tabor, când pentru câteva clipe, le-a arătat Apostolilor că putea să o facă. Astfel alte părți inferioare ale naturii umane a lui Christos nu erau fericite pe pământ și puteau să sufere durerea, după cum au și suferit peste măsură. Cu aceste premise, iată în ce consta părăsirea Tatălui. Cristos a murit doar din cauza durerii, fără să se nască în corpul său, după părerea mea, vreun fel de distrugere. Însă doar durerea corporală, fără distrugere, nu putea să-l ucidă, după părerea mea, pentru că eu cred că moartea nu survine decât atunci când spasmul corporal se termină cu o cangrenă sau provoacă vreo altă distrugere; dar lucrul acesta, cum spun, nu cred că a avut loc în Christos înainte de moarte. Totuși putea să-l ucidă și l-a ucis durerea spiritului care i s-a adăugat; fiindcă sunt de părere că o durere excesivă a spiritului poate să împiedice orice funcție vitală a sufletului în corp, și deci poate, după ce a lăsat corpul mort, să despartă sufletul de corp.

Dar se va spune, cum poate să aibă loc lucrul acesta în Christos? Nu putea sau să reducă, sau să împiedice această durere, ori să se întărească singur? Putea, mai mult decât atât nimic nu-i era mai ușor, dar nu a voit și aici este aspectul eroic, inefabil al abandonării lui Christos în seama Providenței Tatălui său ceresc. Din respect față de sine Christos s-a lăsat în mâinile Tatălui; spunea Christos – „Eu am un Tată, se va gândi el la mine, nu vreau să mă gândesc decât la el, atunci să clarifice el lucrurile acestea! Tatăl meu este foarte bun, foarte grijuliu, de ce trebuie să-mi fac griji?” – Aceasta este caritatea ridicată la gradul cel mai înalt, la infinit. Nu-l costa nimic să se sprijine pe sine, dar nu, Tatăl trebuie să aibă cinstea de a-l salva pe acela care spera numai în Tatăl. Tatăl a voit să pună în primejdia cea mai mare posibilă atât credința, cât și părăsirea și l-a lăsat să moară fără să-l întărească, fără să-l ajute. Aceasta este părăsirea inefabilă. Deși Christos a fost părăsit de Tatăl, pentru lucrul acesta, el nu l-a părăsit pe Tatăl, dar a sperat în el și dându-și ultima suflare a spus: In manus tuas commendo spiritum meum!! Oh, ce lucruri inefabile, adorabile, incomprehensibile sunt acestea! Etiam si occideris me, in ipso sperabo. Cred din toată inima că, dacă vom putea să înțelegem părăsirea Tatălui, nu vom supraviețui durerii pe care ne-ar provoca-o.

Adio, dragul meu, rugați-vă la Pătimirea dumnezeiască și plângeți și pentru mine, pentru că am inima atât de împietrită. Adio și vă mulțumesc mult pentru tot binele pe care îl faceți sufletelor răscumpărate de Christos; acesta bine s-a făcut și pentru mine și mă simt dator; Christos vă va răsplăti. Îmbrățișați-i pe toți și aprindeți-i de dragostea divină. La revedere din nou. Al dumneavoastră devotat ROSMINI p.

Trento, 18 martie 1832

P.S. Animalele, pentru a răspunde la întrebarea din prima dumneavoastră scrisoare, nu au nici un fel de cunoaștere propriu-zisă; au doar senzații și tot ceea ce ține de senzații: 1. fantezie; 2. instinct; 3. obișnuință. Dar ar fi prea mult să vă vorbesc despre aceste lucruri. Puteți să găsiți ceva despre ele în Antropologia, în care voi trata pe larg aceste chestiuni. Spuneți-i dragului Molinari și lui Vismara, Morera, Belisy, Alvazzi, Flecchia, Giuseppe și Petru mii de urări în Domnul.»

Din Antonio Rosmini, Epistolario completo, Casale Monferrato, tip. Givoanni Pane, 1889, vol. IV, pp. 236-239, scrisoarea 1641, trad. Wilhelm Dancă.

[Corespondența lui Rosmini este foarte bogată; ediția 1884-1889 conține 11.000 publicate în 13 volume. Începând din 2013 se pregătește o ediție critică a Epistolarului rosminian.]

Cuvântul, înțelepciunea lui Dumnezeu în istorie

«45. În mai multe cărți sfinte s-a vorbit despre credință ca sursă de înțelegere, ca aceea ce învigorează rațiunea umană și o conduce la adevăr, ca învățătoare ce o face să vadă și care îi încredințează secretele înțelepciunii. Sfântul Paul scriind Evreilor învață că doar prin credință cunoaștem acel plan foarte vast pe care Dumnezeu l-a conceput și îl desfășoară practic în univers.

Tot acest lanț imens de evenimente din care rezultă universul, care începe cu cuvântul creator și se termină cu cuvântul judecător al lumii, toate aceste nenumărate evenimente, spun, potrivit Sfântului Paul, stau împreună și depind doar de Cuvântul divin. „Prin credință”, spune (Sfântul Paul), „înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,3). Ce sunt aceste lucruri invizibile din care au fost scoase cele vizibile? Cele dintâi sunt conceptele atotputernicului, care subzistau în mintea sa înainte de crearea universului, sunt decretele concepute de el deja din veșnicie, dar care rămâneau invizibile pentru creaturi, fiindcă acestea nu erau încă formate, iar acelea încă nu erau puse în act. Asemenea decrete și concepte sunt planul arhitectului înțelept, potrivit căruia a proiectat și a construit edificiul; dar acest proiect nu fusese inscripționat în nicio materie exterioară, nici pe hârtie, nici pe piatră sau pe lemn;  exista doar în mintea sa. De aceea creatura intelectivă înainte de a fi admisă la vederea unei asemenea minți, nu găsește nici unde, nici cum să vadă marele proiect al lumii, cu excepția cazului în care este pus în execuție în mod vizibil. Dar nu este pus în execuție pe deplin decât la sfârșitul secolelor. Astfel, acest proiect, acest concept imens devine vizibil în mod perfect doar la sfârșitul secolelor, deși toate secolele, potrivit doctrinei Sfântului Paul, sunt cuprinse în el, sunt toate, înainte ca să se desfășoare, proiectate și așezate în secretul minții celei mari. De vreme ce încă nu au trecut toate aceste secole, prin care se zidește edificiul maiestos corespunzător cu fiecare din părțile sale modelului etern, și, neputând să fie în ochii omului, care trăiește pe pământ, pe deplin vizibil, Dumnezeu putea doar să i-l arate în mod pozitiv sub aspectul părților sale principale și al scopului său sublim; astfel, numai revelația putea să ne facă părtași la conceptul divin. Numai prin auzire, doar prin credință care, pe scurt, vine din auzite, am fi putut să înțelegem că toate secolele trecute au fost îndreptate de Cel Etern spre scopul cel mai înalt al gloriei Cuvântului umanizat.

46. Aceasta este marea explicație pentru care, potrivit profetului Isaia, Dumnezeu îl consolează pe Israel, poporul său, și îi dovedește cât de slab este sprijinul pe care se bazează celelalte popoare ce se încred în zei falși; el îi provoacă pe acești zei și pe toți adoratorii lor să explice marele plan al universului, așa după cum el poate să o facă, fiindcă el l-a conceput și doar el l-a pus în desfășurare.

Așadar, pentru a face cunoscut acest plan, pentru a transmite această mare știre care doar ea putea să aducă liniște în sufletul uman mereu neliniștit, mereu agitat în privința viitorului său destin, el este cel priceput în a cunoaște prezentul, trecutul, viitorul, fiind el toată imensitatea timpurilor, toată vastitatea spațiilor adunate la un loc, în unitatea lor cea mai completă și perfectă, și legând fiecare atom și fiecare mișcare de un singur scop fixat din eternitate și demn de Dumnezeu, de un scop care este Dumnezeu însuși, Cuvântul. „Eu sunt cel dintâi”, spune în acel loc (Is 44, 6-8), „și cel din urmă și în afară de mine nu este Dumnezeu. Cine este ca mine? Să spună, să facă cunoscut și să-mi explice, de când am format poporul din vechime! Cele viitoare și cele care vor veni să le facă cunoscute! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Nu te-am făcut eu să auzi de demult și nu ți-am făcut cunoscut? Voi sunteți martorii mei”. Aproape că spune: dacă nu aveți nicio ființă în afară de mine care să poată să expună și să reveleze în fața neamului omenesc marele plan ce cuprinde toate lumile, ce cuprinde lungimea, lățimea, adâncul, trecutul, prezentul, viitorul, atunci nu aveți pe nimeni în afară de mine care să-i găsească și să le transmită oamenilor consolarea adevărată în necazurile lor, să le dea acea știință atât de necesară, care explică guvernarea universală și care o justifică, care înlătură dificultățile minții omului încercat și care liniștește tulburările inimii. Să tremure așadar în întunericul ignoranței sale profunde cine este departe de mine; cei care îmi sunt aproape să nu se teamă de nimic, dar în revelațiile ce le voi face lor și ce le-am făcut mereu, să caute puterea lor, să-și bazeze tăria lor, astfel încât dacă celorlalți oameni li se întâmplă să aibă noroc, să nu invidieze soarta lor incertă și de moment.

47. Într-adevăr, nimeni în afara lui Dumnezeu nu putea să descopere acel scop moral al universului care regularizează toate iregularitățile aparente; doar el putea deja încă de la început să vorbească oamenilor recent creați cum au fost scoase lucrurile din nimic, cum era creatura inteligentă scopul tuturor celorlalte (creaturi), care era scopul acestei creaturi, de ce a creat-o, adică pentru ca să găsească în slujirea sa fericirea. Numai Dumnezeu revelând omului planul pe care doar el îl concepuse putea să-l facă părtaș la punerea lui în desfășurare.

Așadar, știința ce reînsuflețește și revitalizează spiritul oprimat în încercare este aceea ce revelează tainele Providenței, iar aceasta nu putea să fie decât de la Dumnezeu, nu putea să vină decât de la cuvântul lui Dumnezeu. Rațiunea umană nu putea să o inventeze de la sine, trebuia să fie pozitivă. Dumnezeu o scotea din gândul secret al minții sale, deoarece în exterior acel gând nu se realiza deplin și nu se făcea văzut decât la sfârșitul secolelor, când se va putea vedea din toate lucrurile unitatea cea mai simplă. De aceea, fără această revelație, doar cu ajutorul științei experimentale, omul lovit de nenorociri și încurcat de varietatea evenimentelor cu greu ar fi reușit să nu șovăie și să nu piardă și ideea de minte binefăcătoare care guvernează lumea. Pentru acest motiv Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără revelație, ci a început să i-o dea când au apărut primele sale nenorociri, mai mult chiar decât atât, când el a început să existe; se poate spune că, atunci, încă de la început, printr-o astfel de revelație s-a pus în mișcare rațiunea umană imobilă.

48. Existența, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu în guvernarea universului a fost cu adevărat acea sămânță fructiferă, aruncată la început, care a germinat tot ce a fost cel mai sănătos, cel mai consolant, cel mai prețios conținut din toate filosofiile națiunilor.

De aceea cei integri care au fost loviți și tulburați de nenorocirile umane să-l roage pe Dumnezeu nu pentru o altă consolare, ci să le sporească luminile sale, să sporească descoperirea secretelor sale din Providența sa. Aceasta este răsplata sfinților încercați: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, și învață-mă cărările tale. Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă, căci tu ești Dumnezeul mântuirii mele și pe tine te-am așteptat ziua întreagă”. (Ps 25, 4-5). Astfel, doar din cunoașterea acestor căi și a acestor cărări și din ce aștepta personajul (din Psalmi) ce vorbește despre acea întărire, înțelegem ce-i trebuia spiritului său încercat; sau din cunoașterea, cum spun Eusebiu și Teodor Eracles, a scopurilor Providenței, a privirilor care bat departe, potrivit cărora Dumnezeu împarte bunurile și relele. Comunicând mai multe din aceste lumini acelor oameni care au mai mare nevoie, Domnul îi provoacă cu bunătate fidelă, așa cum spune Apostolul, „Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depășească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, însă o dată cu ispita vă va da și o ieșire ca să o puteți îndura” (1 Cor 10, 13). Așa încât prin suferințe și nenorociri cei buni nu suferă decât o ispită, pe care Sfântul Paul o numește „omenească”, adică sensibilă, fără ca tulburarea din simțurile lor să treacă și să genereze îndoială în minte sau să îndepărteze consensul voinței de la credința adevărată.

49. Nici această știință consolatoare pe care Dumnezeu o comunică sfinților săi nu este diferită de corpul adevărurilor ce constituie religia revelată. Cât de prețioasă este această religie pentru omenire! Nu este oare adevărat că cel ce o studiază și o judecă în mod echitabil află în cele din urmă că ea nu este altceva decât o știință de încurajare comunicată ființelor muritoare pentru a le mângâia și a le susține în încercările lor, pentru a le revela în descurajările lor și pentru a le confirma în adevăr și în virtute? De aceea măreața carte a Scripturilor este o scrisoare divină, un tratat mângâietor, unde se găsește depozitul Credinței. Faptul că acesta este scopul și misiunea generală a scripturilor divine face parte din învățătura Apostolului către Romani, care îi întărea în încercare și le spunea: „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră pentru ca, prin statornicia și mângâierea Scripturilor, să avem speranță” (Rom 15, 4).»

Din Antonio Rosmini, Teodicea, a cura di Umberto Muratore, Roma-Stresa, Citta Nuova-CISR, 1977, pp. 60-63, trad. Wilhelm Dancă.

Christos Învățătorul adevărului și al carității

«108. Dar după cum am spus, în fiecare ucenic locuiește Cuvântul și-l umple de Duhul său, în așa fel încât fiecare este și centru și întruchiparea scopului întregului, cu toate că este și un mădular mai mult sau mai puțin important care îndeplinește un rol mai mult sau mai puțin important în trupul al cărui cap este Christos. În fiecare pâlpâie deci lumina adevărului și în fiecare arde focul carității: nu îi lipsește nici celui mai neînsemnat creștin în marea și în substanțiala comuniune a Bisericii și poartă în sine principiul și aplecarea spre alte unificări binefăcătoare și care este mai mult sau mai puțin aplecat spre acestea spre a contribui mai mult sau mai puțin la caritate, și aceasta mai mult sau mai puțin la cunoașterea exterioară și prin daruri, se manifestă în el. De aici rezultă toate acele asociații de ordin religios, care își propun să propage, prin mai mult zel, pe o scară mai mare, cu mai multă rânduială, caritatea și binefacerile față de aproapele: care nu sunt, după cum reiese clar, decât propovăduirea adevărului și a carității, rădăcinile mereu roditoare, și rezultatul firesc și necesar al Școlii, al lui Dumnezeu care este Învățătorul nostru și Mântuitorul oamenilor, adică a Bisericii sale.

Căci caritatea poate fi exercitată de oricine, dar cu mai mult rod dacă sunt mai mulți laolaltă, dacă o fac într-un cuget, asemenea unei armate pașnice bine organizate, instruite și disciplinate, în aceeași acțiune. Și cine iubește cu adevărat un lucru, îl iubește în întregime, nu doar o parte din el, și cum adevărul despre care vorbim e nelimitat, la fel și caritatea pură e, prin felul său de a fi, nemărginită; astfel nu s-ar putea zice niciodată: îndeajuns, fără a se respinge singură, deci tinde spre atingerea culmii să facă tot binele de care este în stare. Marginile sale nu sunt decât subiective dat fiind că ea se găsește implicată și antrenată în om, nu se poate extinde și în lucrările exterioare, și rămâne astfel implicată în măsura în care rămâne implicat în om și adevărul. Acea ignoranță deci, care se poate găsi până și la creștini în ceea ce privește cunoașterea care ține de reflecție, și slaba conlucrare dintre libera voință pentru explicarea adevărului însuși, sunt cele două limite impuse de diferiți oameni zelului carității lui Christos. Dar aceste limite pot fi împinse din ce în ce mai încolo și îndepărtate; și deci nedefinitul este mereu o nouă manifestare a Creștinismului. Dat fiind că caritatea ajunge să facă totul și cu orice sacrificiu. Acum toate lucrurile bune, fie și trecătoare, pot servi țelului celor bune, căruia, prin presupuneri și argumentări neautorizate, a fost atât de controversat în rândul filosofilor dinainte de Christos, fără de care nu ar fi văzut limpede în veci, și nu ar fi căzut de acord; dar după Christos nimănui nu-i mai poate fi neclar sau îndoielnic care este țelul. Așadar, caritatea este o dragoste pentru care omul se uită pe sine pentru semenii săi, nu-și mai caută altă preocupare decât aceea de a le aduce toate cele bune, prin fiecare învățătură, osteneală și suferință, fie că este vorba de un lucru bun pentru trup, intelect sau unul moral: subordonându-le pe cele două de mai înainte celui din urmă pentru că este țelul celorlalte. Cele trei culmi care produc caritatea, la o privire atentă, se reîntorc la cele trei stări ale ființei, cea reală, cea ideală și cea morală: și îi revin celor trei categorii supreme, în care se regăsesc toate lucrurile care pot fi concepute de minte, și care se cufundă în cele trei stări primordiale ale ființei. Și cum în această ființă, una și în același timp Întreită, se regăsește adevărul; la fel se poate vedea din nou în ce fel caritatea se regăsește în adevăr, și cum acestea două comunică între ele. Acum, adevărul deplin e rânduit, dat fiind că și ființa e rânduită; în așa fel încât după rânduiala generării, vine ființa reală și ideală, și după acestea două cea morală, și întreaga ființă ajunge să atingă perfecțiunea prin ea. Astfel, în același mod e rânduită, de asemenea, și caritatea. Despre care, orice altă dragoste care s-ar îndepărta de această rânduială, și s-ar opune rânduielii adevărului, în consecință, s-ar putea spune că e falsă, și mai degrabă, dăunătoare decât binefăcătoare. Cristos, așadar, a adus adevărata dragoste pe pământ, care nu putea fi pe de-a-ntregul adevărată decât cu condiția să fie în același timp atât sublimă cât și dumnezeiască, și pe bună dreptate el a putut să afirme că acest precept era al său. (cf. In 15, 12).

109. Și cum caritatea pornește de la discipoli fie de unii singuri, fie în părtășie; așa pornește de la aproapele spre binele individului, și spre binele comunității; totuși, înțelesul uman al carității se adresează întotdeauna individului; căci comunitățile însele condiționează mijloacele și nu scopurile, neputând avea alt scop decât fie binele indivizilor asociați, fie al celorlalți. În caritate se găsește deci principiul nemuritor al refacerii și reformei nu numai a Bisericii, după cum am spus când am vorbit despre adevăr, dar și a societății familiale, lucrarea de educație fiind în mod principal datorată carității, iar în ceea ce privește societatea civilă, în căutarea îndurării care îi însuflețește pe membrii săi, căci aceasta are ca temelie dreptatea, căreia îi domolește rigoarea, făcând pace între păreri și interese printr-o stimă reciprocă, prin concesii mutuale și rezonabile înțelegeri între cetățeni, și mai ales să reteze orgoliul și despotismul atât de obișnuit și aproape de neseparat al acestei puternice societăți, învățând-o ce este ea, faptul că este doar slujitoarea și nicidecum stăpâna Bisericii, sau a Familiei, pe care asemenea orânduirilor precedente care prin modul cum erau concepute le-au respectat și slujit, trebuie să aibă ca scop cinstirea acestora. Dar fiind că și familia și națiunea sunt părtașe ale acestei nemuriri, căci înțelepciunea creștinească are părtășie cu toate lucrările pe care le cuprinde și le preface și că mai înainte de toate ea însăși încurajează marea școală pe care a deschis-o, adică Biserica catolică.

110. Dar caritatea nu se oprește, după cum am spus, la om, ci se desăvârșește în Dumnezeu; pentru că ea îi iubește pe oameni sau pentru că aceștia au sau pot să aibă părtășie cu dumnezeirea. Dat fiind că, Dumnezeu, Învățătorul lumii, este Adevărul, iar acesta odată ce se face cunoscut oamenilor, desăvârșește Adevărul, așa încât acesta este începutul și uneori sfârșitul învățăturii dumnezeiești care într-un cerc nicidecum vicios, ci puternic și plin de viață, sălășluiește și se împlinește, astfel Dumnezeu, Duhul adevărului, este Caritatea, care făcându-se cunoscută oamenilor se reîntoarce mereu la ea însăși, așa cum a observat și Sfântul Augustin, iubește cu aceeași dragoste, și totul este dragoste, Dumnezeu Dragoste începutul și Dumnezeu Dragoste sfârșitul. Și astfel dezvăluit și împărtășit omului scopul binelui, i-au fost dăruite omenirii acele două lucruri supreme pe care ea le-a căutat mereu bâjbâind prin lumea întunericului, adică virtutea desăvârșită și viața fericită. Căci în acel mod de viață și de lucru care se mărginește și se oprește în mijlocul drumului, care nu înțelege scopul absolut al tuturor lucrurilor, Dumnezeu poate să lase să se vadă prea bine vreo asemănare sau mai degrabă analogie cu virtutea, spre care aceasta are o aplecare, și această asemănare sau analogie sau aplecare poate fi luată în mod eronat de oameni drept virtute dar nu poate fi virtute, „după cum”, spune Sfântul Augustin, „nici înțelepciunea adevărată nu este cea care, în lucrurile percepute de ea cu chibzuință, în acțiunile pline de curaj, puse în aplicare cu multă grijă, bine rânduite, nu își îndreaptă atenția spre acea finalitate, în care Dumnezeu este totul în toți, într-o veșnicie sigură și pace deplină. Într-o asemenea virtute totală, pe care omul o găsește pe acest pământ, unde totul începe și nimic nu se sfârșește, unde adevărul esențial este privit ca o enigmă, unde îndurarea este practicată ca un exercițiu laborios și ca un efort, găsește, după cum spuneam, pe acest pământ, viața fericită, ascunsă printre vălurile adevărului și învăluită printre pătimirile îndurării, dar nu mai puțin adevărată. Omul aflat într-o astfel de condiție se declară satisfăcut în sinea sa, și declară asta cu toată sinceritatea. El știe să ia în stăpânire infinitul și, în voința lui, a cărui bunăvoință și maiestate nesfârșite le simte din plin, poposind ca într-un loc foarte sigur, căruia i se încredințează cu o speranță fără de tăgadă, fiindcă nici el, deși plămădit de Însuși Dumnezeu în spiritul carității sentimentelor, nu se mulțumește deloc să prefere bucuria eternă, în locul onorurilor trecătoare și pune în balanță valoarea celor două comori nemărginite, ca o femeie ce zice: „ori pătimești, ori mori” și așa cum același Apostol, ezită în privința binelui, care ar trebui să fie cel mai prețios; sau evidențiază meritul chiar înaintea viziunii, așa cum spunea o altă femeie: „să nu mori, dar să pătimești”, și cum spune undeva Apostolul Paul: „Căci aș dori să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru frații mei” (adică separat de principiul său) (cf. Rom 9, 3). Dar, dacă în timpul școlii, al activităților libere, al așteptării unor merite este suficientă, pentru a face fericită viața omenească, „acea speranță”, ca să folosim exprimarea Sfântului Augustin, „a contemplării lui Dumnezeu, care aduce cu sine înțelepciunea adevărului sigură și plăcută”. Odată cu încetarea curgerii timpului, adevărul esențial, care persistă în om ca început, manifestându-se totodată și ca sfârșit, îi dezvăluie și îi oferă toate comorile eterne, ascunse în profunzimile ființei adevărate, și astfel, Christos, ca în bine cunoscutul verset biblic, dăruiește Împărăția Tatălui, deja dezvăluită oamenilor; și Îndurarea se contopește cu Adevărul, care o influențează, o însoțește și se raportează la ea, distrugând, ca să zic așa, cuptorul care strânge laolaltă flăcările, ațâță văpaia flăcărilor care nu se ostoiește, și, cuprinzând întreaga ființă descoperită, face ca omul să trăiască prin ea, adăpându-se din focul divin și din nemurire. Promisiunea, așa cum apare destul de limpede, este pe măsura marelui Învățător, fiind în conformitate cu absolutul învățăturii: totul se înfăptuiește, dacă acel învățător este Dumnezeu, deci el trebuie să fie totul laolaltă și obiectul doctrinei, adevărul, și sursa obiectului îndurării și chiar obiectul veșnic al fericirii: orice altă știință ar fi mai prejos de un astfel de învățător și unei astfel de învățături, așa cum orice alt țel ar fi fost inferior măreției Creatorului.

111. Sfântul Augustin observă că există anumite lucruri, pe care, deținându-le, implicit le cunoști. Și pe acestea oamenii nu le pot separa de dragoste. Dar, în același timp, unele dintre ele nu pot fi cunoscute pe deplin, și, deci, nici deținute de către cel care nu se bucură de ele, plăcerea fiind în sine un act de dragoste; nu pot fi stăpânite, dacă nu sunt cunoscute și nici cunoscute, atâta timp cât nu sunt iubite și plăcute de cineva. Binele se află în următoarea situație: bonum quod non amatur, nemo potest perfecte habere vel nosse: quis enim potest nosse quantum sit bonum, quo non fruitur. Non autem fruitur, si non amat: nec habet igitur quod amandum est, qui non amat. (De Diversis Quaestionibus, q. 35).

Aplicând această doctrină la o viață fericită, se confirmă ceea ce spuneam mai înainte, adică:

În cunoașterea adevărului se desăvârșește îndurarea, pentru că aceasta fiind un bine, nu poate fi cunoscută în totalitate, dacă nu este iubită și nimeni nu se bucură de ea, și invers, îndurarea se desăvârșește neapărat în cunoașterea adevărului, căci faptul în sine de a deține acest obiect iubit implică tocmai cunoașterea lui. Ceea ce nu implică un cerc vicios, ci mai degrabă ca adevărul și îndurarea să coexiste aproape, aș zice împreună, comunicând și completându-se reciproc.

Cele două cuvinte la care se rezumă învățătura lui Christos, Adevăr și Îndurare, conțin nu numai înțelepciunea omului în viața prezentă, ci și fericirea din viața viitoare; așa încât, învățăcelul unei astfel de școli primește înțelepciunea, pe care și-a dobândit-o în vârtejul încercărilor prezente și își însușește o oarecare demnitate și o oarecare pace în toiul luptelor care s-au dat în jurul lui, fie de forțele naturii, fie de neîncetatele conflicte ale omenirii; astfel are revelația morții trecătoare și a veșnicei fericiri.

De aceea, ca în cuvântul Învățătorului dumnezeiesc: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău” (Mt 22, 37), nu este numai un act de dreptate, ci și o măsură, de chibzuință dată omului, așa încât el să-și poată da seama unde poate descoperi această viață de veșnică fericire, care este ultima sa speranță și ansamblul nevoilor sale, și asta pentru că în îndurarea deplină se descoperă împlinirea adevărului; astfel, în mod asemănător, îi este indicată chiar viața fericită, aproape arătată cu degetul de către Învățătorul dumnezeiesc, în deplina cunoaștere a adevărului, care nu poate fi desăvârșită, dacă omul ignoră această parte pe care doar îndurarea i-o revelează, astfel zicându-i: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Christos”. (In 17, 3).

Am preluat acest text din Antonio Rosmini, Introducere în filozofie, trad. Raluca Anca Popescu, Editura Ars docendi, București 2002, pp. 300-308.

[Pentru motive didactice, în textul citat mai sus am redat următoarele cuvinte într-un limbaj catolic uzual: milă = caritate; restaurație = refacere; milostivire = îndurare; universală = catolică; Hristos = Christos; Iisus = Isus; slova = cuvântul; grăind = zicând; ucenic = discipol; Pavel = Paul.]

București, 8 aprilie 2017

  • 8 aprilie 2017