Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Isus înviat a apărut și Toma l-a văzut

Înainte de asculta predica din Duminica Tomei, 23 aprilie 2017, vă invit să citiți câteva comentarii ale sfântului Augustin la evanghelia duminicii.

4). «Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea. În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta. Cuiele străpunseseră mâinile sale, sulița îi deschisese coasta și îi rămăseseră urmele rănilor pentru a vindeca inima celor cu îndoieli. Iar ușile încuiate nu au împiedicat intrarea acelui corp în care locuia divinitatea. Acela care, născându-se, nu a atins fecioria mamei, a putut să intre în cenacol pe când ușile erau încuiate. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: Pace vouă! (In 20, 18-21) Repetând salutul confirmă darul, adică el dăruiește dar peste dar, așa cum fusese promis prin profet (Is 26, 3). Așa cum m-a trimis Tatăl, – adaugă – așa vă trimit și eu pe voi. Deja știau că Fiul este egal cu Tatăl; dar aici noi recunoaștem cuvintele mijlocitorului. Într-adevăr, el se prezintă ca mijlocitor, pentru că spune: El m-a trimis pe mine și eu vă trimit pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis. „Primiți pe Duhul Sfânt”. Suflând asupra lor – înseamnă că Duhul Sfânt nu este doar al Tatălui, ci și al lui. „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Caritatea, care prin mijlocirea Duhului Sfânt este revărsată în inimile noastre, iartă păcatele acelora care fac parte din comunitatea eclezială; ține, în schimb, păcatele acelora care nu fac parte din ea. De aceea a dăruit puterea de a ierta sau de a ține păcatele îndată după ce spusese: Primiți pe Duhul Sfânt.

5). Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Vedea și atingea omul, dar îl mărturisea pe Dumnezeu pe care nici nu-l vedea, nici nu-l atingea. Prin ceea ce vedea și atingea, după ce dăduse deoparte orice îndoială, a crezut în ceea ce vedea. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut”. Nu-i spune: pentru că m-ai atins, ci pentru că m-ai văzut, fiindcă vederea este ca un simț care le rezumă pe toate celelalte. Într-adevăr, când spunem vederea, în mod obișnuit înțelegem și celelalte patru simțuri, ca atunci când zicem: ascultă și vezi cât de dulce este melodia, inspiră și vezi ce parfum plăcut, gustă și vezi ce gust bun, atinge și vezi cât e de cald. De fiecare dată se spune „vezi”, chiar dacă vederea este specifică ochilor. Tot la fel Domnul îi spune lui Toma: Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Îi spune: atinge și vezi, chiar dacă Toma nu avea în mod sigur ochi în degete. Spunând: ai crezut pentru că ai văzut, Domnul se referă și la vedere și la atingere. S-ar putea chiar spune că discipolul nu a îndrăznit să-l atingă, deși Domnul îl invitase să o facă. Evanghelistul, de fapt, nu spune că Toma l-a atins. Fie că doar l-a privit, fie că l-a și atins, a crezut pentru că a văzut; de aceea Domnul ridică în slăvi și laudă, în mod preferențial, credința popoarelor, spunând: Fericiți cei care nu au văzut și au crezut! (In 20, 24-29). Folosește timpul trecut, pentru că el vede, în predestinare, ca și cum s-a întâmplat ceea ce va urma să se întâmple mai târziu. Dar acest discurs s-a lungit prea mult; Domnul ne va oferi o altă ocazie pentru a comenta ceea ce textul spune mai departe.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad. Wilhelm Dancă, nr. 4-5.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 23 aprilie 2017
Isus îl trimite și îl eliberează de rău pe orbul din naștere

„2). Domnul a venit și ce-a făcut? Ne-a arătat un mare mister. A scuipat salivă pe pământ (In 9, 6) și cu saliva a făcut tină: Cuvântul s-a făcut trup (cf. In 1, 14). Cu tina a uns ochii orbului care, totuși, deși uns, încă nu vedea. L-a trimis la piscina Siloe. Evanghelistul s-a îngrijit să ne spună numele acestei piscine, zicând: care înseamnă Trimis (In 9, 7). Voi știți deja cine este Trimisul: dacă Cristos nu ar fi fost trimis, nimeni dintre noi nu ar fi fost eliberat de rău. Orbul și-a spălat ochii în acea piscină al cărei nume însemnă Trimisul, adică a fost botezat de Cristos. De aceea, dacă botezându-l, ca să spunem așa, în sine însuși, l-a iluminat, se poate spune că atunci când i-a uns ochii l-a făcut catehumen. Cu siguranță, profunzimea acestui mare sacrament se poate expune și ilustra în diferite moduri, dar Iubirii voastre frățești să-i fie deajuns dacă știe că este vorba despre un mare mister. Întreabă pe cineva: Ești creștin? Dacă este păgân sau iudeu îți va răspunde nu, dar dacă îți va răspunde da, întreabă-l mai departe: Ești catehumen sau credincios? Dacă îți răspunde că este catehumen, înseamnă că ochii săi au fost unși cu tină, dar că încă nu a fost spălat. În ce sens i-au fost unși ochii cu tină? Întreabă-l și-ți va răspunde. Întreabă-l în cine crede, iar el, pentru că este catehumen, îți va răspunde: În Cristos. Acum le vorbesc credincioșilor și catehumenilor. Ce-am spus despre salivă și despre tină? Faptul că, într-adevăr, Cuvântul s-a făcut trup. Lucrul acesta le este cunoscut și catehumenilor. Nu este suficient că ochii lor au fost unși cu tină; să se grăbească și să se spele, dacă vor să vadă”.

„15). Dar, după cum am spus deja, fraților, ei l-au alungat, iar Domnul l-a primit; mai mult decât atât, după ce l-au expulzat din sinagogă, el a devenit creștin. Isus știa că l-au dat afară și, după ce l-a întâlnit, i-a spus: Crezi în Fiul lui Dumnezeu? Acum îi spală fața inimii. Acesta i-a răspuns – ca și cum ar avea în continuare ochii unși: Și cine este, Doamne, ca să cred în el? I-a spus Isus: L-ai văzut deja, este cel care vorbește cu tine, el este. Cristos a fost trimis de Tatăl și acest orb își spală fața în Siloe, recunoscând în el nu doar pe fiul omului, pe care îl acceptase deja mai înainte, dar acum și pe Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, și a spus: Cred, Doamne. Dar nemulțumit că zice doar cred, exprimă în mod mai explicit credința sa: Și aruncându-se la picioarele sale, l-a adorat (In 9, 35-38)”.

„17). Foarte impresionați de aceste cuvinte ale Domnului: pentru ca cei ce văd să devină orbi, câțiva farisei i-au spus: Oare suntem și noi orbi? Ai înțeles acum motivul tulburării lor. Le-a spus Isus: Dacă ați fi orbi nu ați avea păcat. Fiind orbirea un păcat, dacă ați fi orbi, adică dacă v-ați da seama că sunteți orbi, dacă ați admite faptul că sunteți orbi, ați apela la medic; dacă ați fi orbi în acest sens, nu ați avea păcat, pentru că eu am venit să ridic păcatul; dar din moment ce spuneți: vedem, păcatul vostru rămâne (In 9, 40-41). De ce? Pentru că înșelându-vă că vedeți, nu căutați medicul și rămâneți în orbirea voastră. Acesta este sensul a ceea ce mai înainte nu am înțeles, când Domnul spusese: Eu am venit în această lume pentru ca să vadă cei care nu văd. Ce înseamnă să vadă cei care nu văd? Înseamnă că cei care recunosc că nu văd și caută medicul vor vedea. Și ce înseamnă: iar cei care văd vor deveni orbi? Faptul că toți care se înșală că văd și nu caută medicul rămân în orbirea lor. Acest discernământ îl numește judecată, zicând: Eu am venit în această lume pentru a face o judecată, o judecată care face deosebire între cauza celor credincioși care își mărturisesc credința și aceea a celor mândri, care cred că văd și, de aceea, sunt într-un mod foarte grav orbiți. Astfel păcătosul, recunoscând vinovăția sa și căutând medicul, îi spune: Judecă-mă, o Dumnezeule și fă deosebire între cauza mea și cea a lumii păcătoase (Ps 42, 1), adică și cauza acelora care spun vedem, dar păcatul lor rămâne. Nu este vorba, însă, de acea judecată a lumii, cu care la sfârșit îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Referitor la această judecată a spus: Eu nu judec pe nimeni (In 8, 15); pentru că mai întâi a venit nu pentru a judeca lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin mijlocirea lui (In 3, 17)”.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 44, 2; 15; 17, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 martie 2017:

  • 26 martie 2017
Predica despre Isus Mielul lui Dumnezeu

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE MIELUL LUI DUMNEZEU

10). Lucrurile acestea s-au întâmplat la Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi, Ioan a văzut că Isus vine la el și a strigat cu glas tare: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii (In 1, 28-29). Ereticii încă nu erau născuți și deja [Ioan] îi arăta cu degetul: atunci de pe malul râului își ridica vocea împotriva acelorași [eretici] împotriva cărora strigă Evanghelia de astăzi. Sosește Isus, iar el cel ce spune? Iată Mielul lui Dumnezeu. Dacă miel înseamnă inocent, și Ioan era un miel. Sau nu era inocent? Dar cine este inocent? Și cât anume? Toți provin din același izvor și din acea descendență despre care David gemând cântă: în nelegiuire m-am născut și în păcat m-a zămislit mama mea (Ps 50, 7). Așadar, doar el era Mielul, pentru că nu a venit în lume în felul acesta. El nu a fost conceput în nelegiuire, pentru că nu a fost conceput potrivit legilor naturii muritoare; nici nu se poate spune că în păcat l-a crescut mama sa, pentru că fecioară l-a conceput, fecioară l-a născut; pentru că l-a conceput prin credință, și prin credință l-a avut. Deci, iată Mielul lui Dumnezeu. Nu există în el moștenirea păcatului lui Adam; de la Adam a luat doar carnea, nu păcatul. Acela care nu a luat păcatul rasei noastre este acela care ridică păcatul nostru: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii.

11). Voi știți că unii spun: Noi, care suntem sfinți, ridicăm păcatele oamenilor; dacă, în practică, acela care botează nu este sfânt, cum poate ridica păcatul altuia când el însuși este plin de păcate? Împotriva unor asemenea argumentări nu trebuie să spunem ceva, este suficient să citim aici: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii. Oamenii să nu-și pună speranța în oameni: pasărea să nu zboare în munți, să-și pună încrederea în Domnul (cf. Ps 10, 2); și dacă își ridică ochii spre munți, de unde îi va veni ajutorul, să se convingă că ajutorul său îi va veni de la Domnul care a făcut cerul și pământul (cf. Ps 120, 1-2). Mare era faima lui Ioan. Îl întreabă: ești tu Christos? Răspunde: nu; ești tu Ilie? Răspunde: nu; ești tu profetul? Răspunde: nu. Atunci de ce botezi? Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe Acela care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care s-a spus: După mine vine unul care a fost înainte de mine, pentru că era înainte de mine (In 1, 29-30). Vine după mine pentru că s-a născut după mine; a fost făcut înainte de mine, pentru că este mai mare decât mine; era înainte de mine, pentru că la început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia IV, 10-11 (trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 15 ianuarie 2017 (Duminica a II-a, Anul A):

  • 22 martie 2017
Creștinul „fereastră” și rasismul spiritual

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE „SOȚUL” FEMEII SAMARITENE

„(16) Dar să nu uităm că Domnul promitea un dar spiritual. Ce înseamnă: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou? Lucrul acesta e valabil pentru apa naturală și este valabil pentru ceea ce ea semnifică. Apa fântânii este simbolul plăcerilor umane în profunzimea lor întunecată; oamenii le scot de acolo cu găleata poftei. Aplecîndu-se aproape de tot, lasă să ajungă pofta la fundul fântânii pentru a putea să scoată de acolo toată plăcerea; apoi gustă această plăcere care era pregătită de poftă. Într-adevăr, cine nu trimite înainte pofta nu poate să ajungă la plăcere. Ține cont de faptul că pofta este găleata și plăcerea este apa adâncă. Totuși, când cineva bea din plăcerile acestei lumi – mâncarea, băutura, băile, spectacolele, îmbrățișările carnale -, crezi că nu-i va fi din nou sete? De aceea Domnul spune: Cine bea din apa aceasta va înseta din nou; însă cine va bea apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată. Ne vom sătura – spune psalmul – de bunătățile casei tale (Ps 64, 5). Dar, care va fi apa ce ne-o va da dacă nu aceea despre care s-a spus: La tine se află izvorul vieții? Și cum vor putea să mai aibă sete cei ce se vor îmbăta din belșugul casei tale (Ps 35, 10)?

(19) Isus văzând așadar că acea femeie nu înțelegea și voind ca ea să înțeleagă, cheamă-l – îi spune – pe soțul tău. Iată de ce tu nu înțelegi ce-ți spun, pentru că intelectul tău nu este prezent; îți vorbesc potrivit spiritului, iar tu asculți potrivit cărnii. Ceea ce îți spun nu are nici o legătură nici cu bucuria urechilor, nici cu cea a ochilor, nici a mirosului, nici a gustului, nici a pipăitului; doar spiritul poate să perceapă ceea ce zic, doar intelectul; dar dacă intelectul tău nu este aici prezent, cum poți să înțelegi ceea ce zic? Cheamă-l pe soțul tău, fă să fie de față intelectul tău. Ce folos e să ai suflet? Nu e mare lucru, pentru că îl au și animalele. Dar de ce le ești superior? Pentru că tu ai intelectul pe care animalele nu-l au. Ce înseamnă așadar: cheamă-l pe soțul tău? Tu nu înțelegi, nu pricepi ce-ți spun; eu îți vorbesc despre darul lui Dumnezeu și tu te gândești la lucrurile materiale; tu mai vrei să suferi de setea materială, în timp ce eu vorbesc despre spirit; intelectul tău este absent, cheamă-l pe soțul tău. Să nu fii precum calul și măgarul care nu au intelect (Ps 31, 9). Așadar, frații mei, să ai suflet și să nu ai intelect, adică să nu te folosești de el și să nu trăiești potrivit lui înseamnă să trăiești ca animalele. Într-adevăr, există ceva în noi care se află și la animale, motiv pentru care trăim în trup, dar intelectul trebuie să-l guverneze. Intelectul orânduiește de sus mișcările sufletului ce se mișcă potrivit cărnii și dorește să se răspândească fără măsură și în plăcerile trupului. Cine merită numele de soț? Cine orânduiește lucrurile sau cine este orânduit de altcineva? Fără îndoială, când viața este bine orânduită, cel ce orânduiește sufletul este intelectul, care face parte din sufletul însuși. Intelectul nu este în fapt ceva diferit de suflet; așa după cum ochiul nu este un lucru diferit de carne, fiind un organ al trupului. Dar, deși ochiul este o parte a cărnii, numai el se bucură de lumină; celelalte membre ale corpului pot să fie inundate de lumină, dar nu pot să o perceapă; numai ochiul poate să fie inundat de lumină și să se bucure de ea. Astfel, ceea ce numim intelect este o facultate a sufletului nostru. Această facultate a sufletului care se numește intelect sau minte este luminată de o lumină superioară. Această lumină superioară care luminează mintea umană este Dumnezeu. Era lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în această lume (In 1, 9). Această lumină era Cristos, această lumină vorbea cu samariteana; dar ea nu era prezentă cu intelectul ca să poată să fie luminată de acea lumină: și nu numai pentru a fi inundată de ea, ci și să poată să se bucure de ea. În fine, Domnul pare să fi voit să zică: acela pe care vreau să-l luminez nu este aici; cheamă-l pe soțul tău; folosește-te de intelect prin care vei putea să fii luminată și de care vei putea să fii călăuzită. Așadar, țineți cont de faptul că sufletul, fără intelect, este ca femeia, iar intelectul este precum soțul. Dar acest soț nu poate să o ghideze bine pe femeia sa, dacă nu este guvernat la rândul său de cel care-i este superior lui. Capul femei, într-adevăr, este bărbatul, iar capul bărbatului este Cristos (cf. 1 Cor 11, 3). Capul bărbatului vorbea cu femeia, dar bărbatul nu era prezent. Se pare că Domnul ar fi voit să spună: Adu-l încoace pe capul tău, pentru ca el să-l primească pe capul său; deci, cheamă-l pe soțul tău și întoarce-te aici; adică, fii atentă la mine, fii prezentă; pentru că, neînțelegând vocea adevărului aici prezentă este ca și cum tu ai fi absentă. Fii prezentă, dar nu singură; vino împreună cu soțul tău.

(22) Acest soț nu a luat locul, în femeia samaritană, celorlalți cinci soți. Și acolo unde nu ia locul, acolo domnește eroarea. Într-adevăr, când sufletul dobândește capacitatea de a raționa, una din două: sau este ghidat de o minte înțeleaptă, sau este ghidat de eroare. Eroarea, însă, nu ghidează, ci conduce la ruină. Astfel acea femeie greșea mai departe urmând cele cinci simțuri, iar eroarea o tulbura în mod violent. Acea eroare, însă, nu era soțul legitim, ci un adulterin; de aceea Domnul îi spune: Ai spus bine că „nu am soț”; ai avut, de fapt, cinci soți. Mai înainte ai fost ghidată de simțurile cărnii; apoi ai ajuns la vârsta la care trebuie să faci uz de rațiune și nu ai ajuns la înțelepciune, dimpotrivă, ai căzut în eroare; de aceea, după cei cinci soți, acela pe care îl ai acum nu este soțul tău. Și dacă nu era un soț, ce putea să fie dacă nu un adulterin? Așadar, cheamă-l, dar nu pe adulterin, cheamă-l pe soțul tău, pentru ca să poți să mă înțelegi cu ajutorul intelectului, iar eroarea să nu-ți ofere o părere falsă despre mine. Într-adevăr, acea femeie trăia încă în eroare, dorind apa pământească, după ce deja Domnul îi vorbise despre Spiritul Sfânt. Și trăia încă în eroare pentru că era unită cu un adulterin în loc să fie unită cu soțul ei adevărat. Așadar, dă-i drumul adulterinului care te corupe să plece și tu du-te și cheamă-l pe soțul tău. Cheamă-l și întoarce-te aici cu el și mă vei înțelege.

(30). Femeia, așadar, și-a lăsat urciorul. După ce a auzit: Sunt eu, eu care îți vorbesc și după ce a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva putea să facă dacă nu să lase urciorul și să alerge și să vestească vestea cea bună? A aruncat pofta și a alergat să vestească adevărul. Să învețe toți cei ce vor să vestească Evanghelia: să-și arunce găleata lor în fântână. Vă aduceți aminte de ce v-am spus în legătură cu găleata. Era un vas pentru a scoate apă; în greacă se cheamă idor, pentru că în greacă idor înseamnă ceea ce spunem noi despre găleată. Așadar, femeia a aruncat găleata care nu-i mai era de folos, mai mult chiar era ceva care o încurca: era doritoare să-și potolească setea doar cu acea apă. După ce s-a eliberat de ceea ce o încurca, ca să-l vestească pe Cristos, a alergat în cetate să spună lumii: Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut! Cu discreție, pentru a nu provoca mânie și indignare, și poate persecuție. Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ceea ce am făcut; oare nu o fi el Mesia? Lumea a ieșit, atunci, din cetate și se îndrepta spre el (In 4, 28-30).”

Din Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XV, 16. 19. 22. 30, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 19 martie 2017 (Duminica a III-a din Post):

  • 21 martie 2017
Primatul Împărăției lui Dumnezeu

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE CONVERTIREA SA

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă tu ai devenit ajutorul meu. Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu, deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște.

O, tu, adevăr etern, și tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru tine suspin eu zi și noapte. Și atunci când te-am cunoscut pentru prima dată, tu m-ai ridicat ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea. Dar tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de tine, de parcă aș fi auzit vocea ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să mă mănânci; dar nu tu mă vei schimba întru tine, așa cum schimb hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, eu sunt, cel care sunt”. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.

Și m-am uitat apoi la toate celelalte care sunt mai prejos decât tine și am văzut că ele nici există în mod absolut, dar nici nu există în mod absolut. Că, de bună seamă, există, întrucât de la tine sunt; și că nu există, fiindcă ele nu sunt ceea ce ești tu; deoarece există cu adevărat numai ceea ce rămâne neschimbat. Pentru mine însă este bine numai dacă mă lipesc de Dumnezeu, fiindcă, dacă eu nu voi rămâne întru el, nici în mine însumi nu voi putea să rămân. Ci el, rămânând întru sine, le înnoiește pe toate, și tu ești Domnul Dumnezeul meu, deoarece tu nu ai nevoie de bunurile mele

Fragment din Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, VII, x-xi, pp. 256-257.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 februarie 2017 (Duminica a VIII-a, Anul A):

  • 21 martie 2017