Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

Am căutat să arăt în predica pe care am ținut-o la Sinaia, în 20 august 2017, în prezența multor credincioși că, într-adevăr, credința mare poate transforma cățeaua (cananeana) din noi sau din jurul nostru în (femeie) oiță a Împărăției lui Dumnezeu, ținând cont de faptul că, în vremea lui Isus, păgânii erau numiți și câini (cananei). Dacă aveți timp, înainte de a asculta predica, vă invit să meditați comentariul sfântului Augustin la acest episod din viața publică a Domnului Christos.

«Ați înțeles din Evanghelie, fraților, cum femeia cananeană prin statornicia sa a obținut forțând lucrurile ceea ce nu a putut să obțină printr-o singură cerere; dar Domnul amânând să o asculte îi punea la încercare dorința sa, nu-i refuza harul; pentru că știa când va fi ajuns la momentul să-l ceară, de vreme ce spre lucrul acesta o conducea. Mai întâi a fost numită cățea (cananeană), apoi i-a spus: O, femeie, mare este credința ta! (Mt 15, 28). După ce a primit harul a plecat mulțumită, dar mai întâi a fost transformată și apoi înveselită. Cât de mult s-a schimbat? Din cățea a devenit o femeie. Și ce fel de femeie era aceasta? Era o femeie de mare credință. I s-a adresat Domnului rugându-l cu multă insistență și ce har mare a obținut într-un timp atât de scurt. Iată de ce amâna să-i dăruiască harul Domnul care spusese: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată (cf. Lc 18, 1). Acesta este un cuvânt important al Domnului care ne invită la rugăciune. Oamenii se roagă în fiecare zi, sfinții nu neglijează orarul rezervat rugăciunii. Pentru că și Apostolul zice: Bucurați-vă întotdeauna: rugați-vă fără încetare ! (1 Tes 5, 16-17). Iată ce înseamnă: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată. Într-un alt loc Domnul spune: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7). Așa a făcut caneneana: a cerut, a căutat, a bătut și a primit. Ea a făcut așa pentru că fiica sa să fie eliberată de posedarea diavolului și a meritat harul; din acel moment fiica sa a fost vindecată. Oare ar fi cerut din nou acel har după ce fiica i-a fost vindecată? Înainte de a primi a continuat să caute, să ceară, să bată; a primit, s-a bucurat și a plecat. Nu știu ce este, ba da, știu că este ceva important lucrul pentru care trebuie să ne rugăm mereu și să nu ne descurajăm. Valorează mai mult viața nemuritoare decât vindecarea unei fiice. Iată de ce este nevoie să ne rugăm până la sfârșitul zilelor noastre pe pământ, până când vom trăi fără sfârșit, când nu va mai fi rugăciune, ci tresăltare de bucurie.»

«Fiți siguri, fraților, veți primi (ceea ce Dumnezeu a promis): cereți, căutați, bateți: veți primi, veți găsi, vi se va deschide. Dar nu trebuie să cereți, să căutați, să bateți doar cu vorbele, ci și cu viața voastră; faceți fapte bune, fără de care nu trebuie să se ducă viața prezentă. Ștergeți-vă păcatele prin faptele bune de fiecare zi. Dar trebuie să evitați neglijarea păcatelor ușoare; pentru că, deși nu sunt grave, se adună și formează un morman, se însumează și formează o cantitate. Nu trebuie să le considerați un fleac pentru că sunt mici, ci trebuie să vă temeți dacă sunt multe. Este ceva mai mic decât picăturile de ploaie? Dar cu multe picături se îmbibă ogoarele și se umplu râurile. Fiți atenți la păcatele voastre ușoare și mici pentru că formând un morman ar putea să vă zdrobească. Iată, apa mării pătrunde prin crăpături în corabie și poate să umple burta corabiei; dacă nu este dată afară de acolo, corabia se poate scufunda. Și un val, de exemplu, dacă este uriaș, poate veni ca un munte și, căzând peste corabie dintr-o dată, o distruge; așa sunt ucigașii de oameni, adică păcatele grave cum sunt adulterul, blasfemia, judecata falsă; sunt păcate care scufundă corabia dintr-o dată. Dar, păcatele ușoare, fără de care nu poate să fie trăită viața umană, intră fără să ne dăm seama, puțin câte puțin, prin crăpăturile fragilității umane  și se adună în burta corabiei. Imitați-i pe marinarii ale căror mâini lucrează neîncetat și, astfel, scot apa din burta corabiei; neîncetat – aș vrea să spun – săvârșesc fapte bune. Dar vin din nou în burta corabiei pentru că rămân în crăpăturile fragilității umane și, de aceea, trebuie golită din nou burta corabiei. Fiindcă dacă mâinile tale o vor goli neîncetat prin fapte bune, ziua judecății te va găsi curat și sigur vei ajunge la viața dorită de Iditum când spunea: Pleacă-ți urechea la lacrimile mele.»

Din Augustin, Discursul 77/B, nr. 1; 7, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

Viața ca o barcă! Barca vieții! Prezența lui Isus Christos în barcă face diferența. Deși este folosită mai rar, „viața ca o barcă” sau „barca vieții” este o imagine care are ceva în comun cu minunea mersului pe apă din viața sf. Petru (Mt 14, 22-33). Isus voia să se apropie de barca în care se aflau discipolii săi, pentru că furtuna era puternică, marea agitată, iar barca risca să se răstoarne. Crezând că este o nălucă, Petru a considerat că ar fi mai bine să nu vină cu ei în barcă și, dacă el este Domnul, să-i poruncească să vină la el pe apă. Domnul i-a spus: „Vino!”. După ce a mers puțin pe apă, Petru a fost cuprins de îndoială. Domnul l-a salvat de la înec. La sfârșit, toți au mărturisit: „Cu adevărat, tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Mai multe despre semnificația acestui moment din viața primilor ucenici pentru noi, astăzi, găsiți în predica de mai jos. Pentru aprofundarea predicii, vă invit să citiți câteva gânduri ale sf. Augustin despre dialogul lui Petru cu Isus, mersul pe apă și scufundarea lui Petru, și despre pofta lucrurilor pământești care lovește existența noastră asemenea unei furtuni puternice.

«La acest lucru se referă ceea ce am citit ceva mai înainte: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). Dacă ești tu, poruncește; pentru că eu nu sunt în stare să împlinesc lucrul acesta doar prin puterea mea, ci și prin puterea ta. A recunoscut care era puterea sa și care era puterea Lui; a avut încredere că prin voința Lui poate să facă ceea ce nicio slăbiciune umană nu ar fi capabilă să îndeplinească. Dacă, deci, „ești tu, poruncește!”, pentru că, dacă tu vei cere ceva, lucrul acela se va face. Ceea ce nu reușesc să împlinesc încrezându-mă în propriile mele forțe poți să realizezi tu prin porunca ta. Iar Domnul spune: „Vino!” (Mt 14, 29). Atunci Petru fără să mai stea pe gânduri, mânat de porunca primită și încrezându-se în prezența lui Christos care îl susținea și îl călăuzea, a sărit imediat în apă și a început să meargă. A reușit să împlinească ceea ce voia Domnul, dar nu în virtutea propriilor forțe, ci ajutat de puterea Domnului. Într-adevăr, „odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul” (Ef 5, 8). Ceea ce nimeni nu reușește să facă prin mijlocirea lui Paul și a lui Petru sau a oricărui alt Apostol reușește să o realizeze prin mijlocirea Domnului. Iată de ce Paul disprețuindu-se cu umilință, face bine că-l pune în evidență pe Christos când zice: „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?” (1 Cor 1, 13). Așadar nu ați fost botezați în harul meu, ci împreună cu mine; nu în puterea mea, ci în puterea lui.»

«Așadar Petru a mers pe apă la porunca Domnului, știind că nu putea să aibă această putere de la sine însuși. În virtutea credinței a reușit să împlinească ceea ce slăbiciunea umană nu ar fi în stare să facă. În felul acesta membrii Bisericii sunt puternici în credință. Trebuie să fiți atenți, să ascultați, să înțelegeți, să puneți în practică. Fiindcă nu trebuie să-i ajutăm niciodată pe cei tari în credință astfel încât să devină slabi, ci să-i ajutăm pe cei slabi ca să devină tari. Nimeni nu va primi de la Dumnezeu darul tăriei, dacă nu este convins de propria sa slăbiciune. (…).»

«Revenind la Petru: „Poruncești-mi” – zice – „să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). A îndrăznit să o facă fiindcă era om, dar nu a cerut lucrul acesta de la un om. Îmi poruncește Dumnezeu om, pentru ca să pot să îndeplinesc ceea ce nu poate omul. „Vino!”, i-a răspuns. Petru atunci a coborât din barcă și a început să meargă pe apă; Petru a putut să facă lucrul acesta pentru că i-l ceruse piatra. Iată ceea ce Petru a fost în stare să facă prin harul Domnului; dar ce a putut să facă prin puterile sale? Văzând puterea vântului potrivnic i-a fost frică și, pentru că începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). A avut încredere în Domnul, a reușit să se salveze datorită Domnului; s-a clătinat însă ca om și a alergat la Domnul. „Când spun: Mi se clatină piciorul” (Ps 93, 18). Așa spune psalmul. Acesta e cuvântul unui sfânt imn de laudă al lui Dumnezeu și, dacă îl vom înțelege, mai multă încă dacă îl vom dori, va fi și al nostru. „Când spun: Mi se clatină piciorul”. De ce se clatină, oare nu pentru că este al meu? Și continuă zicând: „îndurarea ta, Doamne, mă susține” (Ps 93, 18). Nu puterea mea, ci milostivirea ta. Oare Domnul l-a părăsit pe acela care se clătina după ce i-a ascultat rugămintea? Unde ar fi adevărul următoarei afirmații: „este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine?” (Sir 2, 10). Unde ar fi adevărul altei afirmații: „Sau cineva care l-a invocat, și el l-a trecut cu vederea?” (Sir 2, 10). Întinzându-i îndată mâna pentru a-l ajuta, l-a ridicat în timp ce se scufunda, dar l-a certat pentru că nu a avut încredere: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31). Ai avut încredere în mine și apoi te-ai îndoit de puterea mea.»

«Gata, fraților, să terminăm acest discurs. Să considerați lumea ca și cum ar fi o mare, un vânt puternic și o mare furtună. Pentru fiecare pofta proprie este o furtună. Dacă îl vei iubi pe Dumnezeu, vei merge deasupra mării, sub picioarele tale va fi mândria lumii. Dacă tu iubești lumea, furtuna te va înghiți. Ea poate să-i devoreze pe proprii săi iubitori, dar nu-i poate susține. Însă, când inima ta este agitată de poftă, pentru a o putea învinge să invoci divinitatea lui Christos. Credeți cumva că doar atunci când suflă vântul potrivnic aveți de-a face cu împotrivirile acestei lumi? Într-adevăr, se crede că suflă vântul potrivnic și trebuie invocat Dumnezeu când este război, când au loc tulburări ale ordinii sociale, când este foamete sau ciumă sau când chiar unui singur individ i se întâmplă o nenorocire personală. Când însă lumea ne place din cauza fericirii temporare, ni se pare că nu suflă vântul din față. Tu, însă, în legătură cu aceste lucruri, nu trebuie să întrebi liniștea lumii ci pofta ta. Vezi dacă liniștea este în inima ta; vezi dacă nu cumva vântul din interior te face să cazi; lucrul acesta trebuie să-l vezi! Este semn de mare virtute să combați fericirea ca aceasta să nu te ducă în afara drumului drept, să nu te corupă, să nu te facă să cazi. Este semn de mare virtute – spun – să lupți cu fericirea; este o mare fericire să nu te lași învins de fericire. Învață să calci în picioare atracțiile lumii: amintește-ți să ai încredere în Christos. Dacă, deci, piciorul tău se clatină, dacă eziți, dacă nu te înalți deasupra tuturor lucrurilor, dacă începi să te scufunzi, spune: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30). Spune: „Sunt pierdut”, ca să nu pieri. De moartea pe care o aduce carnea te va elibera numai acela care a murit în carne pentru tine. Îndreptați-vă ființa spre Domnul!»

Din Augustin, Discursul 76, nr. 3.5; 4.6; 5.8; 6.9, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți asculta predica din 13 august 2017:

Dragi prieteni,

În solemnitatea Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos, 6 august 2017, o zi caniculară, m-am aflat din nou la Mangalia, în biserica „Sf. Andrei”, care era plină de credincioși. Am vorbit despre semnificația Sărbătorii Schimbarea la Față pentru Isus însuși și pentru noi, astăzi. Am subliniat importanța a trei verbe: a-l asculta pe Isus, urcând (pe munte, împreună cu Isus, pentru a ne ruga și a ne întâlni, uneori chiar singuri, cu Dumnezeu) și coborând (în mijlocul oamenilor pentru a împărtăși experința întâlnirii cu Dumnezeu prin fapte de milostenie trupească și sufletească). Înainte de asculta predica, vă invit să meditați cuvintele sf. Augustin despre semnificația hainelor strălucitoare ale lui Christos, care suntem noi, Biserica sa.

Sântul Augustin explică în Discursul 78 că hainele lui Isus sunt Biserica sa. «Dacă hainele nu ar fi ținute strâns de cel care le poartă, atunci ar cădea jos de pe el. Ce vi se parte atât de ciudat că prin hainele foarte albe este simbolizată Biserica, de vreme ce profetul Isaia spune: Dacă păcatele voastre vor fi roșii ca pânza stacojie, ca zăpada le voi albi (Is 1, 18)?». Așadar chiar dacă păcatele săvârșite de oamenii Bisericii ar fi roșii precum pânza stacojie, Mireasa sa va avea oricum o haină albă și strălucitoare datorită Soarelui, adică datorită lui Christos. În fața acestei viziuni Petru exprimă sentimente doar omenești, nu are gânduri supranaturale: «Doamne, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și alta pentru Ilie» și, în continuare, evanghelistul Luca subliniază: «neștiind, de fapt, ce zice»; Petru, piatra pe care Christos ar fi zidit Biserica sa, deși era în fața frumuseții maiestății Mântuitorului, folosește criterii de natură pământească.

Spune mai departe sfântul Augustin: «E bine pentru noi, Doamne – spune el – că suntem aici. Era obosit din cauza mulțimii oamenilor, descoperise singurătatea pe munte; acolo îl avea pe Christos ca hrană pentru suflet. De ce ar fi trebuit să coboare ca să se întoarcă la oboseli și dureri în timp ce acolo sus era plin de sentimente de iubire sfântă față de Dumnezeu și care îi inspirau o sfântă purtare? Voia să se simtă bine».

În fața lui Christos glorios Petru găsise fericirea și nu mai voia să plece din locul acela. Răspunsul i-a venit în timp ce el încă vorbea: a venit un nor, i-a acoperit și din acel nor a răsunat o voce: «Acesta este Fiul meu, cel ales; ascultați-l», aceeași voce care s-a auzit când Sfântul Ioan Botezătorul l-a botezat pe Isus pe malurile râului Iordan: «Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria» (Mc 1, 9-11).

Din Augustin, Discursul 78, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica despre Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Christos:

Înainte de asculta predica din Duminica Tomei, 23 aprilie 2017, vă invit să citiți câteva comentarii ale sfântului Augustin la evanghelia duminicii.

4). «Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea. În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta. Cuiele străpunseseră mâinile sale, sulița îi deschisese coasta și îi rămăseseră urmele rănilor pentru a vindeca inima celor cu îndoieli. Iar ușile încuiate nu au împiedicat intrarea acelui corp în care locuia divinitatea. Acela care, născându-se, nu a atins fecioria mamei, a putut să intre în cenacol pe când ușile erau încuiate. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: Pace vouă! (In 20, 18-21) Repetând salutul confirmă darul, adică el dăruiește dar peste dar, așa cum fusese promis prin profet (Is 26, 3). Așa cum m-a trimis Tatăl, – adaugă – așa vă trimit și eu pe voi. Deja știau că Fiul este egal cu Tatăl; dar aici noi recunoaștem cuvintele mijlocitorului. Într-adevăr, el se prezintă ca mijlocitor, pentru că spune: El m-a trimis pe mine și eu vă trimit pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis. „Primiți pe Duhul Sfânt”. Suflând asupra lor – înseamnă că Duhul Sfânt nu este doar al Tatălui, ci și al lui. „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Caritatea, care prin mijlocirea Duhului Sfânt este revărsată în inimile noastre, iartă păcatele acelora care fac parte din comunitatea eclezială; ține, în schimb, păcatele acelora care nu fac parte din ea. De aceea a dăruit puterea de a ierta sau de a ține păcatele îndată după ce spusese: Primiți pe Duhul Sfânt.

5). Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Vedea și atingea omul, dar îl mărturisea pe Dumnezeu pe care nici nu-l vedea, nici nu-l atingea. Prin ceea ce vedea și atingea, după ce dăduse deoparte orice îndoială, a crezut în ceea ce vedea. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut”. Nu-i spune: pentru că m-ai atins, ci pentru că m-ai văzut, fiindcă vederea este ca un simț care le rezumă pe toate celelalte. Într-adevăr, când spunem vederea, în mod obișnuit înțelegem și celelalte patru simțuri, ca atunci când zicem: ascultă și vezi cât de dulce este melodia, inspiră și vezi ce parfum plăcut, gustă și vezi ce gust bun, atinge și vezi cât e de cald. De fiecare dată se spune „vezi”, chiar dacă vederea este specifică ochilor. Tot la fel Domnul îi spune lui Toma: Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Îi spune: atinge și vezi, chiar dacă Toma nu avea în mod sigur ochi în degete. Spunând: ai crezut pentru că ai văzut, Domnul se referă și la vedere și la atingere. S-ar putea chiar spune că discipolul nu a îndrăznit să-l atingă, deși Domnul îl invitase să o facă. Evanghelistul, de fapt, nu spune că Toma l-a atins. Fie că doar l-a privit, fie că l-a și atins, a crezut pentru că a văzut; de aceea Domnul ridică în slăvi și laudă, în mod preferențial, credința popoarelor, spunând: Fericiți cei care nu au văzut și au crezut! (In 20, 24-29). Folosește timpul trecut, pentru că el vede, în predestinare, ca și cum s-a întâmplat ceea ce va urma să se întâmple mai târziu. Dar acest discurs s-a lungit prea mult; Domnul ne va oferi o altă ocazie pentru a comenta ceea ce textul spune mai departe.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad. Wilhelm Dancă, nr. 4-5.

Mai jos puteți să ascultați predica:

„2). Domnul a venit și ce-a făcut? Ne-a arătat un mare mister. A scuipat salivă pe pământ (In 9, 6) și cu saliva a făcut tină: Cuvântul s-a făcut trup (cf. In 1, 14). Cu tina a uns ochii orbului care, totuși, deși uns, încă nu vedea. L-a trimis la piscina Siloe. Evanghelistul s-a îngrijit să ne spună numele acestei piscine, zicând: care înseamnă Trimis (In 9, 7). Voi știți deja cine este Trimisul: dacă Cristos nu ar fi fost trimis, nimeni dintre noi nu ar fi fost eliberat de rău. Orbul și-a spălat ochii în acea piscină al cărei nume însemnă Trimisul, adică a fost botezat de Cristos. De aceea, dacă botezându-l, ca să spunem așa, în sine însuși, l-a iluminat, se poate spune că atunci când i-a uns ochii l-a făcut catehumen. Cu siguranță, profunzimea acestui mare sacrament se poate expune și ilustra în diferite moduri, dar Iubirii voastre frățești să-i fie deajuns dacă știe că este vorba despre un mare mister. Întreabă pe cineva: Ești creștin? Dacă este păgân sau iudeu îți va răspunde nu, dar dacă îți va răspunde da, întreabă-l mai departe: Ești catehumen sau credincios? Dacă îți răspunde că este catehumen, înseamnă că ochii săi au fost unși cu tină, dar că încă nu a fost spălat. În ce sens i-au fost unși ochii cu tină? Întreabă-l și-ți va răspunde. Întreabă-l în cine crede, iar el, pentru că este catehumen, îți va răspunde: În Cristos. Acum le vorbesc credincioșilor și catehumenilor. Ce-am spus despre salivă și despre tină? Faptul că, într-adevăr, Cuvântul s-a făcut trup. Lucrul acesta le este cunoscut și catehumenilor. Nu este suficient că ochii lor au fost unși cu tină; să se grăbească și să se spele, dacă vor să vadă”.

„15). Dar, după cum am spus deja, fraților, ei l-au alungat, iar Domnul l-a primit; mai mult decât atât, după ce l-au expulzat din sinagogă, el a devenit creștin. Isus știa că l-au dat afară și, după ce l-a întâlnit, i-a spus: Crezi în Fiul lui Dumnezeu? Acum îi spală fața inimii. Acesta i-a răspuns – ca și cum ar avea în continuare ochii unși: Și cine este, Doamne, ca să cred în el? I-a spus Isus: L-ai văzut deja, este cel care vorbește cu tine, el este. Cristos a fost trimis de Tatăl și acest orb își spală fața în Siloe, recunoscând în el nu doar pe fiul omului, pe care îl acceptase deja mai înainte, dar acum și pe Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, și a spus: Cred, Doamne. Dar nemulțumit că zice doar cred, exprimă în mod mai explicit credința sa: Și aruncându-se la picioarele sale, l-a adorat (In 9, 35-38)”.

„17). Foarte impresionați de aceste cuvinte ale Domnului: pentru ca cei ce văd să devină orbi, câțiva farisei i-au spus: Oare suntem și noi orbi? Ai înțeles acum motivul tulburării lor. Le-a spus Isus: Dacă ați fi orbi nu ați avea păcat. Fiind orbirea un păcat, dacă ați fi orbi, adică dacă v-ați da seama că sunteți orbi, dacă ați admite faptul că sunteți orbi, ați apela la medic; dacă ați fi orbi în acest sens, nu ați avea păcat, pentru că eu am venit să ridic păcatul; dar din moment ce spuneți: vedem, păcatul vostru rămâne (In 9, 40-41). De ce? Pentru că înșelându-vă că vedeți, nu căutați medicul și rămâneți în orbirea voastră. Acesta este sensul a ceea ce mai înainte nu am înțeles, când Domnul spusese: Eu am venit în această lume pentru ca să vadă cei care nu văd. Ce înseamnă să vadă cei care nu văd? Înseamnă că cei care recunosc că nu văd și caută medicul vor vedea. Și ce înseamnă: iar cei care văd vor deveni orbi? Faptul că toți care se înșală că văd și nu caută medicul rămân în orbirea lor. Acest discernământ îl numește judecată, zicând: Eu am venit în această lume pentru a face o judecată, o judecată care face deosebire între cauza celor credincioși care își mărturisesc credința și aceea a celor mândri, care cred că văd și, de aceea, sunt într-un mod foarte grav orbiți. Astfel păcătosul, recunoscând vinovăția sa și căutând medicul, îi spune: Judecă-mă, o Dumnezeule și fă deosebire între cauza mea și cea a lumii păcătoase (Ps 42, 1), adică și cauza acelora care spun vedem, dar păcatul lor rămâne. Nu este vorba, însă, de acea judecată a lumii, cu care la sfârșit îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Referitor la această judecată a spus: Eu nu judec pe nimeni (In 8, 15); pentru că mai întâi a venit nu pentru a judeca lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin mijlocirea lui (In 3, 17)”.

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 44, 2; 15; 17, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 martie 2017: