Wilhelm Dancă

Sfinții Petru și Pavel sau Sfinții Petru și Paul, cum mai sunt numiți în Biserica Romano-Catolică, au fost doi iudei care au crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu și l-au predicat ca Mesia, Christos. Petru era din Bethsaida Galileii, Paul din Tarsul Ciliciei. Deși diferiți ca origine, educație, meserie – unul era pescar, celălalt era țesător de corturi – și temperament, astăzi sunt egali în demnitate pentru că au fost asemănători în credință și în moarte: amândoi au murit moarte de martir la Roma în timpul persecuției lui Nero. Potrivit tradiției, Petru a murit cel mai probabil în anul 64 în grădinile Vaticanului, fiind răstignit cu capul în jos, în semn de umilință față de Mântuitorul său, iar Paul a murit decapitat în anul 67 în afara Romei, în zona care astăzi se numește Tre Fontane, Trei Izvoare, nume care derivă de la cele trei izvoare ce au țâșnit după ce capul său desprins de trup a atins pământul de trei ori. Mai târziu aici au fost construite trei biserici. Actuala bazilică a fost reconstruită de mai multe ori pe ruinele unei biserici impunătoare din vremea lui Constantin cel Mare, deci din secolul al IV-lea. Sub altarul principal se află un sarcofag cu osemintele sfântului Paul. Rămășițele pământești ale sfântului Petru se află sub altarul mărturisirii din bazilica vaticană. Printr-o fereastră de la nivelul superior al bazilicii se poate vedea cu ochiul liber o parte din mormântul sfântului Petru.

În iconografie Petru este reprezentat având în mână cheile împărăției lui Dumnezeu, aluzie clară la Mt 16, 13-19 și la primatul său între apostoli, iar Paul cu sabia, instrumentul care i-a adus moartea prin decapitare. Potrivit studiilor recente, sfinții Petru și Pavel nu au fost martirizați în aceeași zi, 29 iunie 67. De fapt, această dată este legată de sărbătoarea romană păgână în cinstea zeului Quirinius, care era celebrată în ziua de 29 iunie. În aceeași zi era celebrată și sărbătoarea celor doi gemeni, părinți mitologici fondatori ai Romei, Remus și Romulus. Începând cu anul 258, creștinii au considerat că, în realitate, nu Remus și Romulus sunt părinții fondatori ai Romei, ci Petru și Paul. De aceea, papa Leon cel Mare, la jumătatea secolului al V-lea, se adresa romanilor zicând că primii părinți fondatori au dat naștere Romei sub semnul egoismului, violenței și al morții, pentru că Romulus l-a ucis pe Remus, iar adevărații întemeietori ai Romei, Petru și Paul, au așezat la temelia Romei creștine caritatea fraternă. Cu Romulus și Remus, Roma era învățătoarea erorii, cu Petru și Paul, Roma a devenit discipola adevărului.

Astfel, Biserica întemeiată pe martiriul lui Petru mai întâi, apoi pe cel al lui Paul, a devenit romană, nu pentru că Roma era capitala imperiului roman, ci pentru că acolo sfinții Petru și Pavel și-au dat viața pentru turma ce le-a fost încredințată. Lucrul acesta înseamnă că o biserică durează peste timpuri și vremuri în măsura în care membrii ei sunt dispuși să accepte suferința, crucea, martiriul de dragul credinței în Christos. Exemplul lor de unitate în mărturisirea credinței până la martiriu este un îndemn la promovarea unității Bisericii lui Christos sub semnul carității fraterne.

Mai multe detalii despre această sărbătoare în predica postată mai jos: