Wilhelm Dancă

Petru ca nume vine de la piatră. Mi-am amintit de lucrul acesta astăzi când am meditat mersul pe apă al Sf. Petru. Evenimentul este descris în Matei 14, 22-33. Am inclus în postare conținutul Evangheliei.

Am identificat în textul proclamat două momente importante.

Primul e acela în care Isus se roagă „singur”. Am insistat pe această formă de rugăciune personală, „singur”. De ce? Fiindcă suntem ispitiți să ne ascundem în spatele altor forme de rugăciune și să ratăm întâlnirea cu Domnul. Există pericolul să transformăm rugăciunea liturgică în conveniență socială și ritualism. Apoi, pentru că suntem în vacanță/concediu, un timp de refacere a puterilor trupești. Dar nu numai. Rugăciunea de unul singur este sau ar trebui să fie un dialog cu Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să fie o înălțare a minții/inimii către Dumnezeu, dar sinceră, nu prefăcută sau conjuncturală. Prin această rugăciune îl adorăm pe Creatorul nostru de la care am primit viața. Desigur, prin părinți.

Al doilea moment este acela în care Sf Petru merge pe ape spre Isus, dar la un moment dat se scufundă. Am văzut aici o imagine a vieții noastre. Suntem mereu pe mare, navigăm printre valuri care amenință integritatea vieții noastre. Dacă avem încredere în Domnul, atunci suntem puternici, rezistăm, suntem ca o piatră care plutește. Dacă nu, atunci devenim „normali”, adică suntem supuși legilor gravitației, și ajungem piatră care cade în gol. Să avem încredere totală în Domnul Christos! Astfel vom fi „piatră care plutește”.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.