Wilhelm Dancă

Fiecare om dorește să fie fericit. Această dorință e naturală. Însă, de multe ori, omul nu găsește fericirea. Oare de ce? Pentru că, printre altele, o caută acolo unde nu există sau se comportă într-o manieră eronată față de ceea ce ar putea să-l facă fericit.

Am meditat astăzi începutul Predicii de pe munte din Evanghelia după Matei 5, 1-12. Aici sunt proclamate celebrele opt fericiri despre care au vorbit în istoria Bisericii mulți Părinți, teologi și bibliști. Dar nu numai ei, căci acest text, cel mai frumos din literatura religioasă universală a lumii, a fost interpretat din multe puncte de vedere. M-am oprit la aspectele teologice și spirituale.

Am început subliniind că, în zilele noastre, omul nu trăiește fericit, pentru că se raportează în mod egoist la lucrurile și persoanele din această lume, ba chiar și la Dumnezeu. Egoistul crede că i se cuvine totul, de aceea nu e fericit cu adevărat. Egoistul profită de lucruri, de persoanee și de Dumnezeu, transformându-le în „obiecte” sau „instrumente” ale fericirii proprii. Nu înțelege că a fi fericit înseamnă să respecte demnitatea ființei lucrurilor, persoanelor și a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, să iubească lucrurile și persoanele pentru ceea ce sunt. Pe scurt, a fi fericit înseamnă a-i face pe alții fericiți. Deci, fericirea nu se găsește într-un obiect care procură plăcere, ci este o consecință a unei atitudini față de lucruri, persoane și realitățile lumii divine.

În Predica de pe munte, Domnul Isus se comportă ca Moise pe muntele Sinai. El încredințează ucenicilor legea cea nouă, care nu o desființează pe cea veche, ci o împlinește. Cum? Plasând cele 10 Porunci în orizontul privirii iubitoare a lui Dumnezeu față de oameni. De aceea, Isus insistă ca Dumnezeu să fie pe primul loc în existența ucenicului. Astfel, respectând poruncile nu ca pe niște porunci, ci ca pe un dar divin, omul devine fericit. Imaginea ucenicului fericit poate fi reprezentată astfel: cu o mână se ține de mâna întinsă a lui Dumnezeu, iar cu cealaltă de mâna aproapelui și de lucrurile din natură.

Dar pentru a-i acorda prioritate lui Dumnezeu omul are nevoie de o inimă „curată”, nu atât în sens moralist, cât mai ales existențial. Omul își încarcă inima cu multe gânduri, planuri, griji, prejudecăți și nu mai vede esențialul. În zilele noastre, nu sunt favorabile acestui demers nici gândirea filosofică dominantă, care ridiculizează opțiunea creștină, nici utilizarea fără etică a științei și a tehnologiei.

Totuși, viața nu e susținută de fumul promisiunilor false sau al surogatelor de beatitudine. Școala fericirilor evanghelice deschide drumul beatitudinii adevărate, Învățătorul cerând ca Dumnezeu să aibă prioritate, iar fericirea să se obțină prin dialogul iubirii, adică unii prin alții.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.