Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Sărăcia creștină înseamnă a avea pentru a fi

Comentând Evanghelia de astăzi, Mc 10, 17-30, am vorbit despre sărăcia creștină. Aceasta nu constă în gesturi de asceză, în multe rugăciuni sau în pomană, ori în post. Sărăcia creștină înseamnă asimilarea asemănării cu Dumnezeu. Este vorba despre o activitatea profund spirituală.

Am arătat, de asemenea, că banul este o realitate ambiguă. Poate fi bun, dacă este obținut în mod cinstit și folosit cum trebuie. Poate fi rău, dacă este obținut prin corupție și exploatarea celor slabi și folosit în scopuri rele.

Sfânta Scriptură consemnează păreri aparent contradictorii asupra banului sau averii. În Vechiul Testament se laudă bogăția și se vede în ea un semn al binecuvântării divine. De pildă, cazul lui Abraham, Isac, Iacob, sau David, Solomon, Iob și alții.

În Noul Testament bogăția este considerată ca o piedică pe calea spre împărăția lui Dumnezeu. Isus își începe predica de pe munte cu celebrele cuvinte despre sărăcia în duh. „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor!” (Mt 5, 3).

Între aceste două viziuni divergente am găsit o cale de mijloc în Evanghelia de azi. În cuvintele lui Isus care spune „vinde ceea ce ai … și urmează-mă” (Mc 10, 21), accentul trebuie pus pe „urmează-mă”. Bogăția poate fi o piedică în urmarea lui Isus, de aceea trebuie să fim liberi de dependența de avere. Nu înseamnă că trebuie blestemată și condamnați cei ce știu să facă avere. Nu. Aceștia trebuie să o obțină în mod cinstit și să o folosească în scopuri bune.

Când averea devine obstacol pe calea care duce către unirea cu Dumnezeu trebuie să renunțăm la ea. Așa a făcut sfântul Francisc de Assisi și mulți sfinți din istoria Bisericii. Gesturile lor au fost radicale, exemplare. Astfel sărăcia creștină înseamnă folosirea averii pentru a fi mai asemănător cu Dumnezeu.

Detalii în articolul postat mai jos.

  • 10 octombrie 2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?