Wilhelm Dancă

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.