Wilhelm Dancă

Despre idolatria eului a fost vorba în Evanghelia de astăzi, care a fost luată din sfântul Luca, capitolul 15. Experții în studii biblice afirmă că acest capitol este Evanghelia Evangheliilor. Aici se găsește esența mesajului pentru care Domnul Christos s-a născut, a pătimit, a murit și a înviat. Capitolul conține trei parabole, numite de specialiștii în Sfânta Scriptură „parabolele milostivirii”. În prima se vorbește despre oaia rătăcită, în a doua despre moneda pierdută, iar în a treia despre fiul pierdut. Ca în orice povestire orientală există și un sfârșit fericit. Oaia rătăcită este găsită, moneda pierdută este recuperată, iar fiul rătăcitor se întoarce acasă. De fiecare dată se face sărbătoare.

Avem aici o imagine a iubirii lui Dumnezeu Tatăl care se bucură ori de câte ori unul dintre fii sau fiicele sale rătăcite se întoarce la El. Această iubire este necondiționată, permanentă, gratuită, orice ar face fiul rătăcitor. Sau, orice s-ar întâmpla cu fiul care este prins în capcana „idolatria eului”, adică se înstrăinează de casă, de reguli, de morală, de credință etc. Această iubire divină se mai numește milostivire. Dumnezeu este milostiv și, de aceea, numai El poate fi cauza întoarcerii la demnitate de oameni sau de fii.

Am arătat în omilia de astăzi că unul dintre termenii care unește cele trei parabole este cuvântul „rătăcit”. Acest cuprinde și sensul de pierdut, înstrăinat, îndepărtat. În viață ni se întâmplă și nouă să fim rătăciți sau îndepărtați de casa Tatălui. Idolatria eului generează drumuri întortocheate și ne îndepărtează de drumul care duce la El. Așteptăm să fim strigați pe nume. Sau stăm cuminți într-o colț al casei cu speranța că vom fi găsiți și recuperați de Domnul nostru. De asemenea, se poate întâmpla ca să ratăm sensul unei relații și să ne pierdem pe noi înșine. Adică nu înțelegem sau nu voim să ne asumăm responsabilitățile specifice (de tată, de mamă, de copil etc.). Dorim să fim iubiți, dar nu vrem să ne angajăm la nimic. Iubire fără responsabilitate! Aceasta pare să fie deviza omului contemporan. Cum să ieșim din această capcană numită „idolatria eului”? Am arătat că există trei poli de referință identitară în cele trei parabole ale milostivirii din Lc 15: păstorul (femeia, tatăl), staulul (casa) și oaia rătăcită (moneda, fiul). Pe rând sau simultan putem să ne găsim în toate aceste trei ipostaze. Ce implică ele pentru noi? Drumuri de reconciliere (cu tatăl, cu frații, cu noi înșine). Detalii în predica postată mai jos.