Wilhelm Dancă

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE CONVERTIREA SA

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă tu ai devenit ajutorul meu. Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu, deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște.

O, tu, adevăr etern, și tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru tine suspin eu zi și noapte. Și atunci când te-am cunoscut pentru prima dată, tu m-ai ridicat ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea. Dar tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de tine, de parcă aș fi auzit vocea ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să mă mănânci; dar nu tu mă vei schimba întru tine, așa cum schimb hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, eu sunt, cel care sunt”. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.

Și m-am uitat apoi la toate celelalte care sunt mai prejos decât tine și am văzut că ele nici există în mod absolut, dar nici nu există în mod absolut. Că, de bună seamă, există, întrucât de la tine sunt; și că nu există, fiindcă ele nu sunt ceea ce ești tu; deoarece există cu adevărat numai ceea ce rămâne neschimbat. Pentru mine însă este bine numai dacă mă lipesc de Dumnezeu, fiindcă, dacă eu nu voi rămâne întru el, nici în mine însumi nu voi putea să rămân. Ci el, rămânând întru sine, le înnoiește pe toate, și tu ești Domnul Dumnezeul meu, deoarece tu nu ai nevoie de bunurile mele.»

Fragment din Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, VII, x-xi, pp. 256-257.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 februarie 2017 (Duminica a VIII-a, Anul A):