Wilhelm Dancă

Ar trebui să ne însușim această chestiune, pentru că ni se cere și nouă catolicilor să ne schimbăm mentalitatea și, pe cale de consecință, comportamentul practic în privința relațiilor cu aceia care mărturisesc că sunt creștini în afara granițelor vizibile ale catolicismului. Dramele dureroase ale separărilor care au avut loc în trecut, conflictele politice și erorile doctrinale care au marcat asemenea despărțiri și nevoia de a apăra o anumită rectitudine doctrinală și de a păstra unitatea eclezială, îndemnurile autorității și ale legii canonice au produs la noi (la catolici) o mentalitate defensivă și neîncrezătoare față de creștinii despărțiți la care trebuie să ne uităm cu un spirit nou. Care este acest spirit nou? Este un spirit, înainte de toate, de părere de rău și de dorință de umilință, de iubire față de aproapele și de speranță.

Nu putem să acceptăm resemnați situațiile istorice ale despărțirii. Nu putem să ne mulțumim având o simplă și închistată atitudine de apărare. Trebuie cel puțin să suferim din cauza rănilor care au lovit corpul mistic și vizibil al lui Cristos, care este Biserica una și unică. Trebuie cu umilință să recunoaștem partea de vinovăție morală pe care catolicii au avut-o într-o anumită măsură în aceste distrugeri. Trebuie să ne rugăm, și să ne rugăm mult și cu dragă inimă pentru a merita repararea lor. Trebuie să reluăm, se înțelege de la sine, cu demnitatea și prudența specifice chestiunilor grave și dificile, contactele respectuoase și prietenești cu frații încă separați de noi. (…).

Apoi, această idee ecumenică a fost văzută în zilele noastre atât de logică și atât de frumoasă încât, se poate spune, a găsit peste tot admiratori și susținători. Să fim atenți, fiilor preaiubiți, să nu compromitem drumul și rezultatul unei cauze de maximă importanță, așa cum este aceea a ecumenismului autentic, cu metode superficiale, grăbite și dătătoare de rezultate contrare. Se observă practic fenomene periculoase și dăunătoare în acest improvizat entuziasm de reconciliere între catolici și creștinii separați de noi. Unele aspecte ale acestei imprudente participări ecumenice trebuie avute în vedere pentru ca atâtea dorințe bune și atâtea fericite posibilități să nu se risipească în confuzie, în indiferență, în falsul irenism.

De exemplu, aceia care cred că la frații despărțiți toate sunt în ordine, iar la catolici toate sunt greu de suportat și ar trebui revizuite, nu mai sunt în stare să promoveze eficace și util cauza unirii. Spunea cu tristețe ironică unul dintre cei mai buni ecumeniști contemporani, el însuși protestant: „cel mai mare pericol pentru ecumenism este faptul că pe catolici nu-i mai entuziasmează tot ceea ce noi am redescoperit că este important” (Cfr. Bouyer). Această atitudine servilă nu este nici avantajoasă, nici demnă.

Astfel putem să vorbim despre cealaltă atitudine, astăzi și mai răspândită, care ar vrea să restabilească unitatea lăsând deoparte adevărul doctrinal. Acel crez care ne face și ne definește creștini și catolici pare, în felul acesta, să devină un obstacol de nedepășit în calea restaurării unității; acesta implică în mod sigur exigențe foarte severe și foarte grave; dacă soluția dificultăților care derivă de aici constă în sacrificarea credinței și în încrederea iluzorie că unitatea se reface doar prin iubirea de aproapele, atunci nu se înțelege realitatea lucrurilor și cauza (unirii) este trădată; s-ar spune că ar fi suficientă practica empirică, dezbrăcată de scrupulele dogmatice și de normele disciplinare (cfr. Directoriu pentru aplicare normelor Conciliului, 26 mai 1967, nr. 11). Episoadele așa zisei „inter-comuniuni”, înregistrate în aceste luni din urmă, se înscriu în această direcție, care nu este bună și pe care trebuie în mod leal să le respingem. Amintim că la Conciliu s-a formulat „îndemnul ca toți credincioșii să se abțină de la orice fel de ușurătate sau zel imprudent, care ar putea să dăuneze adevăratului progres al unității” (nr. 24).

Lucrul acesta nu înseamnă că discuția dintre catolici și creștinii separați de noi cu privire la dogmele credinței ar trebuie să fie eliminată din start. Dimpotrivă, din examinarea împreună, teologică, obiectivă și senină a adevărului revelat și trăit în mod fidel de tradiția genuină a învățăturii ecleziastice poate să rezulte esența patrimoniului doctrinal creștin, cât anume din acesta se poate enunța în mod autentic și împreună în termeni diferiți, dar în mod substanțial egali sau complementari, și cum poate fi posibilă și, în cele din urmă, pentru toți victorioasă descoperirea acelei identități a credinței, a libertății, în diversitatea formulărilor sale. Unirea care rezultă de aici poate fi în mod fericit celebrată cu o singură inimă și un singur suflet (cfr. Fap 4, 32).

Dar această examinare implică responsabilitatea mai întâi a teologilor și specialiștilor calificați și apoi a magisteriului ecleziastic; nu poate să fie rezultatul unei dezbateri de opinii la orice nivel. Vă rog să acceptați să știți că o asemenea examinare, pe diferite fronturi ale ecumenismului, este deja în curs și nu trebuie să vă mirați că se cere atenție, timp, caracter progresiv: este ecumenismul în curs de desfășurare, spre care secretariatul nostru pentru unirea între toți creștinii a făcut primii pași prin marea, evlavioasa și deosebita personalitate a regretatului cardinal Agostino Bea. Să omagiem amintirea sa rămânând fideli metodei sale, curajoasă și, în același timp, prudentă. Viziunea lui despre ecumenism este imensă, de aceea atrage atenția noastră și solicită rugăciunea noastră (cfr. n. 8). (22 ianuarie 1969).

Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Ulderico Gamba, Pensieri di Paolo VI. Autobiografia spirituale, Edizione A.E.P.C, Vigodarzere (PD) 2014, pp. 144-147.