Wilhelm Dancă

«Dar cât e de greu ca vigoarea profetică să zguduie o inimă coruptă! E atât de blindată în satisfacția pe care i-o oferă autosuficiența sa, încât nu acceptă în nici un fel să fie pusă sub semnul întrebării. „Adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12, 21). Se simte comod și fericit asemenea acelui om care plănuia să construiască alte hambare mai mari (Lc 12, 16-21), iar dacă situația începe să devină problematică, știe el oricum toate șiretlicurile ca să scape basma curată, asemenea administratorului care dă mită (Lc 16, 1-80 și care a avansat filosofia tipică pentru concetățenii noștri: „Cine nu ciupește, e prost”. Omul corupt și-a construit o autostimă bazată tocmai pe acest gen de atitudini înșelătoare, și merge prin viață pe scurtăturile favoritismului, cu prețul demnității proprii și a celorlalți. Omul corupt are față de „n-am fost eu acela” – „față de icoană”, cum spunea bunica mea. Ar merita un doctorat honoris causa în cosmetică socială. Și ce-i mai rău e că în cele din urmă chiar ajunge să creadă ce spune! Cât de greu îi este profeției să intre acolo! De aceea, deși spunem „Păcătos, da!”, să strigăm în același timp cu tărie: „Dar corupt, nu!”. O atitudine specifică a omului corupt, atunci când e confruntat cu profeția, este un așa numit „complex de inchestionabilitate”. Orice critică îi cade prost, denigrează persoana sau instituția care i-a adresat-o, caută să desființeze întreaga autoritate morală care l-ar putea pune sub semnul întrebării, recurge la sofisme și la piruete nominalist-ideologice ca să se justifice, îi vorbește de rău pe ceilalți și-i îngroapă sub insulte pe aceia care gândesc altfel decât el (cf. In 9, 34). Omul corupt tinde să se persecute în mod inconștient, și atât de mare este iritarea produsă de această autopersecuție, încât o proiectează asupra celorlalți și, din autopersecutat, se transformă în persecutor.  Sfântul Luca ne arată furia pe care o resimt astfel de oameni (Lc 6, 11) față cu adversarul profetic al lui Isus: „Dar ei s-au umplut de furie și se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus”. Persecută impunând un regim de teroare tuturor celor care îi contrazic (cf. In 9, 22) și se răzbună excluzându-i de la viața socială (cf. In 9, 34-35). Omul corupt se teme de lumină pentru că sufletul său a căpătat trăsături de râmă: trăiește la întuneric, sub pământ. În Evanghelii, omul corupt se joacă cu adevărul, întinzându-i capcane lui Isus (cf. In 8, 1-11; Mt 22, 15-22; Lc 20, 1-8), țesând intrigi ca să-l dea la o parte (cf. In 11, 45-57; Mt 12, 14), mituindu-i pe cei care l-ar putea trăda (cf. Mt 26, 14-16) sau pe funcționarii momentului respectiv (cf. Mt 28, 11-15). Sfântul Ioan îi cuprinde pe toți cu o singură frază: „Lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Oamenii care nu percep lumina, nu o pricep (pp. 9-11). Omul corupt nu-și percepe starea de corupție. Tot așa și cu respirația rău mirositoare: când cineva are o respirație care miroase urât, greu își dă seama de ea. Ceilalți o simt și trebuie să i-o spună. Rezultă de aici că individul corupt numai anevoie poate ieși din starea sa printr-o remușcare interioară. El și-a anesteziat bunul simț în această privință. În general, Domnul îl salvează prin încercări exterioare care îi vin din situațiile pe care le are de trăit (boli, pierderea averii, a celor dragii etc.); tocmai ele sfâșie armura coruptă și permit intrarea harului. Omul corupt poate fi vindecat. Astfel corupția, mai mult decât iertată, trebuie vindecată. E ca una dintre acele boli rușinoase pe care omul caută să o țină secretă, și se ascunde până când nu-i mai poate tăinui simptomele … Și atunci începe posibilitatea de a fi vindecată. Nu trebuie să confundăm corupția cu viciile (deși familiarizarea cu acestea ajunge să le transforme în comori). Omul corupt caută mereu să salveze aparențele: Isus va da calificativul de morminte spoite membrilor unuia dintre segmentele cele mai corupte ale societății timpului său (cf. Mt 23, 25-28). Omul corupt își va cultiva, până la marele rafinament, bunele maniere …, ca să-și poată ascunde astfel proastele obiceiuri. Așa se face că, în comportamentul celui corupt, atitudinea defectuoasă va apărea estompată și, în cel mai rău caz, va trece drept o slăbiciune sau un mic defect relativ acceptabil și scuzabil în ochii societății. De exemplu: un om corupt de pofta după putere va părea – cel mult înclinat spre o anumită inconsecvență sau superficialitate care îl fac să-și schimbe părerea sau să se reorienteze în funcție de situații: astfel, se va spune despre el că este slab, sau maleabil, sau interesat …, dar nu se vorbește despre corupția lui (ambiția după putere), care va rămâne ascunsă.» (pp. 19-21).

«Ființa este în mod transcendental verum, și eu aș putea să o distorsionez și să o răsucesc cât vreau, ca pe un prosop, negând adevărul … dar ființa va continua să fie verum chiar și atunci când – în imanența sa situațională – cineva se străduiește să o prezinte altminteri. Ființa se luptă să se manifeste așa cum este. În însuși nucleul judecății pe care o face un om corupt se instalează o minciună, o minciună la adresa vieții, o minciună metafizică la adresa ființei care, cu timpul, se va întoarce asupra celui care o pronunță. În plan moral, acest lucru este evitat de cei corupți prin proiectarea răutății proprii asupra altora. Dar e o soluție provizorie și temporară care nu face decât să sporească presiunea pe care ființa o dezvoltă pentru a-și recupera veracitatea (dat fiind că adevărul nu și l-a pierdut niciodată). Iar Isus îi spune că nu celălalt este rău, ci „ochiul tău este rău”. Corupția ne face să pierdem pudoarea care păzea adevărul, acea pudoare care face posibilă veracitatea adevărului. Pudoarea care păstra, pe lângă adevăr, bunătatea, frumusețea și unitatea ființei. Corupția se mișcă în alt plan decât pudoarea: situându-se dincoace de transcendență, în mod inevitabil trece dincolo în pretențiile și complezența sa. Astfel, corupția a parcurs traseul care duce de la pudoare la neobrăzarea pudică.» (pp. 26-27).

«Corupția nu este un act, ci o stare, o stare personală și socială, în care omul se obișnuiește să trăiască. Valorile (sau non-valorile) corupției sunt integrate într-o adevărată cultură, care are o capacitate doctrinară, un limbaj propriu, un mod al său de a proceda. E o cultură care pigmeizează, deoarece adună prozeliți ca să-i coboare până la nivelul de complicitate (cultural) admis. Această cultură are un dinamism dual: de aparență și de realitate, de imanență și de transcendență. Aparența nu este înfățișarea realității ca veracitate, ci construirea acestei realități astfel încât ea să se impună treptat într-o acceptare socială cât mai generală cu putință. Este o cultură a diminuării: diminuează realitatea în avantajul aparenței. Transcendența devine tot mai mult un dincoace, aproape că e imanență … sau cel mult o transcendență de salon. Ființa nu mai este ocrotită, ci mai degrabă maltratată printr-un fel de neobrăzare pudică. În cultura corupției există multă neobrăzare, chiar dacă, în aparență, lucrurile considerate acceptabile în mediul corupt ni se prezintă deghizate în normative severe cu tentă victoriană. Cum am spus, este cultul bunelor maniere care acoperă obiceiurile rele. Iar această cultură se impune în lassez-faire-ul triumfalismului cotidian. Nu întotdeauna oamenii devin corupți dintr-o dată. Mai degrabă invers. E un drum până să ajungi acolo. Acest drum nu se identifică cu drumul săvârșirii de păcate. Un om poate să fie foarte păcătos și – fără îndoială – să nu fi căzut în corupție: este poate cazul lui Zaheu, al lui Matei, al femeii samaritene, al lui Nicodim, al tâlharului bun, care aveau ceva în inima lor păcătoasă care i-a salvat de la corupere; alipirea de imanență, alipirea tipică omului corupt, nu închistase pe niciunul dintre ei: erau deschiși iertării. Faptele lor se nășteau dintr-o inimă păcătoasă, erau – multe dintre ele – fapte rele, dar această inimă care făcea relele își simțea în același timp slăbiciunea. Și pe aici putea intra puterea lui Dumnezeu. „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1, 25)». (pp.35-37).

Din Papa Francisc, Corupție și păcat, traducere Liana Gehl, Editura ARCB, București 2014.