Wilhelm Dancă

„Rugăciunea este un act de libertate. Însă uneori se infiltrează o anumită intenție de a controla rugăciunea, care este totuna cu a căuta să-l controlezi pe Dumnezeu. Lucrul are legătură cu un fel de deformare, cu un ritualism excesiv sau cu vreo altă atitudine de control. Rugăciunea este vorbire și ascultare. Există momente de tăcere profundă, de adorație, așteptând să vedem ceea ce se va întâmpla. În rugăciune această tăcere reverențioasă conviețuiește cu un fel de încheiere de contracte, ca atunci când Abraham a început să negocieze cu Dumnezeu în privința pedepselor pentru Sodoma și Gomora. Și Moise se târguiește, pune înainte lui Dumnezeu câteva propuneri pentru poporul său, vrea să-l convingă pe Domnul să nu-l pedepsească. Această atitudine de curaj se unește cu umilința și adorația și are drept rezultat rugăciunea.” (p. 59)

„Prima dată când evanghelicii m-au invitat la una dintre întâlnirile lor, stadionul Luna Park era plin. În ziua aceea au vorbit un preot catolic și un pastor evanghelic. Au făcut două predici, una intercalată în cealaltă, cu o pauză scurtă pentru o gustare la amiază. La un moment dat pastorul evanghelic a cerut ca toți să se roage pentru mine și pentru slujirea mea. Mă întrebase deja dacă sunt de acord să se roage pentru mine, iar eu am spus că da, firește. În timp ce toți se rugau, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să îngenunchez – un gest foarte catolic – pentru a primi rugăciunea și binecuvântarea a șapte mii de persoane care erau acolo. Săptămâna următoare, o revista punea acest titlu la un articol: Buenos Aires, sediu vacant. Arhiepiscopul a căzut în păcatul apostaziei. Pentru redactorii revistei, a te ruga împreună cu alții era apostazie. Dar chiar și împreună cu un agnostic, chiar din interiorul îndoielii sale, putem să privim împreună spre înălțimi și să căutăm transcendența. Fiecare se roagă potrivit tradiției sale, care e problema?” (p. 197).

„Sfântul Augustin are o frază care pare că se inserează perfect în ceea ce spuneați dumneavoastră: Doamne, ne-ai făcut pentru tine, iar inima noastră nu se liniștește până când nu se odihnește în tine. Conceptul cel mai important al acestei rugăciuni este neliniștea. Oricine se raportează în mod conștient și sincer la lucrul pe care îl trăiește, manifestă o profundă neliniște față de transcendent, față de ceea ce dumneavoastră puțin mai înainte i-ați spus întâlnirea cu El. Dar, în timp ce trăim acea întâlnire, intrăm într-o altă căutare și așa mai departe, într-un mod tot mai adânc. Acea neliniște îmi place să o numesc suflarea lui Dumnezeu pe care o purtăm înlăuntrul nostru, ca un semn pe care l-a lăsat în interiorul nostru. De multe ori se manifestă chiar și în persoane care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu sau care în viață au avut mereu atitudini anti-religioase sau imanentiste, dar dintr-o dată ajung în fața a ceva ce îi transcende. Câtă vreme va continua să existe acea neliniște, va exista religia și vom avea moduri de a ne lega de Dumnezeu. Cuvântul religie, în cele din urmă, înseamnă asumarea unei legături, o legătură cu Domnul prin mijlocul unei căutări. Dacă o religie se mărginește la aspectul pur ritual, fără să ofere acest fel de conținuturi, este îndreptată spre moarte, pentru că umple viața cu ritualuri dar lasă inimile goale. Sunt de acord cu dumneavoastră că religia va continua să existe, pentru că neliniștea este constitutivă naturii umane și trebuie să vedem cum se va manifesta în viitor”. (p. 200).

„Dialogul dintre religie și cultură este fundamental, susținea deja lucrul acesta Conciliul Vatican II. Încă de la început, Bisericii i s-a cerut o transformare continuă – Ecclesia semper reformanda – , iar acea transformare asumă forme diferite în decursul timpului, fără să altereze dogma. În viitor Biserica se va adapta la vremurile noi potrivit unor diverse forme și modalități de a fi, așa după cum astăzi se deosebește de modalitățile vechi de a fi ale regalismului, ale jurisdicționismului sau ale absolutismului. Mai înainte dumneavoastră făceați aluzie la parohialism, tendința de reveni la comunitatea mică drept loc de apartenență religioasă. Poate fi o soluție. O soluție care răspunde la nevoia de identitate, nu doar religioasă, ci și culturală: aparțin acestui cartier, acestui cerc, acestei familii, acestui cult … deci am un loc de apartenență, mă recunosc într-o anumită identitate. Creștinismul de la început era „parohial”. Dacă citim Faptele Apostolilor, ne dăm seama că, într-adevăr, creștinismul a avut o expansiune masivă; la primele predici ale lui Petru se botezau două mii de persoane, care apoi au început să se organizeze în mici comunități. Problema apare când parohia nu are o viață proprie, când este anihilată, absorbită de structura superioară în ierarhie. Ceea ce face vie o parohie este tocmai simțul de apartenență.” (p. 203).

Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Jorge Bergoglio / Abraham Skorka, Il cielo e la terra, Mondadori, Milano 2013.