Wilhelm Dancă

Am auzit vorbindu-se despre iubire de multe ori. În titlul articolului mă refer la acea iubire pe care o cunosc mamele și tații în raport cu copiii lor. De asemenea, la acea iubire pentru care preoții și persoanele consacrate își jertfesc propria viață. Dar cred că toți știm din propria experiență că viața este o alternanță între iubire și durere, între iubire și cruce. Știm, dar uneori uităm, că după momentele de fericire urmează cele de suferință.

Pentru a cuprinde aceste situații de viață italienii spun așa: „non c’è amore senza dolore” – nu există iubire fără durere. Sau, dacă iubești, cu adevărat, trebuie să plătești. Adică, trebuie să renunți la ceva din tine și să-l oferi altuia (altora). Oare ca să nu uite această înțelepciune de viață creștină li se oferă celor care se căsătoresc o cruce? Și, într-un anumit fel, și persoanelor consacrate?

Am vorbit despre toate acestea și astăzi în cadrul omiliei. Da, cred că nu există iubire fără cruce, fără sacrificiu. Contextul este mărturisirea de credință a lui Petru de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13-20). În legătură cu această mărturisire Isus i-a spus lui Petru: „nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16, 17).

Fascinat de puterea „cărnii și a sângelui”, Petru se opune lui Isus care le revelează ucenicilor că „trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhieriilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16, 21). După ce i-a spus lui Petru „mergi în urma mea, Satană” (Mt 16, 23), se adresează tuturor discipolilor cu acestea cuvinte: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

Petru nu a înțeles (pentru o vreme) că Isus venea din iubire față de noi, iar iubirea lui era adevărată. Și, ca atare, această iubire avea să-l conducă pe Calvar. Isus a subliniat importanța lecției de viață a crucii pe care Petru nu o putea capta. De ce? Pentru că judeca prea omenește. S-a speriat de cruce. Însă crucea nu are valoare în sine și ne poate înfricoșa. Dacă ținem cont de viața lui Christos care s-a jertfit pe ea din iubire, atunci devine un simbol extraordinar. Da, prin Christos, crucea a devenit simbol al iubirii, generozității divine.

În fața crucii sunt posibile cel puțin trei atitudini: resemnare, revoltă și participare. Resemnarea este lașitate și fugă de iubirea adevărată. Revolta este egolatrie, mândrie, deci neînțelegerea și respingerea iubirii jertfitoare. Participarea înseamnă asumarea iubirii față de aproapele sau a generozității divine ca stil de viață. Într-adevăr, ucenicii lui Isus se deosebesc prin noblețea generozității ca dar de sus. Detalii în articolul postat mai jos.