Wilhelm Dancă

Mă întreabă astăzi în curtea catedralei „Sfântul Iosif” din București un domn îmbrăcat în costum de sportiv, deși nu arăta a sportiv, era destul de bine făcut: „Dumneavoastră sunteți predicatorul?” „Dacă vă referiți la liturghia care tocmai s-a teminat (12.15), eu sunt”, îi răspund. „A”, zice, „sunteți din Buzău, nu-i așa?” „Nu, sunt din Moldova”, îi spun aproape șoptind, nu voiam să-i tulbur convingerile. „A, știam eu”, adaugă sportivul, „de acolo vin cei mai buni predicatori”. O fi așa, n-o fi așa, nu știu. Știu că am început de câteva zile postul mare.

Astăzi în prima duminică am vorbit despre invitația lui Isus la convertire. După cum au fost prezentate evenimentele în evanghelia după Marcu (1, 12-15), nu există convertire fără experiența pustiului. Sau, în termenii noștri de astăzi, nu există converitre fără experiența singurătății în tăcere. Din păcate ne temem de singurătate, tăcerea nu ne place, ne temem de noi înșine, fugim de întâlnirea cu noi înșine. De aceea, în loc ca să ne slujească nouă, noi slujim animalelor sălbatice din noi.

Experiența pustiului este utilă pentru că ne arată cât valorăm. Pustiul arată care sunt zeii sau idealurile noastre. Convertirea vine după această experiență și însemană renunțarea la egoul dominant, la pretențiile fiarelor sălbatice din noi. Chiar dacă lupta este grea, lupta cu noi înșine, să ridicăm mâinile spre cer asemenea sfântului Paul din „Convertirea Sfântului Paul” de Caravaggio. Ele simbolizează dorința noastră de transcendență, de cer, de Dumnezeu, voința de a schimba ceva în viața noastră, evident, în bine.

Postul este un timp de pregătire a conformării vieții noastre cu viața lui Christos. Pregătirea constă în contemplarea, cinstirea și apropierea de crucea pe care să fim răstigniți împreună cu Christos pentru păcatele noastre. Fără această țintă postul mare nu există. Detalii în articolul postat mai jos. Post binecuvântat!