Wilhelm Dancă

Evanghelia după Ioan a fost „scrisă” de sfântul apostol Ioan (10-98) și redactată de discipoli din școala sa în jurul anului 100. Ioan era fratele lui Iacob; doi frați au făcut parte din grupul celor Doisprezece apostoli. Tatăl lor, Zebedeu, era pescar, în Betsaida, la Marea Galileei. Pe mama lor o chema Maria-Salomeea.

Evanghelia după Ioan a fost scrisă câțiva zeci de ani după ce au avut loc evenimentele din viața lui Isus și a primei comunități de discipoli. Faptul că a fost elaborată mai târziu se deduce și din textul propriu-zis, care conține elemente de sudură ce au fost introduse cam forțat și, de asemenea, din fragmentele care nu au legătură cu contextul în care sunt plasate. De exemplu, versetele 13-21 și versetele 31-36 din capitolul 3. Specialiștii în studii biblice afirmă că varianta Evangheliei după Ioan pe care o avem astăzi a fost redactată de ucenicii autorului, care au introdus episodul cu femeia adulteră (7, 53-8,11) și au adăugat capitolul 21, precum și alte însemnări, cum ar fi cele din capitolul 4, 2 și 44.

            Evanghelia nu conține nicio referință exactă la identitatea autorului. Totuși, în capitolul 21, 24 se vorbește despre „ucenicul pe care îl iubea Isus”, adică acela despre care se vorbește în contextul evenimentelor pascale (13, 23; 19, 26; 20, 2). Începând cu secolul al II-lea, tradiția Bisericii îl numește Ioan și afirmă că este „unul dintre fiii lui Zebedeu” sau „unul dintre cei Doisprezece apostoli”. Sfântul Irineu (130-202), ucenic al Sfântului Policarp (69-155), care l-a auzit pe învățătorul său vorbind de multe ori despre conversațiile sale cu apostolul Ioan, nu are nicio ezitare și îl identifică pe autorul celei de-a patra Evanghelii cu Ioan, „fiul lui Zebedeu, unul dintre cei Doisprezece apostoli”. Ceva mai târziu, canonul lui Muratori (scris între 170-200), Clement Alexandrinul (150-215), Origen (185-254) și Tertulian (160-240) susțin cu tărie că Ioan, „unul dintre cei Doisprezece”, este autorul.

            Printre argumentele de natură interioară în favoarea identificării autorului cu Ioan, „un iudeu din Betsaida Palestinei”, este faptul că locurile, persoanele și evenimentele sunt descrise atât de detaliat încât ai impresia că autorul e martor ocular. Însă, în critica biblică recentă, i se contestă lui Ioan calitatea de martor ocular, pentru că înălțimea teologiei și eleganța stilului literar din lucrare nu erau accesibile unui fiu de pescar.

            Evanghelia după Ioan a fost scrisă la sfârșitul anilor 90 din primul secol al erei creștine, la Efes, în Asia Mică, unde sfântul apostol Ioan a locuit în ultima parte a vieții sale. Evanghelia a fost redactată direct în limba greacă, iar ca dovadă sunt jocurile de cuvinte care nu au echivalent în aramaică și structura unitară a lucrării. Originea semitică a autorului (autorilor) reiese din explicațiile care se dau atunci când se vorbește despre obiceiurile evreiești sau când sunt traduse cuvintele aramaice (1, 38; 1, 41-42).

            Destinatarii sunt creștini din lumea elenistă, fie greci nativi, fie de altă origine, așa după cum se deduce din scurta concluzie de la sfârșitul evangheliei: „Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Christos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui” (20, 30-31). Referitor la semnele făcute de Isus, într-adevăr, au fost multe, dar Ioan a ales să vorbească doar despre șapte dintre ele. În evanghelia sa dezvoltă semnificațiile acestor semne pentru a-i face pe creștinii cărora li se adresează să creadă mai întemeiat în Isus, Mesia și Fiul lui Dumnezeu și, astfel, să fie mai uniți spiritual cu Dumnezeu.

            Printre destinatarii Evangheliei după Ioan un loc aparte îl ocupă femeile, căci autorul critică mentalitatea vremii și susține că ele nu sunt inferioare bărbaților în comunitatea creștină. Astfel, la Ioan, femeia samariteană este prototipul misionarului (4, 4-42) și primul martor al Învierii este o femeie (20, 11-18).

            Evanghelia după Ioan are mai multe părți: începe cu un „prolog” (1, 1-18), continuă cu „cartea semnelor” (1, 19-12, 50) și „cartea slavei” (13, 1-20, 31) și se termină cu un „epilog” în care sunt prezentate aparițiile lui Christos înviat în Galileea (21, 1-25).

            „Prologul” conține temele și argumentele majore ale evangheliei, este ca un fel de uvertură într-o piesă muzicală. Aici se afirmă două lucruri importante despre Isus: el exista înainte ca lumea să fi luat ființă și, apoi, el este Cuvântul întrupat care ni l-a descoperit pe Tatăl. În continuarea primului capitol se prezintă mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus, după care urmează chemarea primilor discipoli.

            În „cartea semnelor” sau cartea faptelor miraculoase săvârșite de Isus, sfântul apostol Ioan dezvoltă interpretările semnificațiilor acestor semne apelând la diferite genuri literare, cum ar fi reflecțiile scurte, narațiunile și discursurile. Primul semn este schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii (2, 1-11), care înlocuiește ceremonialul evreu al spălărilor rituale și semnifică lucrarea creatoare și transformatoare a lui Isus. Al doilea semn, vindecarea fiului funcționarului regal (4, 46-54) de către Isus prin rostirea de la distanță a unui cuvânt semnifică puterea dătătoare de viață a cuvântului. Această semnificație se poate atribui tuturor celor șapte semne. Al treilea semn, vindecarea unui paralitic care aștepta un ajutor ca să intre în piscina Betesda (5, 1-18) semnifică puterea apei de a oferi o viață nouă. Tema apei care țâșnește spre viața veșnică e dezvoltată în capitolul 4, în dialogul lui Isus cu femeia samariteană. În capitolul 6 avem două semne, înmulțirea pâinilor și mersul lui Isus pe apele Mării Galileii. Aceste două fapte miraculoase au legătură cu mana din pustiu și traversarea Mării Roșii, iar semnificația lor este exodul cel nou. Înmulțirea pâinilor este interpretată ca revelare a lui Dumnezeu în Isus și, apoi, ca prezență reală a lui Isus în Euharistie. Al șaselea semn este vindecarea tânărului orb din naștere (9, 1-41). Aici e dezvoltată tema conflictului dintre lumină și întuneric din capitolele 7 și 8 și subiectul controversei dintre Isus și farisei despre orbirea spirituală. Semnul simbolizează victoria lui Isus, lumina lumii, asupra întunericului păcatului. În fine, ultimul semn, „învierea” lui Lazăr (11, 1-57) este apogeul tuturor semnelor și semnifică darul vieții pe care îl pot primi toți cei care vor crede în Isus înviat.

            În „cartea slavei” lui Isus se trece de la semn la realitatea semnificată. Domnul își începe „ceasul” său în camera de sus sau în cenacol, unde oferă o interpretare a patimii, morții și învierii sale.

Evanghelia după Ioan este o introducere progresivă în revelarea și cunoașterea slavei Fiului lui Dumnezeu, care a venit să-l descopere pe Tatăl și, apoi, să se întoarcă în slavă la Tatăl.

            „Epilogul” e adăugat de ucenicii sfântului Ioan, pentru că stilul literar grecesc adoptat în capitolul 21 este diferit de cel folosit în celelalte părți ale evangheliei. Capitolul final prezintă aparițiile lui Isus înviat lângă Maria Galileii și misiunea pastorală care i-a fost încredințată lui Petru.

            Teologia Evangheliei după Ioan nu este sistematică. De fapt, autorul nu și-a propus să scrie un tratat de teologie sau de christologie. Rămânând fidel tradiției biblice, el explică semnificațiile evenimentelor mântuitoare din viața lui Isus. Atenția lui se centrează pe Christos, afirmând că el este condiția de posibilitate pentru a putea intra în viața veșnică și a-l descoperi pe Dumnezeu Tatăl. De aceea, invită să-l cunoaștem și să rămânem în comuniune cu el. Spre deosebire de evangheliștii sinoptici și de alți autori biblici, Ioan are o viziune mai largă și mai tradițională. Prezintă ansamblul vieții lui Isus, semne și cuvinte, fiind foarte atent la desfășurarea evenimentelor în timp. Subliniază că încununarea vieții lui Isus este învierea, când slava lui Dumnezeu se manifestă în lume, dar nu rămâne ca o coordonată a lumii. De aceea, numai cei ce vor crede în el, în înviere, se vor naște la o viață nouă.

            Ioan a trăit la Efes, un oraș important pe coasta de Vest a Asiei Mici, răscruce de drumuri comerciale, religioase și culturale. Aici se afla templul zeiței Artemis, una din cele șapte minuni ale lumii. Vestigii arheologice importante arată că aici existau școli și biblioteci în care se discutau teme dezvoltate de principalele curente filosofico-religioase ale vremii: gândirea greacă, misticismul oriental și iudaismul. Caracterul original al evangheliei sale nu provine din influența culturilor și religiilor străine, ci din viața și cuvintele comunității creștine căreia îi aparține. El prezintă evenimentele fondatoare ale credinței creștine și are avantajul de a fi cunoscut lucrările teologice elaborate deja de sfântul Paul, în special scrisorile din timpul captivității și textele legate de comunitatea ucenicilor din Efes. De asemenea, a avut la îndemână și diferite texte liturgice. S-a folosit de aceste izvoare și a conceput evanghelia sa căutând să sublinieze prezența reală și rolul lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în comunitate.

            Evanghelia după Ioan are un caracter istoric, dar nu în sens pozitivist sau empiric, de aceea nu se ocupă de descrierea exactă a faptelor sau evenimentelor, ci de semnificația lor în contextul general al mântuirii lumii. S-a spus că istoria despre care vorbește Ioan este istorie „kerygmatică” sau „istorie calitativă”. Clement Alexandrinul definea Evanghelia după Ioan drept „evanghelie spirituală”. Preocuparea majoră a lui Ioan este înțelegerea profundă a lui Christos și a activității sale. Pentru a-l introduce pe cititor în cunoașterea lui Isus Christos, potrivit gradului de înțelegere al cititorului, Ioan a simbolizat istoria vieții lui Isus. Astfel, discipolul descoperă treptat că faptele sau cuvintele au diferite niveluri de sens și fac trimitere mereu la ceva care se situează dincolo de ele. „Semnul” joacă un rol important în acest parcurs de înțelegere a vieții Domnului Christos, însă lucrul acesta nu poate avea loc fără ajutorul darurilor Duhului Sfânt.

            În iconografia creștină Ioan este simbolizat printr-un vultur. Sfântul Toma de Aquino explică de ce vulturul și nu altă pasăre a cerului este simbolul potrivit. Astfel, evangheliștii sinoptici s-au ocupat de ceea ce Isus Christos a împlinit în trupul său, aici pe pământ, iar simbolurile pentru ei sunt ființe vii care trăiesc pe pământ: omul, boul și leul. În schimb, „Ioan, zburând ca un vultur deasupra norilor slăbiciunii omenești, contemplă lumina Adevărului neschimbător cu ochii inimii, ai celei mai pătrunzătoare și mai stabile priviri care îi este posibilă omului, și, fiind atent la divinitatea însăși a Domnului Nostru Isus Christos, prin care el este egal cu Tatăl său, s-a străduit în principal, în evanghelia sa, să o prezinte, întrucât, ca om printre oameni, el a crezut că este necesar așa ceva. Despre acest zbor al lui Ioan s-a scris în Cartea lui Iob: «Oare de gura ta se înalță vulturul – adică Ioan – ca să-și pună pe înălțime cuibul?», și apoi se adaugă: «Ochii lui zăresc până departe» (Iob 39, 27;29), căci cu privirea spiritului contemplă însuși Cuvântul lui Dumnezeu în sânul Tatălui”.

            Dintre comentariile la Evanghelia după Ioan, amintim câteva mai semnificative. Origen a scris un Dialog cu Eraclid (244-249) în care combate interpretarea gnostică potrivit căreia Cuvântul sau Logosul nu este Dumnezeu, ci un intermediar al creației, un fel de demiurg. Origen fixează învățătura despre relația dintre Tatăl și Fiul, păstrând unitatea și salvând deosebirea de persoane. Dintre omiliile exegetice ale sfântului Ioan Gură de Aur (344/354-407), optzeci și opt sunt dedicate Evangheliei după Ioan. Între anii 406-421, sfântul Augustin a comentat Evanghelia după Ioan – In Johannis evangelium tractatus – lăsând să se întrevadă preocuparea pentru sfârșitul imperiului roman și invazia popoarelor barbare. În era carolingiană câțiva comentatori renumiți s-au ocupat de Evanghelia după Ioan: Alcuin (740-804), Claudiu de Torino (780-827), Rabanus Maurus (780-856), Walahfrid Strabo (808-849). În secolul al IX-lea cel mai onorant comentariu la prologul ioaneic a fost scris de Ioan Scotus Eriugena (815-877). În Omilia la prologul lui Ioan recunoaște calitățile extraordinare cu care a fost înzestrat apostolul Ioan. Printre altele, spune că este cea mai reprezentativă dintre ființele speciei umane, depășește într-un anumit fel îngerii și ierarhiile cerești. Apelând la un principiu de cunoaștere din epistemologia medievală, Eriugena afirmă că, dacă Ioan l-a înțeles pe Dumnezeu atât de profund, asta înseamnă că trebuie să fi fost el însuși, într-un anumit fel, dumnezeu. Sectarii bogomili, care s-au răspândit în peninsula balcanică între secolul al X-lea și al XIV-lea, foloseau o lucrare anonimă intitulată Interrogatio Joannis – Întrebarea lui Ioan. Gioacchino da Fiore (1135-1202) a scris o lucrare intitulată Tractatus super quattor evangelia – Tratat despre a patra evanghelie, dar comentariile sale ating pragul ereziei întrucât acordă o atenție exclusivă aspectelor spirituale ale Cuvântului. În fine, sfântul Toma de Aquino (1224-1274) are o lucrare intitulată Comentariu la Evanghelia după Ioan, în care aprofundează relația dintre Cuvânt și Dumnezeu, dintre Fiul și Tatăl, dintre latura divină și cea umană în persoana Cuvântului întrupat.

            Am scris volumul Meditații la Evanghelia după Ioan la solicitarea directorului editurii Ratio et Revelatio, dr. Otniel Vereș. Anul trecut eram împreună la Iași și lansam volumul al VI-lea din seria de autor Mysterium Christi. Îmi amintesc că, la sfârșitul introducerii lansării de carte, a spus așa: „Așteptăm și volumul despre Ioan, ca să nu spună lumea că cei trei evangheliști sunt trei, Luca și Matei”. Îi mulțumesc din suflet pentru încurajare, dar și pentru grija deosebită cu care a editat și publicat celelalte volume de meditații.

            Recunoștința mea se îndreaptă și spre persoanele care m-au ajutat să pregătesc manuscrisul în vederea publicării. Au lucrat în „bucătăria” cărții cu multă empatie, răbdare și mai ales profesionalism. Binele pe care l-au făcut să se întoarcă asupra lor însutit și înmiit!

            Textele biblice le-am preluat din traducerea îngrijită de Monica Broșteanu, Francisca Băltăceanu și pr. Hristofor-Tarciziu Șerban, care lucrează cu dăruire și discreție ca puterea de schimbare a Cuvântului lui Dumnezeu să ajungă la câți mai mulți oameni.

            Structura cărții este similară celorlalte volume, care sunt scrise în spiritul dialogului dintre rațiune și credință, și imaginație.

După „Cuvântul-înainte”, prima meditație are un caracter filosofic, pentru că, doresc să subliniez că, în viața concretă, rațiunea sau mintea omenească încearcă să înțeleagă conținutul credinței, de aceea o cercetează sau o interoghează. În această meditație atrag atenția cititorilor asupra fascinației pe care Evanghelia după Ioan a exercitat-o asupra filosofilor contemporani. M-am oprit la doi filosofi de limbă germană, Ferdinand Ebner (1882-1931) și Hans Georg Gadamer (1900-2002), pentru că, printre altele, au încercat să intre mai mult în misterul Logosului întrupat.

Următoarele douăzeci și nouă de meditații sunt teologice, dar nu în sens teoretic, ci practic. Fiecare meditație are două secțiuni: în prima parte se găsește textul biblic, care e propus pentru o duminică sau o sărbătoare din timpul Crăciunului, Postului Mare și Paștelui, apoi, în partea a doua dezvolt pe scurt mesajul pe care îl transmite respectivul fragment biblic. Meditațiile conțin una sau mai multe sugestii de actualizare a credinței în contextul vieții ecleziale din România. Apelez la argumente de bun simț, de logică și de antropologie, dar și la cele care au legătură cu autoritatea teologică, spirituală sau culturală a unor personalități. Menționez că alte două meditații la Evanghelia după Ioan se găsesc în Meditații despre Crăciun (2020), unsprezece în Meditații despre Postul Mare (2021) și douăzeci și trei în Meditații despre Paște (2021). Așadar, în contextul seriei de autor „Mysterium Christi”, propun șaizeci și cinci de meditații la Evanghelia după Ioan. Meditațiile din prezentul volum pornesc de la aceleași texte biblice, dar conținutul este diferit față de al acelora care au fost deja publicate. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu cel Viu și, ca atare, Cuvântul său este nou și înnoitor pentru fiecare generație, ba chiar pentru fiecare om.

Meditația care încheie volumul este teologico-literară. În această secțiune vorbesc despre rolul imaginației în relația dintre rațiune și credință. După întâlnirea cu teologia, mintea umană ar trebui să fie mai bogată, mai largă, mai curajoasă. Nu se întâmplă lucrul acesta din cauze pe care nu le discut aici. Totuși, rațiunea, după dialogul cu credința, ar avea de câștigat, dacă ar apela la imaginație pentru a reprezenta elementele noi cu care s-a îmbogățit. Un poet contemporan este invitat să ilustreze puterea imaginației de a traduce conținuturile credinței, în cazul de față Isus Christos – lumina lumii. Este vorba despre Ioan Alexandru (1941-2000).

Pentru cititorii care doresc să aprofundeze Cuvântul lui Dumnezeu din duminici și sărbători, Ghidul liturgic de la sfârșitul volumului este un ajutor prețios. Țin să atrag atenția, cu respect, că succesiunea meditațiilor este biblică, nu liturgică, în sensul că am urmat ordinea desfășurării capitolelor din Evanghelia după Ioan. De asemenea, în ultimele pagini din această lucrare se găsește o Bibliografie scurtă cu diferite titluri de lucrări în limba română.

Sper ca meditațiile la „floarea evangheliilor”, așa cum numea Origen Evanghelia după Ioan, vor fi citite și apreciate de oamenii care au luat deja o decizie în fața cele mai importante provocări existențiale cu care se confruntă lumea de două mii de anii: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Ioan 1, 14) Însă nu doar ei vor descoperi că merită să ai răbdare și să meditezi la Cuvântul întrupat, ci și cei care caută sensul vieții sau se simt apăsați de „povara zilei”. De exemplu, Mircea Eliade afirmă că, ori de câte ori trecea printr-o încercare deosebită, și a avut destule, lectura diferite fragmente din Evanghelia după Ioan și se liniștea.

M-aș bucura dacă, prin acest volum, voi reuși să mijlocesc întâlnirea reală a cititorilor cu Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Nu știu dacă voi reuși, pentru că întâlnirea cu Domnul este și reală, și spirituală, nu-i așa?

În sărbătoarea „Christos, Regele universului”, 24 noiembrie 2024