Wilhelm Dancă

Christos este paradoxul

«El nu este, și nu vrea să fie pentru nimeni, unul despre care am avut ceva de învățat doar din istorie (istoria lumii, istoria pur și simplu, în contrast cu istoria sfântă) căci din istorie nu se poate ajunge să știi nimic despre el, pentru că, în primul rând, despre el nu poți „să știi” nimic. El nu vrea să fie judecat omenește după urmările vieții sale, adică, el este semnul scandalului și obiectul credinței și vrea să fie aceasta. A-l judeca după urmările vieții sale este o blasfemie; căci el este Dumnezeu, și atunci viața sa, pe care el o trăiește și a trăit-o, este nesfârșit mai hotărâtoare decât toate urmările ei în istorie. Cine a rostit aceste cuvinte ale chemării? Cel care cheamă, care rostește invitația. Cine este cel care cheamă? Isus Christos. Care Isus Christos? Isus Christos care e așezat în slavă la dreapta Tatălui? Nu, de pe tronul slavei sale el nu a rostit nici un cuvânt. Deci este Isus Christos în umilința lui, în starea de umilire, cel care a rostit aceste cuvinte. Și atunci Isus Christos nu este unul și același? Da, el este astăzi și ieri același și același ca și acum 1800 de ani, acel Isus Christos care s-a coborât pe sine însuși și și-a asumat condiția de serv, acel Isus Christos este cel care a rostit cuvintele acelea ale chemării. Tot el este acela care a spus că se va reîntoarce în slavă. La acea reîntoarcere în slavă este iarăși același Isus Christos; dar lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Așadar acum el nu este în slavă? Ba da, aceasta o crede creștinul. Dar cuvintele acelea el le-a rostit când se afla în starea de umilire, dintru slava sa el nu le-a spus. Și despre întoarcerea sa întru slavă nu se poate ști nimic, ea poate fi doar, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, crezută. Dar credincios nu poți ajunge să fii decât venind la el când el se află în umilința lui, venind la el care semnul scandalului și obiectul credinței. Altminteri el nu există pe pământ, căci numai astfel a fost el aici. Că el se va întoarce în slavă, e un lucru pe care-l așteptăm, dar lucrul acesta nu poate fi așteptat și crezut decât de cel care, așa cum a fost el aici, a stat lângă el și stă mai departe lângă el. Isus Christos este acum același; însă el a trăit acum 1800 de ani în acea umilință și se schimbă de abia la reîntoarcerea sa. Nu s-a întors încă, deci el este încă mai departe cel umilit, despre care se crede că va reveni întru slavă. Ceea ce a spus și a predicat el, acel cuvânt pe care el l-a rostit, devine eo ipso neadevărat dacă stârnim aparență că Christos al slavei a fost cel care l-a rostit. Nu, acela tace, cel umilit vorbește. Intervalul (dintre umilința și reîntoarcere în slavă) care în clipa aceasta durează de vreo 1800 de ani, intervalul, adică ceea ce intervalul vrea să facă din el, relatările lumești ale istoriei lumii și istoriei bisericii despre Christos, despre cine a fost Christos, cine a fost adică cel care a spus cuvintele acelea, este indiferent, nu înseamnă nici vreun întreg, nici vreo jumătate; este ceva care pe el doar îl deformează, și prin aceasta face neadevărate acele cuvinte ale chemării. Căci ar fi un neadevăr dacă eu inventez cuvinte pe care un om nu le-a rostit niciodată și susțin că el le-ar fi spus. Dar este de asemenea neadevăr, și cuvântul pe care el l-a spus devine neadevărat, sau devine neadevărat faptul că el anume le-a spus, acele cuvinte, când eu îl inventez pe el în esență altfel decât era el odinioară, atunci când le-a spus. În esență altfel; căci un neadevăr în legătură cu unul sau altul dintre lucrurile întâmplătoare faptul că „el” anume le-a spus. Și astfel, dacă așa îi place lui Dumnezeu, să meargă aici pe pământ într-un atât de strict incognito, cum numai un atotputernic și-l poate asuma – și de ce, cu ce intenție anume face el asta, asta o știe numai el cel mai bine, și oricum temeiul și intenția rată că acest incognito vrea să însemne ceva esențial – dacă îi place lui Dumnezeu să vină în această umilă înfățișare de serv, arătând întocmai ca oricare alt om, să vină și să-i învețe pe oameni – și cineva apoi repetă întocmai cuvintele pe care el le-a spus, dar trezește impresia că Dumnezeu ar fi spus aceste cuvinte; atunci lucrul devine neadevărat că el a spus aceste cuvinte. Se poate învăța ceva din istorie despre Isus Christos? Nu. De ce nu? Pentru că, în primul rând, despre „Christos” nu se poate „ști” nimic. El este paradoxul, contrariul credinței, există numai pentru credință. Dar orice comunicare istorică este comunicare a „științei”, astfel că din istorie nu se poate ajunge să se știe nimic despre Christos. Căci dacă ajungi să știi despre el mult sau puțin sau ceva, atunci nu este acela care el este în realitate. Atât ajungi să știi despre el altceva decât ceea ce el este în realitate, astfel că nu ajungi să știi nimic despre el, sau ajungi să știi ceva neadevărat, ești înșelat astfel. Istoria face din Christos un altul decât el este într-adevăr, și astfel ajungi să știi din istorie mai multe despre Christos? Nu, nu despre Christos, căci despre el nu se poate ști nimic, în el se poate crede doar.» (pp. 36-38).

Contemporaneitatea cu Christos

«Creștinismul a venit pe lume ca Absolutul însuși, nu ca mângâiere sau consolare în înțelesul omenesc al cuvântului, creștinismul vorbește dimpotrivă mereu despre felul în care creștinul trebuie să sufere, despre cum un om, pentru a deveni și a fi creștin, trebuie să îndure suferințe, pe care el le și poate evita dacă renunță să devină creștin. Este într-adevăr o deosebire, mereu, nesfârșit mai mare căscându-se, între Dumnezeu și om și din cauza aceasta în situația contemporaneității se vădește că a deveni creștin (pentru a fi transformat întru asemănare cu Dumnezeu) omenește vorbind este un chin și o suferință încă și mai mare decât cea mai mare suferință omenească, și pe lângă aceasta și o crimă în ochii contemporanilor. Și așa se va arăta a fi totdeauna atunci când a deveni creștin ajunge să însemne și a deveni contemporan cu Christos. Și dacă a deveni creștin nu ajunge să capete această semnificație, atunci toate astea sunt o simplă vorbărie, devii creștin și e totul o vorbă goală și auto-înșelăciune și e doar vanitate, și e totul blasfemie și păcat împotriva celei de-a doua poruncii a legii și păcat împotriva Duhului Sfânt. Căci în fața Absolutului nu există decât un singur timp: Prezentul; pentru cel care nu este contemporan cu Absolutul, acesta nu există. Și că Isus Christos este Absolutul, asta se vede ușor, pentru că în fața lui nu există decât o singură situare: cea a contemporaneității; cei trei sute, șapte sute, cincisprezece sute, șaptesprezece sute sau optsprezece sute de ani sunt ceva ce nu are nimic de-a face cu toată problema, nu o schimbă cu nimic, și nici nu dezvăluie cine anume a fost el. Căci cine este el e evident și revelat numai pentru credință. Isus Christos, ca să spunem asta cu toată gravitatea, nu este un comediant, și nici o personalitate doar istorică, pentru că el ca paradox este o personalitate cât se poate de neistorică. Însă contemporaneitatea constituie deosebirea dintre poezie și realitate. Sigur, deosebirea dintre poezie și istorie constă în faptul că istoria este ceea ce s-a petrecut în realitate, poezia este posibilul, gânditul, poetizatul. Ceea ce s-a întâmplat însă cu adevărat, trecutul, este numai într-un anumit sens realul, anume numai în contrast cu ceea ce e creat de poezie. Lipsește aici determinantul, care este determinantul adevărului (ca interioritate) și al întregii religii: determinantul pentru tine. Trecutul nu este realitate „pentru mine”; numai prezentul este pentru mine realitate. Numai lucrul acela pe care îl trăiești în același timp, ca un contemporan cu el, este „pentru tine” realitate. Și astfel orice om nu poate deveni contemporan decât cu timpul în care trăiește – și apoi cu încă ceva, căci viața lui Christos pe pământ, istoria sfântă, stă singură pentru sine, în afara istoriei. Despre istorie poți să citești și să auzi ca despre ceva trecut, aici poți, dacă așa îți place ție, să formulezi judecăți pornind de la rezultate, de la deznodământ. Însă viața lui Christos pe pământ nu e ceva trecut, ea nu a așteptat la vremea ei, acum 1800 de ani, și nu așteaptă nici acum ajutorul rezultatului acesta. Un creștinism istoric este o încurcătură de vorbe și o nebunie creștină; căci ceea ce trăiește în fiecare generație ca creștin adevărat este acel lucru contemporan cu Christos, nu are nimic de a face cu creștinii din generațiile trecute, dar are totul de a face cu Isus Christos cu care este contemporan. Viața sa pe pământ merge laolaltă cu fiecare generație a stirpei omenești, viața sa pe pământ are contemporaneitatea sa veșnică. Și asta face de fiecare dată ca toate prelecțiile docte (care erudiție doctă, profesorală își are toate peticele șarlatanești și tot sprijinul în esență în sporovăiala că creștinismul ar fi ceva de domeniul trecutului și s-ar afla în istoria celor 1.800 de ani) să fie cea mai necreștinească dintre toate ereziile, ceea ce vede oricine și deci ar renunța la toate aceste dizertații docte, dacă ar încerca să-și imagineze generația contemporană cu Christos – ținând asemenea dizertații docte, însă orice generație (de credincioși) este de fapt contemporană. Dacă nu poți să te învingi pe tine însuți să devii creștin în situația de contemporaneitate cu Christos sau dacă el în situația de contemporaneitate cu tine nu te poate emoționa și atrage la sine, atunci tu nu ai să devii niciodată creștin. Poți atunci să-l cinstești și să-l lauzi, să-i mulțumești și să-l răsplătești cu toate bunurile lumești pe cel care te face să-ți închipui că ești totuși creștin – acela te înșală. Te poți socoti fericit că ai fost contemporan cu vreunul care să îndrăznească să-ți spună asta, poți ajunge să te exasperezi până îți vine să turbezi de mâncărimea asta care seamănă cu înțepătura unui „tăune”, că ești contemporan cu cineva care ți-o spune; în primul caz ești unul care se lasă înșelat, în celălalt caz ai ajuns cel puțin să afli câte ceva despre adevăr. Dacă nu poți să înduri condiția de contemporaneitate, această privire în realitate, dacă nu poți să ieși pe stradă și să-l vezi pe Dumnezeu în această oribilă procesiune și să vezi că acesta e și cazul tău și să-i cazi la picioare și să-l adori: atunci tu nu ești în esență creștin.» (pp. 86-89).

Christos este modelul

«… căci în realitate să fii creștin nu înseamnă să fii Christos (o, blasfemie!), ci să fii dintre cei care-l urmează, dar nu un asemenea adept delicat și împodobit care să vrea să profite de pe urma denumirii și îl lasă pe Christos să fi suferit acum multe, multe sute de ani; nu, să fii dintre cei care-l urmează înseamnă ca viața ta să capete la fel de multă asemănare cu viața lui cât îi este posibil unei vieți omenești să capete. Creștinismul nu este o doctrină; toată vorbăria despre scandalul întru creștinism ca doctrină este o înțelegere greșită, însemnează a atenua impulsul irezistibil într-o piatră a poticnirii, ca atunci când se vorbește despre o piatră de poticnire întru doctrina lui Dumnezeu Omul, întru învățătura despre iertarea păcatelor și împăcare. Nu, scandalul nu se leagă aici nici de Christos, și nici de faptul că tu însuți ești creștin. Dar cum mai apoi în creștinism totul a devenit confuz, tot astfel și aspectul acesta și astfel s-a realizat tocmai bine ca creștinismul să fi devenit păgânism. În creștinism se tot desfășoară o veșnică predică despre ce s-a întâmplat după moartea lui Christos, cum a învins el și cum învățătura sa a cucerit victorioasă întreaga lume, pe scurt se aud predici pline de încredere care ar trebui să se încheie mai curând cu exclamații de ura! decât cu amin. Nu, viața lui Christos aici pe pământ – aceasta este paradigma, și la fel și eu trebuie, ca orice alt creștin, să mă străduiesc să-mi alcătuiesc viața și acesta este obiectivul esențial al predicii, la asta trebuie să slujească ea, adică să mă mențină în stare activă atunci când mă moleșesc, și să mă întărească atunci când îmi pierd curajul. Tocmai aceasta este paradigma în situația de contemporaneitate; în ea nu se ajunsese câtuși de puțin la vorbărie despre ceea ce s-a petrecut apoi. Însă creștinismul actual l-a înlăturat pe Christos, și dimpotrivă vrea – să-l moștenească, să profite de numele său mare, de urmările uriașe ale vieții sale, și chiar nu lipsește mult ca ei actualii creștini să nu-și însușească drept propriu merit aceste urmări și să încerce să ne facă să ne închipuim că creștinismul actual este Christos. În loc ca fiecare generație să înceapă de la început cu Christos și apoi să-și facă din viața lui o paradigmă, creștinismul actual și-a luat libertatea să expună întreaga relație la modul pur istoric, să înceapă prin a-l lăsa pe Christos să rămână mort – și atunci e un adevărat triumf. (…) În situația de contemporaneitate, când te puteai asigura în fiecare clipă în ce măsură ucenicul îi seamănă învățătorului, nu era cu putință nici un fel de asemenea vorbărie goală scoasă din istoria universală; căci atunci ucenicul era alcătuit după paradigmă – nu ca în creștinismul actualmente existent, unde (presupunând, ceea ce este adevărul, că Christos este modelul, paradigma) dacă îi iei în considerare pe creștinii luați izolat, la gândul că ei ar putea corespunde unei astfel de paradigme, te miri singur, ca atunci când cineva ar susține că domus s-ar declina după paradigma lui mensa.» (pp. 128-130).

Christos este calea și adevărul

«Astfel Christos este adevărul în sensul că singura explicație adevărată despre ce este adevărul este aceasta: că el este adevărul. Poate fi întrebat aceasta un apostol, poate fi întrebat un creștin, anume ce este adevărul, și atunci apostolul și creștinul acela arată spre Christos la întrebarea aceasta și spune: priviți-l pe el, învățați de la el, el era adevărul. Asta vrea să spună că adevărul în sensul în care Christos este adevărul, nu este o sumă de fraze, nici o determinare conceptuală și nici altele asemenea, ci o viață. Ființa adevărului nu este o reduplicare directă a ființei în relație cu gândirea, ceea ce ar fi doar o ființă gândită dar pe care gândirea o asigura că a fi fiind doar o himeră care nu există, în timp ce-i păstrează gândirii valabilitatea că este lucrul gândit, că adică are valabilitate. Nu, ființa adevărului este reduplicarea în tine, în mine, în el, că viața ta, viața mea, viața lui exprimă apropiindu-se treptat, străduindu-se să o facă, adevărul; că viața ta, viața mea, viața lui este apropiindu-se treptat de asta, străduindu-se spre asta, ființa adevărului, așa cum adevărul era în Christos, o viață, căci el era adevărul. Și din cauza asta, înțeles la modul creștin, adevărul nu constă firește în a ști adevărul. În pofida întregii filosofii mai noi, există aici o uriașă deosebire, în ceea ce se vede din relația lui Christos cu Pilat, căci Christos nu putea răspunde la întrebarea lui Pilat – Ce este adevărul, ar fi putut răspunde doar un neadevăr, tocmai pentru că nu el era cel care știa ce este adevărul, ci pentru că el era adevărul. Nu că el n-ar fi știut ce este adevărul; însă atunci când ești adevărul și când chemarea insistă ca să fii adevărul, știința adevărului este un neadevăr. Căci adevărul este ceva care urmează cu totul de la sine din faptul că ești adevărul, nu invers; și tocmai din cauza aceasta devine neadevăr când a ști adevărul este ceva despărțit și deosebit de a fi adevărul sau când a ști adevărul este făcut să devină unul și același lucru cu a fi adevărul; pentru că mai curând situația este inversă: a fi adevărul este de fapt unul și același lucru cu a ști adevărul și Christos n-ar fi știut niciodată adevărul dacă el n-ar fi fost el însuși adevărul; și nici un om nu știe mai mult despre adevăr decât ce este el în acel adevăr. La drept vorbind adevărul nu poate fi știut; căci dacă știi ce e adevărul atunci trebuie să știi că adevărul este să fii adevărul și atunci știi în știința ta despre adevărul că a ști adevărul este un neadevăr. Dacă ai vrea să spui că prin știința adevărului ai fi adevărul, atunci spui singur că ești adevărul: să fii adevărul atunci când spui că știi adevărul ar fi să fii adevărul, căci în alte cazuri ar trebui să spui: adevărul; este să știi adevărul, altminteri întrebarea despre adevăr revine, astfel că întrebării nu i se răspunde, ci răspunsul decisiv este doar amânat în faptul că trebuie iarăși să poți ști dacă sau nu ești adevărul. Asta vrea să spună: știința stă în relație cu adevărul, dar până aici eu sunt neadevărat în afara mea; în mine, adică atunci când eu sunt adevărat în mine (nu neadevărat în afara mea) este adevărul, atunci când el este, există, o ființă, o viață. Din cauza asta se spune „Căci aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe cel pe care l-ai trimis” (In 17, 3): adevărul. Asta vrea să spună, numai atunci cunoscu în adevărul lui cu adevărul, atunci când el devine în mine o viață. Din cauza aceasta Christos asemuiește adevărul cu o mâncare și și-o asumă ca pe o mâncare; căci tot astfel cum trupește prin preluarea (asimilarea) mâncării se primește viața, la fel, spiritual vorbind, adevărul este și ceea ce dă viață cât și ceea ce primește viață, el este adevărul. Și de aici se vede ce uriașă confuzie, poate cea mai mare posibilă, este să vrei să predai creștinismul ca pe o doctrină. Și cum creștinismul prin această continuă predare ca într-o școală se preschimbă se mai vede și din faptul că astăzi toate modurile de exprimare se alcătuiesc în sensul că adevărul ar fi o cunoaștere și o știință (se vorbește acum constant despre percepere, speculație, contemplare și așa mai departe) pe când, dimpotrivă, în creștinismul originar toate exprimările arătau că adevărul este o ființă, un ceva care este. Există o deosebire între adevăr și adevăruri, și această deosebire se vede mai ales în determinantul „a fi ceva care este”, sau se mai vede și prin faptul că se face o deosebire între „calea” și distincția finală privind ceea ce se va atinge la urmă, „rezultatul”. În raport cu adevărul, prin care se arată că există o deosebire între calea urmată și ceea ce se atinge când se înaintează sau s-a mers pe această cale, pentru cei care vin mai târziu se poate ivi o schimbare în comparație cu predecesorii lor, cel care parcurge calea mai târziu urmând un model poate începe dintr-un alt loc decât predecesorul, el poate ajunge cu mult mai ușor, pe scurt, o asemenea schimbare care se ivește de la sine constă în faptul că drumul va fi scurtat, în anumite cazuri va fi scurtat până într-acolo încât calea va dispărea. Când adevărul va fi calea, adică adevărul însuși, va însemna o viață – și astfel spune Christos despre sine: Eu sunt adevărul și calea și viața (In 14,6) – atunci nu mai poate fi gândită vreo schimbare în ce privește relația dintre predecesori și cei care îi urmează. Schimbarea ar fi constat în faptul că drumul ar fi fost scurtat, ceea ce ar fi fost posibil pentru că drumul nu era în esență același lucru cu adevărul. Când însă adevărul este însăși calea, atunci drumul nu mai poate fi scurtat și nu mai poate dispare fără ca adevărul să nu fie deformat sau să dispară. (…) Când vrem să ne ținem ferm de litere a ceea ce a fost spusa lui Christos că el este adevărul, atunci vom vedea tot mai limpede că o biserică triumfătoare nu poate fi în lumea aceasta decât o iluzie, că în lumea aceasta în adevăr nu poate fi vorba decât de o biserică luptătoare. Însă biserica luptătoare se află față de Christos într-o situație de umilință și se simte atrasă spre el; biserica triumfătoare abuzează de biserica lui Christos. Textul de față are ca misiune tocmai să facă limpede aceasta, și mai trebuie doar să se amintească și de faptul că printr-o biserică triumfătoare se va înțelege totdeauna o biserică voind să fie triumfătoare aici pe lumea aceasta; căci o biserică triumfătoare întru veșnicie este ceva cu totul în ordine, corespunzând Înălțării lui Christos în glorie.» (pp. 232-234; 237-238).

Din Sören Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura Adonai, București 1995. Am modificat traducerile de mai sus și am redat câțiva termeni într-o altă formă: ființare – ființă sau ceva care este; Cristos – Christos.