Wilhelm Dancă

Cursul al III-lea despre raportul dintre credință și rațiune a avut două părți. În prima parte am finalizat trecerea în revistă a unor teme biblice cu rezonanță filosofică. Astfel, am vorbit despre Dumnezeu „nomoteta” din Sfânta Scriptură și Dumnezeu care se supune legii naturale din filosofia greacă. Legea morală din Biblie este asemănătoare cu legea naturii de la greci. Dar legea morală implică un raport între voința umană și voința divină. Legea naturală nu are acest aspect relațional; trebuie sau este respectată și de Dumnezeu, și de om.

O altă temă analizată, dar pe scurt, a fost conceptul de providență. Se găsește într-o formă dezvoltată la filosofii stoici. Înțelesul termenului este următorul: providența este dimensiunea rațională a necesității prin care Logosul produce și guvernează lucrurile din lume. În Biblie providența implică un raport personal între Dumnezeu și om. De aceea omul biblic caută mereu să locuiască la umbra providenței.

Problema păcatului și/sau a vinovăției originare este un teren comun unde se întâlnesc revelația biblică și filosofia greacă. Eliberarea de vinovăție în Grecia antică se face în mod autonom prin cunoaștere sau, potrivit misterelor orfice, prin metempsihoză. Păcatul în Biblie înseamnă neascultare de Dumnezeu, iar eliberarea de păcat se face prin credință, prin participarea la moartea și învierea lui Christos.

Credința are înțelesuri diferite. Pentru filosofii greci credința este opinie (doxa); idealul cunoașterii lor este știința sau cunoașterea certă (episteme). Pentru omul biblic credința este putere de cunoaștere, dar nu de natură intelectuală, ci spirituală. Această putere izvorăște din înțelepciune crucii și se găsește la nivelul spiritului, cea de-a treia dimensiune a ființei umane. Filosofii greci din antichitate aveau doar două: trupul și sufletul. Filosofii creștini au trei: trupul, sufletul și spiritul.

Diferențe între cele două lumi există și în felul în care înțeleg iubirea. Erosul la greci implică o ființă căreia îi lipsește ceva, este atrasă și înălțată spre ființa care poseda ceea ce o completează, adică frumusețe, bogăție etc. La gânditorii creștini erosul urmează drumul invers, de la plin spre ceea ce nu este împlinit, de sus în jos, nu înălțare ci coborâre, de aceea se numește agape, iubire jertfită în favoarea celui nevoiaș.

Perspective diferite găsim în cele două lumi în privința valorilor fondatoare. De exemplu, renunțarea la sine, simplitatea, nevinovăția la creștini, pe de o parte, iar pe de alta, frumusețea fizică, autosuficiența, promovarea sinelui la filosofii greci.

De asemenea, istoria este interpretată în moduri diverse: la greci este mișcare ciclică, la iudeo-creștini este rectilinie și are un sens. Am atins și problema nemuririi sufletului la greci, mai întâi, apoi nemurirea omului întreg, trup și suflet, din creștinism.

Referitor la etapele întâlnirii dintre credință și rațiune, filosofie și teologie, am început cu enumerarea câtorva teme teologice creștine care au avut nevoie de limbajul filosofic pentru a fi explicate. De exemplu, misterul unității celor trei persoane în sfânta Treime, misterul întrupării, raportul libertate și har, credință și rațiune.

Am trecut la prezentarea Școlii din Alexandria, acolo unde s-a propus pentru prima dată dialogul dintre filosofie și teologie. Mai întâi am vorbit despre Filon din Alexandria, apoi am trecut la Clement din Alexandria și Origen. Filon a introdus metoda alegorizantă pentru a citi Scriptura și a explicat multe concepte teologice biblice cu ajutorul filosofiei platoniciene. Clement a susținut cu tărie că principiul filosofiei creștine este credința, gnoza autentică, și raportul ei cu știința este unul armonios.

În fine, Origen îl explică pe Dumnezeu în cheie platoniciană subliniind simplitatea și spiritualitatea ființei divine. De aceea este de neînțeles sau de necuprins prin categoriile de înțelegerea ale ființelor corporale, cum sunt oamenii. Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Urmează cursul 4. Pe curând!