Acesta este ultimul curs despre Credință și rațiune din semestrul I al anului universitar 2020/2021 la programele de masterat. Am vorbit despre teologia lui Joseph Ratzinger înainte de a fi Papă (2005) și după, până în 2013. Înainte teologia ratzingeriană era mai teoretică, sistematică, critică, apoi a căpătat accente mai pozitive și mai pastorale. Am arătat că teologia lui dezvoltă trei teme principale: prietenia cu Isus Christos, dictatura relativismului, unitatea credinței cu rațiunea în Isus Christos.
Pornind de la conferința de la Subiaco (1 aprilie 2005) am ilustrat caracteristicile culturii dominante din Europa contemporană. Este vorba despre pragmatism, autonomie individualistă, raționlism agitat, empirism, importanța exagerată a politicului și economicului, relativism epistemologic și moral etc. Pentru că nu este luată în seamă dialogul cu Biserica creștinul adoptă soluția numită „exodul”, „extazul”.
Astfel trece la trăirea credinței ca decizie personală, participare la o întâlnire sau eveniment. Se pune accent pe trăirea liturgică, ca paideia credinței, și pe asumarea rolului Bisericii de „ancilla fidei”, servitoarea credinței. Liturgia trebuie să hrănească un stil de trăire a credinței marcat de alegerea personală și de natura de dar a credinței. Pe cale de consecință credința se primește într-un NOI CREDEM susținut de memoria vie a Bisericii. Credința este drum, decizie personală, disponibilitate, recunoștință. Credința este adevărul care coincide cu iubirea în Christos. Dacă este trăită astfel, credința devine credibilă, molipsitoare.
În concluzie putem să trăim credința în mod credibil și să transmitem dacă facem parte dintr-o comunitate vie de credință. Să o căutăm! Detalii în cursul postat mai jos.
- 16 ianuarie 2021
- Dancă Wilhelm
- 0 Comentarii
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.