Wilhelm Dancă

Aseară am ieșit până la un magazin alimentar din Piața Amzei. Am traversat și am văzut Calea Victoriei din București pustie. Sinistră senzație! Nicio mașină, nicio bicicletă, niciun pieton! În depărtare am văzut că semafoarele funcționau. Deci e cineva acolo, undeva, care le supraveghează, chiar dacă nu-l pot vedea. Mi-a venit un gând tulburător. Într-un oraș pustiu nu se poate trăi. L-am alungat repede. Criza va trece în curând și vom reveni la normal.
Neîndoielnic frica de Coronavirus ne-a izolat în casele noastre. În condiții de (auto)claustrare la domiciliu există riscul de a transforma locuința într-un fel de mormânt. Adică într-un loc în care să nu mai poți să relaționezi cu nimeni. Da, există acest risc. Cum îl abordăm?
Evanghelia duminicii la liturghia din catedrala goală, iarăși, a fost despre învierea lui Lazăr. M-a impresionat acest gest al lui Isus. A venit mai întâi motivat de iubirea de prieten la ușa mormântului lui Lazăr și strigând cu glas puternic l-a scos afară. Desigur, și de iubirea de Fiu al lui Dumnezeu Mântuitor. Asemenea lui Lazăr noi avem nevoie de iubirea lui Christos, ca prieten și ca Mântuitor, pentru că mare este riscul de a rămâne izolați, prea izolați, în mormintele noastre de multe feluri.
Printre altele, m-am referit la mormântul păcatelor, la mormântul fricii de Coronavirus și la mormântul indiferenței.
Comentând tabloul învierii lui Lazăr de Rembrandt, am subliniat faptul că depinde de noi încotro înclinăm balanța destinului nostru final, spre lumină sau spre întuneric, spre viață sau spre moarte.
Mai multe detalii în predica postată mai jos.