Wilhelm Dancă

Creștinismul ca religie a iubirii lui Christos a fost tema meditației din această duminică. Am aprofundat împreună cu credincioșii din Buruienești Evanghelia după Marcu 12, 28-34. Am subliniat ideea că religia creștină este religia iubirii. Asemenea oricărei religii, creștinismul este un ansamblu de practici liturgice, precepte și exigențe morale. Însă, fără iubire, ele promovează cultul personalității, nu a lui Dumnezeu. Să reținem trei lucruri.

În primul rând, creștinismul nu se confundă cu practicile religioase. Aici intră rugăciunile personale și comunitare, riturile liturgice, devoțiunile și comportamentele spirituale. Dacă acestea sunt pătrunse de iubire, atunci ele sunt „sănătoase”. Adică, aduc slavă lui Dumnezeu. Dacă nu, rămân gesturi religioase ipocrite.

Al doilea lucru, creștinismul nu se confundă cu preceptele sau legile religioase. Ele ar trebui să fie consecința unor convingeri sau credințe religioase asumate liber. Adică, din iubire.

Al treilea lucru, creștinismul nu se confundă cu facerea de bine. Sfântul Paul spune: „Dacă aș da toată averea mea săracilor, dar n-aș avea dragoste …nu mi-ar folosi la nimic” (1 Cor 13, 3). Facerea de bine fără iubirea de aproapele și de Dumnezeu este cult al personalității. Sfântul Augustin spune că esența vieții creștine constă în iubire. Iubirea de Dumnezeu este prioritară în ordinea interioară, teoretică. Iubirea de aproapele este prioritară în ordinea practică. De fapt, cele două porunci ale iubirii sunt una singură.

În concluzie, să nu confundăm creștinismul cu „religia” practicilor liturgice, interdicțiilor și faptelor bune. Creștinismul este religia iubirii. Dacă inima ucenicului îl iubește pe Dumnezeu, atunci lumea îl poate vedea pe Dumnezeu. Cum? Unde? În privirea, gândurile, faptele și sentimentele ucenicului care iubește. (H. Hesse) Mai multe detalii în articolul postat mai jos.