Wilhelm Dancă

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.