Wilhelm Dancă

Dragi prieteni,

În prima duminică de Advent, 3 decembrie 2017, am vorbit despre puterea liturgică a sărbătorii. Astfel, prin coroana de brad, cu cele patru lumânări ce se aprind pe rând în fiecare duminică până la Crăciun, prin culoarea liturgică mov a hainelor purtate de preot, prin lecturile și rugăciunile de la sfânta liturghie, se confirmă faptul că Adventul trezește sufletele și împrospătează identitatea creștină. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți o meditație de Advent semnată de card. Karl Lehmann.

«În așa numita primă duminică de Advent începem un nou an liturgic: un început care ne pregătește spiritual și pentru Crăciun, și pentru noul an civil. Orice început, la prima vedere, pare ușor. Încheiem o perioadă de timp și o lăsăm în urma noastră. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Dimpotrivă, purtăm în noi ritmul de mers al lucrurilor din trecut și tot ceea ce împiedică voința noastră eficace de schimbare și de îmbunătățire. De aceea, sunt de folos pentru a ne zdruncina cuvintele scrisorii sfântului Paul către Romani referitoare la aceste început și la aceste oportunități. „Și faceți aceasta cunoscând timpul în care trăim: căci este deja ceasul să vă treziți din somn. Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credința. Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri, nu în certuri și invidii, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Christos. Și să nu aveți grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13, 11-14).

Nu trebuie să continuăm pur și simplu să dormim, să ne declarăm mulțumiți de ceea ce suntem și cum suntem. După oboseala zilei, somnul ne prinde foarte bine, dar nu poate deveni o formă stabilă de viață. Ar trebui să știm iarăși în ce fel de timp trăim și care sunt provocările acestuia. Paul folosește aici un cuvânt grec specific, kairos, care înseamnă timpul calificat în mod special, plin de destin. Putem să-l traducem mai liber astfel: știm ce se întâmplă! Paul folosește o imagine obișnuită în creștinismul primar: este deja ceasul să ne trezim din somn. Oamenii așteaptă venirea Fiului omului. Dintr-odată un strigăt vestește sosirea celui așteptat (cfr. Mt 24, 42-25,13), după cuvântul din scrisoarea către Efeseni care ne este adresat deja la botez: „Trezește-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morți și Christos te va lumina” (Ef 5, 14). Vigilența trebuie să fie acum mai mare: „Pentru că acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credința”.

A spori vigilența este un fapt subliniat de Paul prin imaginea zilei care stă să vină: „Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape”. Dar apostolul nu se gândește la un timp potrivit calendarului și cronologic măsurabil, ci vrea să descrie consecințele în privința comportamentului de viață care să corespundă „zilei ce stă să înceapă”. El mizează aici pe semnificația cuvântului lui Dumnezeu: ziua în opoziție cu noaptea și întunericul, după cum repetă deseori în altă parte (cfr. 1 Tes 5, 1-10). Ziua este cuvântul pentru a desemna lumina zilei, care este ocolită de cei ce se gândesc la comportamente indecente și la rău. Un asemenea comportament este caracteristic pentru întunericul nopții. Întunericul nopții este simbolul puterii care vrea și face răul. Ziua este simbolul luminii ce stă să răsară prin puterea debordantă a domniei lui Dumnezeu, care va învinge orice rău și va aduce mântuirea la toți cei care, în credință, și-au deschis inima către el.

Probabil că, atunci când se vorbește într-o formă atât de clară despre trezirea din somn, ar trebui să facem un pas înapoi. Oare nu trăim uneori, zi după zi, doar cu gândul la ziua prezentă, ca și cum totul ar fi indiferent? Încă din antichitate omul este considerat o ființă capabilă de vigilență. Nu suntem animale care se pot încrede doar în instinctul lor. Trebuie să fim mult mai atenți. Pericolele pentru om sunt mult mai mari, iar noi suntem expuși la mai multe lucruri care ne fac rău. Gărzile de pe turnurile cetăților noastre, care toată noaptea, în timp ce noi dormim, veghează cu atenție la eventuala izbucnire a unui incendiu, sunt în același timp un simbol al omului vigilent, chiar dacă astăzi nu mai avem gărzi pe turnurile noastre de veghe.

Vigilenți și atenți însă putem să fim doar dacă așteptăm și sperăm ceva, chiar și o singură zi care să fie luminoasă, fericită. Este important să așteptăm ceva. Dar numai așteptarea nu este suficientă, în viață nu trebuie să stăm mereu cu brațele încrucișate, inactivi, ca și cum am fi așezați într-o eternă sală de așteptare. Lucrul acesta se mai numește și pierdere de timp. Dar, asta ar însemna să pierdem oportunitățile vieții noastre și, într-adevăr, să rămânem adormiți. Fiind veghetor, omul este și o ființă care așteaptă. Speră mereu în ceva. Altfel nu există nicio tensiune în viață. Tindem mereu spre o împlinire – oricât de mică ar fi. Poate fi bucuria de dinaintea iminentei reușite a unui proiect, primirea unei vești bune sau reușita unei întâlniri așteptate de mult, poate o revedere. Orice așteptare este întotdeauna și un fel de anticipare a unor evenimente viitoare, pentru care ne bucurăm în ascuns. O persoană care nu mai așteaptă nimic este practic „terminată”. Dar, în cazul acesta, pierdem ceea ce ne deosebește ca persoane.

Adventul atinge acest punct al experienței noastre umane. Are de-a face cu viitorul nostru. Visăm ceva, aspirăm la ceva, sperăm în cineva. Obiectivele noastre pot fi fără măsură în fața noastră; ele sunt ca o săgeată a dorinței noastre profunde. Da, pot fi vise și utopii. Chiar când suntem într-un caz de strâmtorare, ne dăm seama cât de importantă este posibila schimbare pe care o așteptăm. Multe persoane, chiar și în lumea noastră, singure sau împreună cu alții, așteaptă să-și potolească foamea, să-și ostoiască setea și să obțină dreptatea, dar mai ales libertatea. Astfel, Adventul este mereu ceva caracteristic pentru multe persoane care sunt singure sau pentru popoare întregi care traversează noaptea sclaviei și a oprimării. De aceea, în timpul Adventului ar trebui să fim mai sensibili la durerea și la nevoia de ajutor pe care le simt atâtea persoane în lumea noastră. A acorda atenție așteptărilor altora, a nu îngădui ca ele să cadă în gol, este o importantă lucrare de pace.

Oamenii știu de foarte multă vreme că această pace nu vine pur și simplu de la sine, nu se adaugă automat și cade din cer ca un fulger. O așteaptă îndeosebi persoane într-un un anumit fel speciale, care devin protagoniste ale acestei schimbări: suverani cu un destin particular – nu, însă, prin violență, care creează doar o nouă nedreptate și suferință; sau luptători și regi cu multă înțelepciune și cu voința de a face dreptate pentru toți. Acestea sunt însă așteptări care deseori în istoria omenirii au fost în mod amar înșelate. Prin ele se caută un judecător cu adevărat drept, care să deschidă căile care duc la pace. Dorința păcii este mare în toate religiile.

Acesta este motivul pentru care se poate înțelege, din nou, într-un mod diferit cuvântul Adventului, în special pornind de la venirea lui Isus Christos. Pe de o parte Advent înseamnă viitor, așa după am văzut până aici. Advent, însă, înseamnă și sosire. Prin asta se înțelege că viitorul nostru ne vine în întâmpinare din fața noastră. Este un viitor pe care nu-l producem noi, ci care ne este dăruit a priori. Acest viitor este ceva cu totul nou. Viitor nu este în primul rând futurum, adică posibilitățile noastre proiectate în față, ci adventus: Dumnezeu însuși vine din față în întâmpinarea noastră. Dumnezeu vorbește ca în vremea profeților: „Eu vă dau un viitor de speranță” (cfr. Ier 29, 11). Într-o manieră atât de suverană și de liberă poate să vorbească doar Dumnezeu. În gura unei persoane umane un asemenea cuvânt ar fi prea îndrăzneț. Doar acela care învinge minciuna și păcatul, nedreptatea și moartea, poate să spună acest cuvânt grandios: Eu vă dau un viitor și o speranță. În continuu omul care așteaptă va căuta acest „Eu”.

Adventul oferă o nouă oportunitate pentru a ne introduce astfel în viitorul nostru. De aceea, pune alături de noi persoane care sunt călăuze autentice. Ele ne ajută să nu adormim, să nu devenim victime ale somnolenței. Continuă să ne trezească, să ne deschidă ochii. Nu suntem singuri, dar avem ajutoare și mângâietori ca tovarăși de călătorie care sunt aproape de noi. Sunt profeții Vechii Alianțe, care ne însoțesc de-a lungul secolelor. Printre acești profeți este Ioan Botezătorul, care pregătește căile pentru altcineva mai mare. Pe această cale este și o tânără femeie, la prima vedere aproape de neobservat, care aparține familiilor simple din Israel, se cheamă Maria și într-un mod cu totul special este atentă și disponibilă la cuvântul lui Dumnezeu mereu surprinzător când intră în viața noastră. Dacă dăm atenție acestor personaje de vigilență și de speranță, atunci avem și oportunitatea de a recunoaște în Isus pe salvatorul și eliberatorul de orice nedreptate și păcat, pe acela care este împlinirea speranței noastre.

Neîndoielnic trebuie să vorbim încă de un lucru. Nu putem să așteptăm totul de la lucrările noastre active, de la activism și opere religioase, desigur, dar fără colaborarea noastră nu putem obține nici împlinirea speranțelor noastre. Dumnezeu nu dă viitor și speranță mâinilor inactive, oricât de puțin contează lucrarea noastră singură în raport cu viitorul și speranța. De aceea, sfântul Paul spune, recurgând la exemple care ne interpelează și astăzi: „Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri, nu în certuri și invidii” (Rom 13, 12-13). Așadar face parte din promisiunea unui nou început și datoria de a-l căuta pe Dumnezeu și de a-l invoca.

În Advent numeroase cântări, care provin de departe și fac să răsune de-a lungul secolelor dorința profundă a oamenilor pentru o nouă dreptate, ne ajută să spunem acum: „Vino, Doamne!”. Cu ocazia acestei veniri, însă, trebuie să ieșim în întâmpinarea celui care sosește.»

Din Karl Lehmann, Weihnachten. Die Kraft eines verkannten Festes, Verlag Katholisches Bibelwerk GmbH, Stuttgart 2014. Am folosit traducerea italiană (de Gianni Francesconi), Id., Natale. La forza di una festa disconosciuta, Editrice Queriniana, Brescia 2015, 15-24, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica: