Wilhelm Dancă

Învierea Domnului este, la creștini, sărbătoarea tuturor sărbătorilor. Paștele, ca nume, provine din latină (Pascha) și ebraică (Pesah), însemnând „trecere” și are mai multe semnificații teologice. Prima este legată de faptul că Domnul „a trecut” prin viața evreilor, în Egipt, eliberându-i din sclavie. A doua se referă la Domnul Isus care a trecut de la moarte la viață, prin Înviere. Alta, pe urmele Domnului Înviat, fiecare botezat poate să facă „Paștele”, adică să treacă la Viața nouă inaugurată de Isus prin Înviere.

Am meditat Evanghelia după Ioan 20, 1-9 și am subliniat că „trecerea” omului de la moarte (păcat, superficialitate) la Viață e susținută de o speranță tânără și statornică. Am dezvoltat adevărul părintelui Cyril Charlie Martindale, scriitor și teolog englez, care afirmă că la începutul tuturor lucrurilor, în timpul existenței tuturor lucrurilor și la sfârșitul tuturor lucrurilor sunt Dumnezeu, Iubirea și Viața.

Apoi am arătat că schimbările în bine sunt lente, dar au loc. Am dat ca exemplul stilul de „a fi Biserică” în România. În trecut, exista o falie între cler (preoți) și popor. Acum distanța s-a micșorat, dar remarcăm că este loc de mai bine. Am vorbit despre trecerea de la credința din frică la credința din convingere. Viitorul Bisericii va fi marcat de creștinii din convingere.

În fine, am comentat personajele din Evanghelia sărbătorii. Am început cu Maria Magdalena, care închide cercul „feminin” al Vieții Bisericii. Dacă la începutul existenței lui Isus pe pământ a fost Sfânta Fecioară Maria, acum, la sfârșit este Maria Magdalena. Așadar, de fiecare dată, o femeie spune DA lui Dumnezeu, mai întâi ca Isus să vină în lume, apoi ca Domnul Christos să plece la Dumnezeu Tatăl. Petru și celălalt discipol reprezintă Biserica instituțională sau slujitorială și Biserica carismatică. Celălalt discipol nu are nume, pentru că fiecare dintre noi poate, sau trebuie, să fie în locul lui.

Folosindu-se de cele două aripi, slujirea instituțională și caritatea sau iubirea aproapelui, creștinii participă la Viața lui Dumnezeu-Iubire, adică se bucură de Înviere.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Christos a înviat! Aleluia!

Duminica Floriilor deschide Săptămâna Sfântă și marchează începutul ultimelor zile din viața lui Isus pe pământ. De la Duminica Floriilor la dimineața Învierii sunt mai multe etape. Ele sunt propuse de Biserică pe rând, fără grabă, pentru a fi meditate cu răbdare.

În Duminica Floriilor am ascultat Patima Domnului după Sfântul Matei 26,14-27,66. Am structurat meditația în două puncte. Am încercat să răspund la întrebarea: de ce a fost Isus arestat, judecat, condamnat și, apoi, răstignit?

Am dezvoltat două explicații. Prima ține de lumea exterioară, socială, în care a trăit Isus. Astfel, potrivit lui Pilat, Domnul a fost dat la moarte din invidie. Arhierii și autoritățile politice iudaice din timpul acela susțineau că Isus a proferat blasfemii: s-a făcut pe sine „Dumnezeu” și „rege” al Iudeii. Adevărul est altul, și anume că Isus a deranjat pe foarte mulți oameni din structurile puterii din Israel. Confruntarea dintre Isus și farisei, cărturari, arhierii avea ca obiect critica Domnului la deresponsabilizarea religiei, tradițiilor și practicilor de cult. În ce sens? Așa cum spune Isus: legea e făcută pentru om, nu omul pentru lege. Sau, sabatul e făcut pentru om, nu omul pentru sabat. În schimb, ierarhii, funcționarii și demnitarii publici se foloseau de lege și tradiții pentru a-și păstra avantajele sau privilegiile. Domnul i-a deranjat cel mai tare când a spus că Templul va dispărea și, de aici înainte, va conta Templul trupului său. Cu alte cuvinte, lua sfârșit timpul pentru jertfele de animale și se inaugura epoca în care contează iubirea jertfită în mod personal.

A doua explicație vizează lumea interioară. Isus a venit în lume, din iubire, ca să fie alături de toți cei „răstigniți” din toate timpurile și locurile. De aceea nu a coborât jos de pe cruce, pentru că a vrut să fie, din iubire, până la sfârșit cu toți cei care „plâng” sau suferă. De fapt, gestul iubirii Lui se transformă într-o îmbrățișare care-l smulge pe cel suferind din brațele bolii/morții și-l conduce în brațele Dumnezeului Vieții. Săptămâna Sfântă pune în fața noastră îmbrățișarea lui Isus, din iubire, acordată tuturor acelora care sunt „răstigniți”. Am afirmat că omul care iubește este frumos, adică este senin, luminos, bun. Dar, în cazul lui Isus, frumusețea iubirii Lui este extraordinară, absolută. Și, totuși, nu a reușit să-i impresioneze pe toți contemporanii lui, pentru că erau orbiți de „lege, sabat, tradiții religioase și practici consolidate”. Venind din lumea păgână, oarecum mai deschisă spre frumusețea iubirii lui Dumnezeu, centurionul roman a spus, după toate cele văzute pe Calvar, că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

În concluzie am subliniat mărturisirea de credință a centurionului și nevoia de a avea un proiect de viață care să țină cont de frumusețea fascinantă a iubirii lui Christos Răstignit. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.