Wilhelm Dancă

În sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” am vorbit despre purtarea cu iubire a Crucii. Meditația a pornit de la Evanghelia după Ioan 3, 13-17.

Am spus la început că simbolul crucii este un semn fundamental pentru creștini. Nu există creștinism fără cruce. Au înțeles lucrul acesta toți cei care se raportează la cruce în mod activ, nu pasiv. Relația activă cu Crucea înseamnă asumarea suferințelor proprii împreună cu Christos răstignit. De asemenea, mai înseamnă participarea la victoria lui Christos, prin Cruce, asupra păcatului și a morții. Astfel ucenicii activi în urmarea lui Christos descoperă că Isus Christos a îmbrățișat Crucea din iubire. Iar imitarea dragostei lui pentru toți oamenii se traduce printr-o amabilitate anticipată. Această bună dispoziție sau armonie se vede și în viața proprie, și în viața societății.

Am subliniat două lucruri legate de cinstirea Sfintei Cruci. Mai întâi m-am oprit la semnul sfintei Cruci, care ar trebui să ne amintească de trăirea iubirii lui Christos față de lume. Apoi am atras atenția asupra roadelor purtării crucii din iubire, subliniind frumusețea amabilității anticipate.

În concluzie, apelând la arta sacră, am spus că trebuie să ținem echilibrul între două semnificații principale ale crucii. Adică, să nu ne oprim la suferință. Să descoperim și cauza purtării crucii cu folos spiritual sau moral, care este Iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am reluat șirul meditațiilor biblice la Evanghelia duminicii. Astăzi a fost vorba despre Evanghelia după Luca 14, 25-33. Aici Domnul Christos face diferența între cei care vin la El și cei care merg pe urmele Lui. Am arătat ce înseamnă să-L urmăm pe Christos, adică să fim ucenicii Lui.

Mai întâi am vorbit despre Cruce, nu atât ca semn al suferinței, cât mai ales al libertății. În vremea lui Isus, în imperiul roman, crucea era pedeapsa pentru cel care se simțea liber față de legi și obiceiuri. Tot la fel, astăzi, ucenicii ar trebuie să se simtă liberi față de opinia publică și față de cei care îi discrimnează sau condamnă.

Apoi am subliniat că este nevoie de o asumare personală, individuală, a credinței. Dacă este o credință de „turmă” sau de „tradiție”, nu dă roade. Deci nu ar trebui să credem din „datorie” sau din spirit de acomodare culturală. „Cred” pentru că îmi asum personal consecințele credinței. „Cred” chiar dacă ar trebui „să plătesc” renunțând la ceva ce-mi place. Sau chiar dacă ar trebui „să sufăr” pentru acest lucru.

În fine am vorbit despre cum să-i acordăm prioritate lui Christos în relația cu rudele, prietenii și lucrurile din jur. Cum? Să nu transformă persoanele pe care le iubim în idoli. De ce? Pentru că idolul îți confiscă libertatea și te transformă în sclav. Domnul Christos nu are nevoie de sclavi, de mulțimi care să vină la El, ci de discipoli. Adică de oameni liberi care își asumă relația cu El în mod personal.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.