Wilhelm Dancă

Am vorbit astăzi despre rugăciune comentând parabola fariseului și a vameșului la templu după Evanghelia sfântului Luca 18, 9-14. Am spus că fariseul și vameșul ilustrează două comportamente care se aflâ în interiorul ființei umane. Fiecare om are ceva și din atitudinea fariselui, și din aceea a vameșului. Pe scurt, este vorba despre lupta din interiorul omului între mândrie și umilință.

Am subliniat faptul că mândria izolează și orbește. Omul autosuficient sau autoreferențial nu are nevoie de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. De asemenea, din cauza atenției exagerate asupra propriului eu, omul mândru nu vede pe nimeni. De aceea, fariseul nu se poate ruga lui Dumnezeu, ci doar lui însuși. Omul mândru nu poate fi ajutat, pentru că nu se lasă ajutat.

Umilința este o virtute care are două efecte: libertatea și adevărul. Ne eliberează de prejudecăți și ne arată ceea ce suntem cu adevărat. Adică, oameni păcătoși, slabi, care depind de Dumnezeu Creatorul în privința vieții și a mântuirii. Omul umil se roagă lui Dumnezeu, pentru că vede cine este în mod real și se simte liber. Astfel, dacă rugăciunea este primul rod al umilinței, să urmăm exemplul vameșului.

Pentru mai multe detalii, deschideți linkul de mai jos.

Prieteni, Am fost invitat recent să țin o conferință la Centrul „Sfinții Petru și Andrei” din București. Este vorba despre prima dintre conferințele din anul universitar 2025/2026 organizate de părinții asumpționiști din capitală.

Am ales să vorbesc despre sfântul John Henry Newman din mai multe motive.

Primul, cardinalul Newman va fi declarat „doctor ecclesiae” de Papa Leon al XIV-lea pe 1 noiembrie 2025. Dacă în primul mileniu Biserica a avut „Sfinți Părinți”, în cel de-al doilea și al treilea, are „Învățători ai Bisericii”. Primii patru au fost declarați de Papa Bonifaciu al VIII-lea în 1295. De atunci încoace au fost declarați alți 33. Printre aceștia sunt și patru femei: Tereza de Avila, Ecaterina de Siena, Tereza de Lisieux și Hildegard de Bingen. Sfântul John Henry Newman este cel de-al 38-lea.

Al doilea, este vorba despre un sfânt care a căutat să răspundă la provocările modernității printr-o credință mai puțin instituțională și mai mult dialogală și personală.

Al treilea, în fața tentațiilor Bisericii din modernitate – estetism religios, ritualism, rubricism, rigiditate sau ipocrizie liturgică – Newman propune o cale de reformă, și anume credința trăită într-un raport de „inimă la inimă”. El spunea că nu silogismele vor convinge pe alții de existența lui Dumnezeu, ci credibilitatea mărturiei vieții creștinilor.

Titlul „Inima vorbește inimii” se inspiră din motto-ul de pe stema lui de cardinal. Acolo sunt trei inimi într-o inimă mai mare, două sus și una jos, despărțite de o linie în zig zag. Am explicat semnificația lor. Am început conferința vorbind despre cei care m-au ajutat să-l „întâlnesc” pe John Henry Newamn, adică studenții de la Colegiul Englez din Roma, unde am locuit între 1991-1993, și profesorii de la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, unde am studiat între 1991-1996.

Conferința are două părți. În prima parte am vorbit despre motto-ul său de cardinal – „cor ad cor loquitur” (inima vorbește inimii). În a doua parte am dezvoltat locul spiritual în care se desfășoară această conversație intimă, și anume rugăciunea. Biserica din zilele noastre e provocată de tentanții similare – formalism, rigiditate, instituționalism, ipocrizie -, de aceea am spus că este timpul să mergem împreună pe calea arată de John Henry Newman.

Mai multe detalii în linkul postat mai jos.

Astăzi, 19 octombrie 2025, am meditat tema rugăciunii la ucenicii lui Isus pornind de la Evanghelia după Luca 18, 1-8. Aici este vorba despre văduva care se roagă insistent și curajos ca judecătorul nedrept să-i facă dreptate.

Am identificat două învățături importante pentru discipolii Domnului din zilele noastre.

Prima se referă la problema dreptății. Nu trebuie să se lase descurajați de disproporția dintre puteri. Adică, puterea (mică dar onestă) omului care are dreptate și puterea (mare dar coruptă) celor care judecă. Să fie curajoși și determinați mai ales când e vorba de dreptatea altora. Să-i ajute pe cei nedreptățiți să-și câștige demnitatea știrbită. Văduva este un exemplu de rugăciune. Ea își asumă fragilitatea, fiindcă era lipsită de sprijin afectiv, moral și financiar, și nu cade în fatalism. Are încredere că i se va face dreptate și i s-a făcut.

A doua este legată de credința ca încredere în Domnul Christos. Această încredere se manifestă și se cultivă prin rugăciune. Rugăciunea este ca un dialog între două inimi. Aici ar trebui să aibă prioritate dialogul lui Dumnezeu cu ucenicul lui Isus, care vrea să-i spună că-l iubește. Sau că este copilul său iubit. Dar, privind ordinea, mai întâi ar trebui să vorbească Dumnezeu, pentru că discipolii nu știu să se roage cum trebuie. O spune Sfântul Paul în Romani 8, 26: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu știm să ne rugăm”. Sfântul Augustin dezvoltă această observație. El spune că rugăciunile noastre „nu sunt ascultate pentru că suntem răi, cerem lucruri rele și în mod rău”.

Am făcut o aplicație practică în legătură cu operele misionare. Am spus că devenim misionari mai întâi prin prezența iubirii lui Dumnezeu în noi. Dacă se întâmplă lucrul acesta, atunci viața noastră vibrează de „șoaptele” Duhului Sfânt în noi, deci de puterea rugăciunii bune. Apoi am spus că lumina lui Christos strălucește pe fețele acelora care se roagă precum văduva din parabolă. Adică, insistent, curajos, cu încredere sau credință că va obține ceea ce cere prin rugăciune. Neîndoielnic, rugăciunea face minuni dacă este o relație vie, pătrunsă de iubire, dacă inima noastră vorbește inimii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În această duminică, 12 octombrie 2025, am meditat Evanghelia după Luca 17, 11-19. Aici este vorba despre vindecarea a zece leproși. Dintre toți, unul singur se întoarce la Domnul Isus și-i mulțumește. Și acesta era un străin, adică un samaritean. Mesajul fragmentului biblic este că nicio religie nu mântuiește dacă îl respinge pe Domnul Christos.

Am subliniat trei aspecte importante.

Mai întâi am spus că suntem invitați să părăsim „religia” care nu vindecă sau nu mântuiește și să trecem la credința în Isus. Se poate întâmpla ca religia noastră să fie egoistă, uscată, rigidă sau să fi devenit ideologie. În cazul acesta religia nu-și mai împlinește menirea, adică nu mai face legătura între om și Dumnezeu, între om și ceilalți oameni.

Al doilea lucru remarcat a fost în legătura cu figura „străinului”. În timpul lui Isus străinul era considerat mesager divin. Străinul era purtător de revelație, de noutate, prospețime. Lumea civilizată a început în momentul în care străinul a devenit oaspete. Civilizația iubirii inaugurată de Domnul Isus se bazează pe empatie față de străin. Am spus că trebuie să fim empatici față de străinii de lângă, de exemplu față de sri-lankezi. Au multe să ne spună în priviță trăirii religioase.

În fine am atins și problema recunoștinței sau a aducerii de mulțumire. Cicero spune că recunoștința este mama tuturor virtuților. Pentru creștini, aducerea de mulțumurie este un semn de umilință, de încredere în Domnul, de la care vin toate darurile. Printre aceste daruri sunt viața ca atare și faptele bune ale omului. Ne-am amintit un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune că prin ingratitudinea celorlalți față de noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Am invitat pe cei prezenți să multiplice actele de mulțumire, așa cum facem la Rugăciunea euharistică, miezul Sfintei liturghii. Actele de mulțumire, oricare ar fi ele, dezvoltă în noi o putere specială, și anume puterea euharistică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit despre credință comentând Evanghelia după Luca 17, 5-10. Aici Domnul spune: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar …” (v. 6). Adică, dacă ați avea o credință de calitate, ați putea face minuni sau lucruri imposibile.

Am dezvoltat meditația în trei părți.

În prima partea am subliniat faptul că avem credință datorită unor factori exteriori. Credem pentru că am primit credința de la alte persoane, prin anumite evenimente sau prin intermediul creației. De aceea, putem spune că, de fapt, credința este un dar. Apoi că se înțelege ca relație cu alte persoane, evenimente istorice sau cosmice.

În partea a doua am dezvoltat un semn prin care se vede credința, și anume eficiența. Aici intră în joc și determinarea sau fidelitatea pentru a traduce în practică idealurile credinței. Am dat câteva exemple, Mahatma Gandhi și Maica Tereza de Calcutta.

În fine, am spus că adevărata credință se traduce prin gesturi de slujire a aproapelui. Sau, prin gesturi de iubire milostivă. Am făcut o scurtă referință și la Sfânta Faustina Kowalska, care e sărbătorită astăzi în Biserica Catolică. Centrul mesajului ei este acesta: „Isuse, mă încred în Tine!”. De fapt, credința de calitate înseamnă încredere în Domnul Christos. Omul care crede face ceea ce a făcut Isus. Adică iubește necondiționat și iartă din inimă pe cei care i-au greșit.

Pe scurt, credința încredere pune accentul nu pe relația minții, ci pe relația inimii cu Domnul. Deși nici cea dintâi nu este exclusă din lucrarea credinței. Dacă nu sunt ideologizate, și inima, și inteligența înalță sufletul omului spre Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.