Wilhelm Dancă

Cine dintre noi nu ar vrea să rămână cât mai mult timp pe Tabor? Asemenea sf. Petru, cred că mulți ar dori să facă una, două, trei colibe și să nu mai coboare de pe muntele manifestării luminoase a lui Christos. În zilele noastre această rămânere fără termen pe Tabor este o tentație frecventă. Fie că este vorba despre Tabor-ul prezenței sacramentale a lui Dumnezeu, fie că este vorba despre muntele prezenței mijlocite de rugăciunea personală sau despre Tabor-ul atmosferei mistice din biserici. Această tentație pune în pericol identitatea noastră creștină, care se hrănește în biserică, prin rugăciune și sacramente, dar se concretizează în alegerile morale de zi cu zi.

Într-adevăr pentru creștinii contemporani problema cea mai grea pare să fie coborârea de pe muntele intențiilor spirituale și îndreptarea spre Calvarul realității concrete. Această schimbare de mers comportă riscul compromiterii. Fiind imprevizibilă, provocatoare, solicitantă, realitatea trezește fiori de spaimă. Trecerea dintr-un registru într-altul, adică de la intenție la realitatea vieții practice, se face printr-o decizie luată în mod liber. Câți dintre noi sunt pregătiți să o ia?

Cine ia această hotărâre împreună cu Isus străbate drumul de la Iordan la Ierusalim, de la botez la înviere fascinat de iubirea Tatălui. Este vorba de acea iubire care l-a făcut pe Isus să se schimbe la față în prezența ucenicilor săi. Aici este cheia de înțelegere a Evangheliei Schimbării la față.

Isus pe Tabor se afla la jumătatea distanței dintre botez și înviere. Își asumase la botez să străbată drumul până la Ierusalim, dar acum, pe muntele Schimbării la față, fiind persoană liberă, putea să se oprească. Totuși, a luat din nou decizia de a merge până la capăt. Știa bine ce-l așteaptă acolo, dar ascultarea față de iubirea Tatălui pe care a promis-o la botez a fost mai puternică.

Și noi suntem puși la încercare acum în timpul Postului Mare. Suntem invitați să parcurgem din nou în mod spiritual distanța dintre Iordan-ul și Ierusalim-ul nostru, dintre botez și noaptea Învierii Domnului. Trebuie să ne purificăm de petele, zbârciturile și rănile noastre spirituale. Dar pentru asta trebuie să coborâm din planul intențiilor la nivelul deciziilor de viață creștină. Suntem pregătiți să luăm aceste hotărâri?

Ce ne face să vrem să rămânem în colibele de pe Tabor? Societatea în care trăim astăzi se descreștinează în mod vizibil. Cuvântul pe care l-am ascultat este un Cuvânt de trimitere în misiune: coborâți de pe munte!

Coborâți în cetate, evanghelizați așa cum am făcut Eu, pare să ne spună Isus. Deci, evanghelizare prin molipsire, prin atracție, prin învățătură, prin eliberare; nu prin impunere, prin constrângere sau subjugare. Mai multe despre această evanghelie și predica pe care am ținut-o în 17 martie 2013 la catedrala sf. Iosif din București puteți afla în materialul postat mai jos.

Ce ne place să fim în Biserică? Pacient sau penitent? În care postură ne simțim mai bine? Care condiție ne atrage mai mult? În jurul acestor întrebări am meditat astăzi, 10 februarie 2019, împreună cu numeroșii credincioși prezenți la sf. liturghie de la ora 12.15 în catedrala sf. Iosif din București. Vreme frumoasă afară, dar și în sufletele oamenilor. Mulțumim lui Dumnezeu!

Am primit deja câteva mesaje de mulțumire de la credincioșii din țară care m-au ascultat accesând site-ul www.catedralaonline.ro Mi-au mulțumit pentru faptul că am subliniat importanța recunoașterii condiției de penitent în viața creștină. Într-adevăr, mulți dintre noi se poticnesc în condiția de pacient al Bisericii. Aceștia așteaptă ca tot ceea este bun în viața lor să vină prin sau de la Biserică. Astfel, Biserica trebuie să le asigure reușita la școală, găsirea unui serviciu, întâlnirea unui soț/soții cumsecade, mărirea salariului, reușită în viață, găsirea obiectelor pierdute etc. Neîndoielnic, cu asemenea oameni Biserica nu poate să crească sau să înflorească.

Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 5, 1-11), Biserica se zidește pe terenul experienței greșelilor conștientizate și iertate de harul lui Dumnezeu milostiv. Am văzut în Evanghelie cum Sf. Petru l-a întâlnit pe Isus și s-a încredințat Cuvântului său. Acestea par să fie condițiile pentru ca Biserica, atunci, dar și astăzi, să poată să prindă împotriva oricărei speranțe o mulțime de pești. În fine, după această minune, Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Isus și a exclamat: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5, 8).

În Biserica în care trăim nu prea există păcătoși doritori de convertire, ci doar bolnavi sau pacienți spirituali. Cum să facem trecerea de la condiția de pacient la cea de penitent, sau de la condiția de chemat la cea de trimis, ori de la condiția de ființă pescuită la cea de pescar? Răspunsul este simplu, dar mai greu de pus în practică: prin convertire. Primul pas spre convertire este conștientizarea experienței fragilității noastre umane, a păcatului care este în noi, dar și cererea de iertare pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu sau/și nouă. În fine, gesturi promițătoare de convertire sunt și cererile de iertare publice sau private, în nume personal sau instituțional. Despre toate acestea puteți afla mai multe ascultând predica postată aici.