Wilhelm Dancă

Sărbătoarea „Botezul Domnului” încheie Timpul Crăciunului. După epifania magilor la Betleem, acum avem epifania Domnului în Iordan. Prin această epifanie Isus este autorizat de „cerurile deschise” să înceapă activitatea publică.

Am făcut o comparație între botezul lui Ioan, botezul în numele Sfintei Treimi și botezul „folcloric” din zilele noastre. Am pledat pentru asumarea vocației baptismale. Sau, pentru asumarea misiunii de profet, preot și rege.

Profeția se traduce prin vestirea împărăției lui Dumnezeu. Avem aici o vestire prin semne și prin trăirea credinței în public.

Preoția înseamnă „sacrum facere” a evenimentelor obișnuite din viața noastră. Este vorba despre sfințirea prin îndeplinirea cu bucurie a datoriilor zilnice.

Regalitatea sau mesianitatea înseamnă să devenim purtători de mântuire. Am subliniat că nu e vorba despre purtarea mântuirii la toți oamenii. Lucrarea aceasta îi aparține Domnului Isus Christos. Suntem chemați să aducem o rază a binelui acolo unde suntem, trăim sau muncim.

Prima concluzie a botezului este să nu fim creștini grăbiți. Să fim ca Isus care s-a maturizat la Nazaret timp de 30 de ani. Deci să nu ardem etapele. Să le trăim din plin. Astfel aducem viitorul în prezent.

A doua concluzie e să devenim mai înțelegători cu cei păcătoși, asemenea lui Isus. De ce? Pentru că astfel putem să le deschidem ușa spre harul mântuirii.

A treia concluzie e să le mulțumim părinților, nașilor și preotului care ne-au botezat. În acest caz rugăciunea este o formă de mulțumire. Ne-au făcut un bine extraordinar, nu-i așa?

Detalii în articolul postat mai jos.

Preoția creștină este de două feluri. Una este comună tuturor celor botezați, alta este slujitorială sau ierarhică. Ambele forme de preoție trec astăzi printr-un con de umbră. Numărul celor botezați este în scădere. Cauzele sunt de multe feluri, de la cele demografice până la cele de ordin spiritual. Dar și numărul preoților scade, evident, în mod direct proporțional cu cel al botezaților. Iarăși, rațiunile prin care se explică acest fenomen sunt multe și felurite. Nu le discutăm aici. Important e că în ciuda acestor aspecte deloc încurajatoare unii tineri își asumă destinul de a fi preot.

Astăzi am participat cu mare bucurie la primiția unui tânăr din parohia Adormirea Maicii Domnului din București. Este vorba de părintele Octavian Enache, fost student la Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București. Primiția este prima liturghie pe care o celebrează un preot nou sfințit în parohia de origine. Cu acest prilej am rostit un cuvânt de zidire sufletească în centrul căruia a fost preoția și formele de răspuns la chemarea lui Christos de a-l urma.

Am vorbit despre nevoia de a avea preoți tineri, dar mai ales preoți maturi. Am subliniat faptul că maturitatea este rezultatul unui exercițiu de libertate în mod responsabil. Foarte pe scurt libertatea creștină înseamnă să-ți pese de cineva. Nu înseamnă libertinaj sau satisfacerea diferitelor forme de egoism, subiectivism și individualism. Libertatea înseamnă să te îngrijești de binele altuia cu iubire, din iubire. Altfel există riscul de a transforma libertatea în intoleranță, violență, agresiune, viciu etc. Am subliniat faptul că preoția este o formă de libertate.

Pornind de la evanghelia duminicii (Lc 9, 51-62) m-am oprit la imaginea drumului lui Isus spre Ierusalim. Cine merge pe urmele lui ajunge împreună cu El la Ierusalim, Țară făgăduită a libertății fiilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât devine Pământ promis de libertate pentru întreaga omenire. Asumarea acestui drum este un proces lung și anevoios. Fără Christos drumul este greu, dacă nu chiar imposibil. De aceea, am oferit un mic ghid de îndrumare pentru cei care vor să devină împreună cu Christos Pământ al Făgăduinței de libertate pentru lume. Preoția poate fi înțeleasă și în acești termeni de libertate responsabilă, de drum interior al asumării destinului ales.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos. Felicitări din toată inima, părinte Octav! Să dea Bunul Dumnezeu să-ți construiești viața pe promisiunile sfinte ale hirotonirii! Să lucrezi cu curaj la eliberarea lumii de diferitele forme de sclavie contemporană!

Dragi prieteni,

Astăzi, 2 iulie 2017, am predicat la prima liturghie celebrată de părintele Robert Petrișor din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – București. Dumnezeu a voit să joc un anumit rol în viața lui: mai întâi l-am botezat, în anul 1991, la biserica „Sf. Tereza” din București, unde eram paroh, și apoi l-am primit în Seminarul Mare de la Iași, în 2010, în calitate de rector. Mă bucur că a ales să devină preot. Mă rog să rămână un „uns” al Domnului, „mirosind a Dumnezeu” și cu inima frântă de iubirea lui Christos și a oamenilor. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți cuvintele Papei Francisc despre tentația clericalismului care stă la pândă nu doar în viața preotului, ci și a credincioșilor laici.

«Trebuie să pătrunzi în întuneric, în noaptea pe care o traversează mulți frați ai noștri. Să fim în stare să intrăm în contact cu ei, să ne facem simțită apropierea, fără să ne lăsăm învăluiți și condiționați de acel întuneric. A merge spre cei marginalizați, spre păcătoși nu înseamnă a permite lupilor să intre în turmă. Înseamnă a încerca să ajungi la toți făcând dovada milostivirii, cea pe care am experimentat-o noi primii, fără să cădem niciodată în tentația de a ne simți drepți sau perfecți. Cu cât este mai vie conștiința suferinței și a păcatului nostru, cu cât experimentăm mai mult iubirea și infinita milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, cu atât suntem mai capabili să stăm în fața celor mulți „răniți”, pe care-i întâlnim în drumul nostru, cu o privire de acceptare și de milostivire. Și, deci, evitând atitudinea cui judecă și condamnă de la înălțimea propriei suficiențe, căutând paiul din ochiul celuilalt fără să ia niciodată în seamă bârna din ochiul lui. Să ne amintim întotdeauna că Dumnezeul nostru se bucură mai mult pentru un păcătos care se întoarce la staul decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de transformare. Când cineva începe să se descopere bolnav sufletește, când Sfântul Duh – adică Harul lui Dumnezeu – acționează și mișcă inima spre o recunoaștere inițială a propriului păcat, trebuie să găsească ușile deschise, nu închise. Trebuie să găsească acceptare, nu judecată, prejudecată sau condamnare. Trebuie să fie ajutat, nu respins și ținut la margine. Uneori, creștinii, cu psihologia lor de învățați ai Legii, riscă să stingă ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unui păcătos, a cuiva care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu. Dar aș vrea să subliniez o altă atitudine a învățaților Legii, pentru a spune cum de multe ori în ei există ipocrizia, o adeziune formală la Lege care ascunde răni foarte adânci. Isus folosește cuvinte foarte dure, îi numește „morminte văruite”, care respectă Legea doar aparent, dar înlăuntrul, în sine lor … ipocriți. Oameni care trăiau lipiți de litera Legii, dar neglijau iubirea, oameni care știau doar să închidă ușile și să traseze granițele. Capitolul 23 din Evanghelia după Matei e foarte limpede, trebuie să ne întoarcem acolo ca să înțelegem ce este Biserica și ce nu trebuie să fie niciodată. Este descrisă atitudinea celor care leagă poveri grele pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le miște nici măcar cu un deget, sunt cei cărora le plac primele locuri, care vor să fie numiți învățători. La originea acestor atitudine stă lipsa uimirii în fața mântuirii care ți-a fost dăruită. Când cineva se simte un pic mai sigur, începe să ia în posesie puteri care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze și asta se află la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curați. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale predomină. Uimirea se degradează, credem că ne descurcăm singuri, că putem fi noi protagoniștii. Și dacă cineva este un slujitor al Domnului, sfârșește prin a se crede separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, insensibil la surprizele lui Dumnezeu. „Degradarea uimirii” este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că anumitor persoane foarte rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul I, care, în timpul unei audiențe de miercuri, a spus: „Domnului îi place mult umilința care, uneori, îngăduie păcate grave. De ce? Pentru ca aceia care le-au comis, după ce s-au căit, să rămână umili. Nu-ți vine să te crezi pe jumătate înger când știi că ai comis niște greșeli grave”. Și după câteva zile, cu altă ocazie, același Papa Luciani amintise că Sfântul Francisc de Sales vorbea despre „dragile noastre imperfecțiuni”: „Dumnezeu detestă greșelile. Dar pe de altă parte, într-un anume sens, îi plac greșelile, întrucât îi oferă ocazia să-și arate milostivirea, iar nouă – să rămânem umili, să înțelegem și să avem compasiune pentru greșelile aproapelui”.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 80-84.

Ținând cont de practica pastorală și liturgică din Biserica Catolică din România, am tradus câteva cuvinte din textul de mai sus după cum urmează: „Isus” în loc de „Iisus”; „staul” în loc de „stână”; „locuri” în loc de „posturi”; „puteri” în loc de „facultăți”; „mântuire” în loc de „salvare”; „curați” în loc de „puri”; „învățători” în loc de „maeștri”.

Mai jos puteți să ascultați predica: